Dumitru Ungureanu

 
sus

Dumitru Ungureanu

 

 

Colțul colecționarului cusurgiu 

Barca

 

Prima dată când s-a întors de la Techirghiol, unde își tratase reumatismele cu celebrul nămol, în vara lui 1963, Taica mi-a adus un avion de plastic, jucărie păstrată până azi. Vara următoare m-a fericit cu o barcă, tot din materialul ajuns ulterior celebru, pe bază de polimeri. I-am zis barcă, deoarece ăsta era termenul cunoscut nouă, locuitori de la câmpie care n-aveau nevoie de ambarcațiuni să treacă râul Neajlov. După felul cum arăta, obiectul părea un soi de iolă sau velier cam rudimentar, lipsit de punte. Să-i fi zis goeletă, nu se potrivea: un catarg și două pânze! Dar, cui să-i pese ce era? Nevoile copiilor – nu cele reale, ci aproximările fabricanților de jucării – sunt inexplicabile. Cum oare mă voi fi jucat cu acea barcă de culoare roșie, prevăzută cu vele albe, aproximativ triunghiulare? Ocean mi-a fost ligheanul străvechi, cu smalțul ciobit.Îl umpleam cu apascoasă din puțul săpat în colțul curții, accesibil de la drum trecătorilor și vecinilor. Cumpăna lui scârțâia prelung când cineva umbla cu citura masivă, din lemn de salcâm, tăiată și rindeluită de nea Costică Voinea, dulgherul satului, încheiată în cercuri metalice de nea Niculae Ungureanu, zis Moga, fierarul cu minte de inginer și mână de bijutier. Știu că am practicat sportul nautic în lighean vreo zi sau două, asistat de soră-mea. Am renunțat când mai mica mea consangvină s-a încăpățânat să-mi scufunde iahtul în pofida represaliilor cu chelfăneală oferite cadou pentru repetatele atentate la integritatea flotei.

Nu știu dacă trebuie să fiu mândru că am navigat cu ambarcațiunea pe canalele de irigație croite din sapă și rariță între lacrele și răzoarele grădinii de legume a CAP-ului, unde fratele lui tata, aprigul Tatoniță, era brigadier. Fapt e că acolo am exersat primele și singurele manevre de corăbier, profitând cu neobrăzare de lipsa oricărei concurențe pe apele scoase din râu pentru alte scopuri decât distracția mea. Proprietarul de până la colectivizare al grădinii, unul Țigănilă, locuitor al satului vecin, Sârbi, ridicase un cât se poate de judicios și perfect echilibrat dig impunător de pământ, a cărui funcționalitate îi conferea îndreptățite calități de apeduct, dar i se spunea „Șanțul mare”! Avea creasta scobită semirotund pe toată lungimea și pe adâncitură curgea apa scoasă din Neajlov cu roata. Arhaicul utilaj era plasat sub un ghimpar imens, în punctul unde lățimea, mâlul de pe fund, înțesat de scoici, și sălciile cu crengi atârnate pe luciul verzui dădeau râului aspect de baltă și numele de Gligoru. Utilizând principiul căderii libere și line, lichidul ajungea aproape la un kilometru depărtare, până la rădăcina plantelor ce țipau în tăcere după udătură. O adevărată odisee pentru navigatorul incipient din mine! Taica îngăduia mărinimos joaca mea numai în pauzele de ținut vaca pe lângă apeductul numit Șanț, unde creștea cea mai deasă și – desigur – gustoasă iarbă. De ce refuza deseori animalul, cu obstinație caracteristică ierbivorelor domestice, să pască pașnic iarba și dădea iama-n ardeiul, gogoșarii, varza ori morcovii de alături, habar n-am. Melicul ăsta îmi cășuna, însă, o neagră sclavie: aproape toată vara eram agățat de lanțul căpăstrului mai abitir ca ancora de parâmă, supravegheat duios, cu bastonul, de Taica – expert în pufăitul lulelei la umbră și-al discuțiilor cu lucrătoarele pământului. 

Plimbatul bărcii pe șanțul de apă era o frumoasă recompensă pentru strădaniile mele zootehnice, dar nemulțumirea de-atunci o resimt și azi: nu aveam spectatori! Și, se știe, copilul e un artist a cărui joacă prefigurează (capod)opera de maturitate!... Or, eu aș fi vrut să fiu văzut cum conduc vaporul măcar pe Șanț, fiindcă pe vijelioasa Vălcea, după dezgheț, primăvara – sau după vreo săptămână ploioasă, vara – nu îndrăzneam la vârsta primelor înfrângeri... 

Tăpșanul de la Vălcea, din capătul opus intrării în curtea Școlii primare, spre stânga, și Poiana din spatele casei lui nea Ioniță Bizdeche, deveneau – cam de prin martie, după ierni lungi cât era glaciară – locurile preferate de joacă ale băieților satului, copii sau flăcăi. Amatorii de performanțe năuce (nicidecum nautice, diferența se măsoară în unități insesizabile) organizau adevărate întreceri de corăbii, construite din hârtie de toate felurile (de ziar, de caiet, de carte ruptă, hârtie albastră de pus în geam, hârtie unsă din cutiile goale de marmeladă, hârtie cerată de învelit lumânări, hârtie de sac, foarte rară în anii aceia, hârtie de scris scrisori, elegantă, rară și scumpă, hârtie albă, velină, de așternut pe mese, la nuntă sau la pomană, hârtie ștampilată, cum am văzut odată la Iulică al lui Pică, șterpelită de la taică-său etc.). Întrecerile copilărești le-aș putea numi regate, aveau aproape toate caracteristicile necesare, chiar și reclamă în mijloacele de informare cacovene, grupate în imprecise alianțe de fete spăimoase și babe fără preocupări stresante. Fiind oblic, expus soarelui dis-de-dimineață, tăpșanul se usca rapid și căpăta statut de porto-franco și tribună oficială, fără scaune sau fotolii privilegiate. Ne adunam toți acolo și ne așezam direct pe pământul încă reavăn, pricopsindu-ne cu ditamai plăcinta pe turul pantalonilor. Seva nămoloasă infiltrată în țesătură devenea, ineluctabil, sub acțiunea soarelui și a vânturilor de diferite proveniențe, un fel de crustă foarte interesantă pentru mamele noastre, obligate la ablațiuni rituale administrate cu nuiaua de zarzăr, de alun, de corn sau de răchită, mai înainte ca pantalonii să fie înlăturați de pe purtător, deseori chiar și după...

La tăpșan, noi, „ăia micii”, priveam la „ăi mari”, uimiți de faptele și performanțele lor polisportive. Mi-amintesc, bunăoară, pe Vasile al lui Moise, un blond ciolănos care stabilea și depășea recorduri la sărit Vălceaua, neobosit nici după ultima încercare. De fiecare dată când bătea pragul, pământul se zguduia sub tălpile lui, transmițându-ne vibrația ca un puseu de cutremur. Aterizat pe malul opus, fugea să traverseze puntea din spatele grădinii lui Bizdeche, revenea lângă noi și se avânta iar, ca un cangur. Mic și negricios, aproape ca un butoiaș de varză acră, Vică al lui Găzaru înjgheba un soi de balustradă peste turbioanele cafenii, dintr-o prăjină de salcâm înfiptă ici într-un mușuroi, dincolo sprijinită de-o salcie scorburoasă. Nimeni, cu excepția lui, nu îndrăznea să calce pe lemnul natural rotunjit, de cinci centimetri grosime. Încă îl văd pe Vică, desculț, cu picioarele maronii, ale căror degete apucau beldia la fel cum fac maimuțele, mergând fără oprire de câteva ori, încolo și încoace, râzând șiret și nepăsător, etalând dinții mici și rari, cu strungăreață prin care scuipa expert la distanță... Mitică al lui Sticlă ne stârnea râsul când încerca să imite saltul lui Vasile. Ori bătaia nu era bună, ori tendoanele nu-l propulsau suficient, el cădea mereu în apă, vizavi, la o palmă de malul mușcat de vârtej. Acolo, clefăind opincile peste haturile noroioase –îmi pare că și-acum alunecă, negri în pagina albă – stăteau doi dintre frații Niculaie, cei porecliți Bertea și German, fonfăind blajini că nu facem bine ce facem noi, ăștia de dincoace...

barcaEu nu făceam nimic, doar priveam întrecerea de bărci și bărcuțe meșterite de Lucheni, de Filache, de Puie, de Genu lui Frișcă, de toți Ungurenii și Mocanii, parcă și de unul al lui Meleca, Oiță. Sau mai degrabă de Gică, fratele cel mic, mare pescar la viața lui, a cărui seriozitate fusese răsplătită de învățătorul Cristudor prin „ungerea” ca suplinitor la lecție pentru noi, puștii de clasa întâia (Gică fiind într-a IV-a). Pentru nimic în lume nu m-aș fi afișat la Vălcea, în locul unde se câștigau ori se pierdeau reputații, cu barca mea de plastic – mă făceam de râsul curcilor și-al bibilicilor lui Nenecea!... Nici vărul Ment nu era interesat de jucărie, să facem vreun schimb, ca de obicei, fiindcă – am revelația tocmai acum, la scrierea textului – era în mod evident o jucărie!

Probabil de-aia am și păstrat-o ani la rând. Nu mai rețin când s-a pierdut, dar în primul concediu petrecut în calitate de tată, cu copiii pe litoral, la Mamaia, am cumpărat jucăria din poză. Pentru mine.

    

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey