Simona Cratel
Andreea Gavrilă
Adriana Macsut
Dumitru Ungureanu

 
sus

Simona Cratel

 


Cum m-a blocat un troll

 

M-a pus dracu‘ și i-am dat add între prieteni unuia, la întâmplare, și cum i-am văzut postările mi-am zis, aoleu, să vezi ce-o să mă mai înjur cu ăsta. Și așa a fost. Bărbat frumos, sau nu știu, păreau poze mai vechi și în singura mai recentă părea că s-a îngrășat ca un porc. Nu avea nici 30. Avea niște ochi albastru deschis, mai exact bleu pal, mari, exoftalmici, și păr negru. Era plin de tatuaje. Am avut vise erotice cu el nopți la rândul. Mă uitam compulsiv la fotografiile lui gândindu-mă cum l-aș lega și ce i-aș face, în câte feluri l-aș abuza. Sigur, din cauza diferenței de vârstă nu se punea problema, dar măcar am vrut să îl văd în realitate. A fost pentru prima oară în atâția ani de feisbuc când mi s-a întâmplat așa ceva, să privesc pozele unui bărbat și să rămân blocată de extaz, ca lovită cu parul în creștetul capului. Îmi place să fiu dezamăgită de interesele mele sexuale. Să mă uit la un bărbat și să râd în sinea mea gândindu-mă la discrepanțele feisbuciene. Și de acolo au început injuriile între noi doi, întrucât nu era capabil să îndruge măcar o propoziție în limitele unui raport civilizat între oameni. Nu conta că sunt cu mult mai în vârstă decât el. El n-avea respect pentru nimic. Dacă eu mă limitasem la fantezii, el punea în practică, verbal, abuzul.

Prima reacție a mea a fost să mă simt rănită la tâmpeniile pe care mi le-a scris în privat. Prima noastră interacțiune a fost un cărat de pumni, reciproc, prin cuvinte. Pentru că încă mai aveam fantezii sexuale cu el, l-am rugat să se retragă din discuție, spunându-i că este ca un urs în magazinul de porțelanuri și explicându-i cine sint eu și de ce ar fi mai bine să ne lăsăm în pace unul pe altul. Pentru a evita alte răni inutile.

Cu atât mai puțin pentru femei avea respect omul nostru...! Era absolut convins de superioritatea bărbatului, iar asta o dovedea prin faptul că femeile sug pula, în timp ce un bărbat la fel de „prost” cară moloz pe șantier. O logică formidabilă. Mi-a mai zis unul mai demult că el nu consideră lumea urâtă pentru că femeile sug pula, iar eu i-am replicat că eu credeam că tocmai de-aia lumea e frumoasă. Sigur că am fost tentată să îi spun troll-ului meu că femeile alea salvează lumea sugând pula unor bărbați săraci, needucați, agresivi, rasiști, homofobi și misogini, le inundă creierele cu hormonul stării de bine și fac universul un loc mai bun. Cine știe de câte omoruri, violuri și vătămări corporale salvează omenirea acele femei. Pe când ăla care cară moloz dintr-un loc în altul, nu prea înțeleg ce mare aport are la binele general.

Se lăuda că este troll și dădea exemple de câte block-uri și-a primit. Așa că eu acuma mă laud că am primit block de la el. Cum se simte să îți iei block de la un troll? Fantastic. Să fii un troll mai bun decât troll-ul, este ceva, nu?

Și așa am ajuns la al doilea schimb de pumni și de șuturi în mesaje private. Îmi spusese că el este un geniu, iar eu i-am explicat că să fii geniu înseamnă să fi adus un aport important la istoria omenirii. Să fi învățat bine la școală nu este același lucru. Și că e nasol să o ai mică și să nu ai o viață sexuală împlinită, atunci da, urăști femeile.

Tot ce îmi scria mă înfuria atât de tare și mi se părea atât de inadmisibil și prostesc, că i-aș fi spart capul. Ne-am tot abuzat unul pe altul pe mai departe, până eu l-am scos dintre prieteni, iar el mi-a scris că îmi dă block și m-a clasificat drept ori nebună ori retardată. Dragă Matei, îți răspund pe această cale, dacă acum mi-ai dat block și nu mai pot să îți scriu, sunt categoric nebună! De aia ne și potrivim, plus că în mod clar amândoi avem niște suflete fragile de mimoze. Vino înapoi! Te iubesc! Ești muza mea!

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilă

 

 

Compromisul - raiul relativ

 

De când am văzut tema propusă de Cornel m-am gândit că textul meu va semăna foarte mult cu un editorial. Și asta pentru că nu poți să scrii despre compromis decât după ce l-ai experimentat pe propria piele. Nu poți să faci considerații generale și nici să tragi cu ochiul în stânga și-n dreapta la experiențele celorlalți cu privire la compromis pentru că acesta este o lecție personală. Și tot de când a lansat Cornel tema fac prospecții interioare. Și concluzia este aceeași: nici un compromis făcut de mine nu mi-a adus beneficii. Poate doar unele pe moment, materiale sau sociale, dar niciodată nu mi-am simțit sufletul ușor. Pentru mine, compromisul a fost cel mai mare rău pe care am putut să mi-l fac cu propria mână, pentru că a născut în mine frustrări sau mi-a adus pe cap, ca un bumerang, frustrările celuilalt. A face un compromis a însemnat să cedez conjuncturii, a fost o supunere în fața  minții și o băgare la cutie a sufletului. Liniștea nu a durat mult și frustrările create au lovit cu maximum de intensitate, de regulă când mă așteptam mai puțin. Și auzeam sufletul: „Deci? Cine a avut dreptate, până la urmă? S-a meritat sacrificiul?”

Nici varianta cealaltă nu e mai brează: de câte ori am propus un compromis și mi-a fost acceptat, de atâtea ori m-am trezit cu nori negri deasupra capului. Nemulțumirea ascunsă a sufletului celui care cedase ideii mele se întorcea asupra mea urlând mai ceva ca lupii iarna. Și, sincer, nu știu care erau mai grele și mai rele și mai dificil de dus: frustrările mele sau ale celuilalt.

Pentru mine nu există compromis pe termen scurt sau lung. Există și atât. Și consecințele la fel. La facultate am avut, la un moment dat, un curs despre diplomație. În realitate, o artă a compromisului, mascată, legiferată și justificată prin necesitatea unor relații internaționale ținute sub semnul zâmbetului. Ghearele din spatele acestui zâmbet există, sunt reale și ținute în dosare top secret. Și ne costă din toate punctele de vedere. Îngrozitor de mult.

Concluzie: personal, consider compromisul cel mai veritabil pact cu diavolul. Depinde de conștiința fiecăruia dintre noi dacă îl acceptăm sau nu. Mai devreme sau mai târziu, oricum, vom pierde, fie că vrem/putem sau nu să recunoaștem.

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut 

 

 

Iubirea  nu e după norme

                                                                                                                        

De obcei există concepția că iubirea ar fi tributară unor norme și că se poate învața din cărți sau de la diferiți mentori. Oare chiar așa să fie? O simplă vizită în parc, într-o zi însorită, arată zeci de oameni care se bucură de soare și atunci apare întrebarea: cine i-a învățat să se bucure de lumina soarelui? Răspunsul este că iubirea pentru lumina soarelui vine de undeva din interiorul lor. Apoi, tot în acel parc sunt zeci de îndrăgostiți care se plimbă pe alei. Nici acești îndragostiți nu au fost învățați să iubească: ei au simțit doar undeva, în adâncul lor, o dragoste mistuitoare care le-a dat sentimentul că și-au găsit sufletul pereche.

„Acum, Sângele Rece începu să-i vorbească Sângelui Fierbinte despre Iubire. Sângele Rece spuse: «Iubirea este un sentiment firesc, fruct pârguit al animalului din ființa noastră». Sângele Fierbinte gândea astfel: «Iubirea e divină! Este singurul lucru pentru care merită să trăim în această lume!»” (George MeredithSuferințele lui Richard Feverel).

În Geneză se spune că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui. Deci undeva în ființa umană există o sete de spiritualitate și de divinitate, așa că nu este nevoie de dascăli spre a-l învăța pe om dragostea de Dumnezeu.

„Vă întreb, așadar, este ceva mai vrednic de admirație decât frumusețea divină? Ne putem imagina ceva mai dulce și mai plăcut decât măreția lui Dumnezeu? Există vreo dorință a sufletului mai puternică și mai vehementă decât cea pe care Dumnezeu o pune în sufletul purificat de orice păcat și care exclamă cu o sinceră afecțiune: Sunt rănită de iubire? (cf. Ct 2,5). Strălucirea frumuseții divine este inefabilă și de nedescris. (Vasile cel Mare, Din Regulile mari, Resp. 2, 1: PG 31, 908-910)

Însă omul nu a fost creat ca un robot ascultător, ci a fost dotat cu capacitatea de a alege binele sau răul. Prin urmare omul este liber să se cufunde în viciu și să nu respecte poruncile divine sau la fel de liber este să aleagă drumul virtuții.

„Libertatea noastră este infinită în mod relativ: infinită pentru că e capabilă de lucruri minunate, unice în istoria lumii, dar și de o ticăloșie șocantă, aparent imposibilă pentru o ființă creată în chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” (Patimile Domnului. Jurnal din amurgul modernității (II) , în e-communio.ro)

 

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

 

 Colțul colecționarului cusurgiu

Un pacifist din fier

 

N-am avut noroc, precum alții, să-l prind în viață pe străbunicul Andrei Ungureanu. I se zicea Andrei Șăful, nu e clar din ce motive, dar mi-e ușor să imaginez. Fusese primarul satului, într-o perioadă în care Cacova se pricopsise cu statut de comună, înglobând vreo două așezări situate la câțiva kilometri distanță. Cum pe vremea aceea - anii 1920 - drumurile erau pietruite atâta cât să nu se scufunde potcoava cailor înhămați la trăsura vreunui proprietar de pământ mai fudul (boierii de viță veche și cu proptele în Sfatul Țării neavând conace prin zonă), vă închipuiți cum ajungea străbunicul meu, la vreme de ploi, să-și exercite atribuțiunile de primar în Vultureanca, bunăoară, cătun aflat la 6 km în linie dreaptă, și la peste 10 urmărind obligatoriu cotiturile șleaurilor. Și până la Sârbi erau mai mult de 3 km, fiindcă se ocolea pe la Țăvârlău, când Neajlovul devenea de netrecut prin vad, iar noroaiele înghițeau picioarele boilor înjugați. Am trăit eu însumi o experiență asemănătoare, în anii 1960. Credeți că azi drumurile dintre aceste localități arată altfel? Poftiți, vă rog, de verificați!

Andrei Șăful era un gospodar ca mulți din Cacova, ceva mai înstărit, probabil, fiindcă muncea din zori până noaptea ca personajul din textul acela celebru, în care Benjamin Franklin descrie cum poți câștiga încredere, dacă bancherul îți aude ciocanul bătând pe nicovală la ora cinci dimineața. Nu cred că strămoșul obținuse vreo finanțare în felul ăsta, dat fiind că-n Cacova nu existau bănci, iar el nu se băga la afaceri cămătărești. Ce știu din povestirile generației precedente, e că protopărintele meu deținea o fierărie, adică un atelier în care se construiau diverse utilaje și mijloace de transport necesare oricărui agricultor de la câmpie care voia să devină stăpân pe sine: căruțe, sape, greble, pluguri, brăzdare, grape, rarițe, prășitori, otice ș.a.m.d. Multă lume românească din secolul XXI, presupus mai cultivată, are convingerea că metalurgia este o artă stăpânită de poporul pribeag de la India, numit când țigani, când romanes. N-aș avea nicio jenă să fiu descendent stabilizat al neamului nomad; se întâmplă să nu fie așa, și nu-i vreo pagubă. Dexteritatea de lăcătuș și calificarea de electrician nu le-am obținut la ușa vreunui cort afumat, ci prin instrucție școlară aplicată, la care s-o fi adăugat oarece talent, plus ambiția generată de întrecerile cu vărul Ment.

ciocanMoștenesc de la străbunic vreo câteva scule, ale căror povești încerc să le redau aici în cuvinte fără pretenții și imagini autentice, nu împrumutate. Azi e rândul acestui ciocan de bătut coasa, pe care l-am salvat cu osteneală de nenumărate ori din palmele iscusite ale verilor mei, îndrăgostiți de sunetul ce ungea urechile când oțelul cădea prozaic pe ilău. Parcă și mai greu l-am izbăvit de urmările „dragostei” altora, rude prin alianță, uituce sau dezinteresate, fără să reușesc întru totul a-i salva integritatea. Coada vizibilă în poză era mai lungă; am fost nevoit să o tai și să o ajustez, după ce acribia unuia dintre „ciocănarii” recenți îi provocase daune ca și mortale. Întreagă, era perfect echilibrată, se „lipea” de orice mână cu bune intenții, măcar că puțin pricepută, salcâmul fiind un lemn pe cât de tare, pe atât de ușor. Nici în stadiul actual nu e stângace, dar și-a pierdut voiciunea, îmi vine să cred că odată cu exilul, fiindcă din Cacova genitoare a ajuns în Găeștii fără viitor.

Ezit să folosesc metafore legate de apariția uneltei, dar tentația îmi dă brânci. Andrei Șăful utilizase foalele, jarul, cleștele, alte ciocane, niște dornuri și-un polizor ca să modeleze fierul capturat după dezmembrarea bombardierului american prăbușit pe Sârbeanca, în aprilie 1944. Două căruțe de componente deteriorate adusese acasă, fără a mai socoti că alți „recuperatori” tot lui îi dăduseră în grijă partea lor. Nu ca s-o păstreze, ci să le forjeze topoare, cuțite de plug, săpăligi, belciuge și alte ustensile trebuitoare pe bătătură. Păi, nu era și păcat să se prăpădească asemenea metal de calitate, picat din cer? Pacifist am inventat eu că era străbunul; însă cum altfel se poate numi un om care - fără să aibă habar de ideologia sau propaganda bezmetice din deceniul următor - făcuse „pluguri din țeava de tun” la modul concret, nu la figurat?

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey