Maria Sava
Franciscus Georgius
Marius Dobrin

 
sus

Maria Sava

 

 

"Soarele vieții mele, Fiodor Dostoievski"

 

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineața, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit și a văzut că soțul o privește.

–Cum te simți dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Știi, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

–Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk (când pleca la ocnă)de soțiile decembriștilor:

–Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

–Ține minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ș-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit. (Leonid Grossman – Titanul. Viața lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

 

Astfel se stingea din viață “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski...

Spre sfârșitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg și a decis să-și angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniștită, pe al cărei chip se citea inteligența și blândețea. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea și de sinceritatea lui. În scurt timp, l-a îndrăgit, deși era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năștea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut și remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: așa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Anna i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc și, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna a apărut în viața scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită și după câteva povești de iubire la fel de nefericite, singur și chinuit de boala lui avea, cu siguranță, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar și de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supraviețuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Așa cum spune criticul Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat și rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.” Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar și destul de controversat pentru inovațiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compozițe muzicală, opera Jucătorul, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, și-a retras colaborarea iar artișii au început a-și arăta nemulțumirea față de sonoritatea brutală a muzicii dar și față de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit și cu un protest și  din partea acestora. Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei, cu o dedicație din partea lui. Ca de obicei își luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuță, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a așternut cu scrisul ei ferm și citeț următoarele câteva cuvinte: „Soarele vieții mele - Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Și dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roșeață, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski. Altădată, întrebată de un tovarăș de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg, “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeași lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent și cel mai generos din câți am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski, a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă față de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost și o femeie cât se poate de pragmatică. Dorința ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici și Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moștenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova și s-a ocupat o vreme de moștenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit în străinătate din 1913, a publicat o carte tendențioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viața despre soțul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă și-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînțelegeri rămâne iubirea unică și atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii și dincolo de mormânt. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în brațe, oferindu-și serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterității una dintre cele mai frumoase și mai emoționante povești de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăși, independentă, adoptând o atitudine corectă și demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor și, din momentul în care a văzut-o, nu și-a mai putut închipui viața fără „Anecika lui”.

O martoră a conviețuirii dintre cei doi povestește: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuință când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-i acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viață, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simțul umorului și-și cunoștea foarte bine poziția, deși era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soția unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevușcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoștință…” iar zece ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aș mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!” Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă în Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an, Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărți ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărți. Dar niciodată nu renunța la activitatea ei de corector, deși vederea îi slăbise foarte tare și citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile și nu–și refuza plăcerea de a-și cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă își vânduse paltonul să-i cumpere soțului o pălărie nouă. Rămăsese la fel de modestă, de chibzuită și de pragmatică. Munca de editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911, la 1 septembrie și-a vândut drepturile de editor. Deși, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăția imensă pe care ar fi deținut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donații, ridicase școala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supraviețuit domniei a patru țari, a trecut pragul unui nou secol, a fost martora a trei revoluții, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul și metroul. Vara anului 1918, în plin război, a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie și, într-una din zile, povestește nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate și, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viață.

Am devenit soția lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depășit 70, dar și acum îi aparțin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparțin memoriei lui, activității lui, copiilor și nepoților lui”, nota ea în Memorii. 

 

 

 

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieții mele, Caiete critice, 1991 

 

Comentarii cititori
sus

Franciscus Georgius

 

 

A ști sau a nu ști?
Aceasta-i puterea!

 

În năvala actuală pentru dobândirea grabnică a S.F.-ului (stării de fericire), mulți consideră că „savantlâc”-urile constituie mai degrabă un „know-how” economic decât un instrument de explorare, de expansiune a orizontului cognoscibil la un moment dat. Pentru afaceriștii de modă nouă, important e să afli unde poți să cumperi ieftin și unde reușești să vinzi rapid, cu profit maxim. Dimpotrivă, „a face știință” înseamnă a cerceta, a calcula, a verifica, a reveni, a izbândi, a formula, a conștientiza impactul asupra societății - lucruri consumatoare de timp și de resurse, fără un carteacâștig garantat și imediat. Dintr-o cu totul altă direcție, asupra cercetătorilor acționează și politicul, și serviciile de securitate, ca să împiedice accesul elementelor teroriste la cunoștințe capabile să producă mijloace de ucidere în masă. În volumul Dimineața magicienilor, Louis Pauwels și Jacques Bergier susțin că alchimiștii au cunoscut și au păstrat vreme de secole secretul reacțiilor nucleare de transmutare a elementelor chimice, pentru că știau că procedeul permite și fabricarea de arme atomice.

Pentru că știința este percepută fie ca sărăcuță, fie ca periculoasă, din ce în ce mai puțini absolvenți de liceu se îndreaptă către universități - mai ales la noi. De vină este și învățământul contemporan. Ca să „ușureze” programa școlară și să se reducă numărul de ore dintr-o săptămână, se predă tot mai puțină astronomie, fizică, chimie, geologie, biologie. Un fizician va rămâne uimit să vadă că azi, în liceele românești, se prezintă tot felul de cazuri particulare din mecanica clasică, dar s-a renunțat complet la studiul mecanismelor simple: pârghia, planul înclinat, șurubul, scripetele - adică la tot ceea ce s-a folosit la construirea piramidelor egiptene și a catedralelor gotice.

Presa de mare tiraj preia arareori informații despre progresul tehnico-științific și, când totuși se întâmplă minunea, de foarte multe ori se fac greșeli de traducere catastrofale: de exemplu, un nou tip de „acumulator cu gel” a fost anunțat ca fiind o „baterie geloasă”. Pe de altă parte, tabloidizarea, publicarea de știri cu tentă sexuală îngroșată, a început să afecteze nu numai cotidiene cândva sobre precum 'Adevărul', ci și puținele publicații autohtone dedicate popularizării invențiilor și științelor. Pe situl descoperă.ro s-au postat recent articole despre lenjeria intimă de culoarea liliacului a amantei lui Adolf Hitler, de ce stau bărbații cu picioarele depărtate, cât de  dăunător este sexul practicat înaintea unei competiții sportive, se oferă tinerilor un ghid științific al amorului în mașină, iar rezultatul poate fi comparat cu tehnicile sexuale ale oamenilor preistorici etc. Oare redactorii publicației știu că atât în vechiul cât și în noul cod penal se interzice și se pedepsește drastic coruperea minorilor?

Din păcate, îndreptarea interesului tinerilor către așa-zisa prezentare a „adevărului gol-goluț” nu conferă științei nici un fel de „sex-appeal”, nu sporește cu nimic puterea de seducție a ecuațiilor lui Maxwell, a sistemului periodic sau a legilor lui Mendel. Postul american CBS a pornit în 2005 difuzarea serialului polițist Numb3rs, unde analiza matematică și statistica ajutau F.B.I.-ul în rezolvarea unor cazuri dificile. Același post a lansat în 2007 The Big Bang Theory, un serial de comedie menit să prezinte în fundalul intrigii unele idei și femomene, dar standardul său a scăzut rapid la nivelul bancurilor cu Bulișor și doamna învățătoare. Elevii de azi se minunează: de ce să ieșim din casă și să ne uităm la debutul, apogeul și finalul unei eclipse, cât timp ea oricum va fi postată pe Youtube, filmată din avion sau chiar de la bordul Stației Spațiale Internaționale?

Cei pasionați se uită în jur dezorientați, căutând un sprijin. După retrocedarea imobilelor confiscate abuziv în perioada comunistă, multe dintre cluburile tehnice au rămas fără sedii. Transformată într-o companie de profesioniști, armata a încetat să susțină mișcarea radioamatorilor și competițiile goniometrice numite „vânători de vulpi”. Unde sunt revistele de hobby, precum 'Tehnium', 'Modelism', 'Conex Club', 'Racheta cutezătorilor', 'Start spre viitor'? Unde sunt cărțile de experimente, cine continuă demersurile educative susținute o viață întreagă de I. C. Boghițoiu, Florica T. Câmpan, Ilie Mihăescu, George D. Oprescu, Tudor Opriș, Gheorghe Păun, Leonid Petrescu, Viorel Răducu, Valentin Rădulescu, Claudiu Vodă ș. a.?

Rămân lăudabile entuziasmele unor instituții de cultură și de învățământ, care se străduiesc să creadă că, îngrijit cu dragoste și pricepere, prezentul va da roade însutite în viitor. În București, accesibil cu metroul, continuă să existe Muzeul Tehnic 'Dimitrie Leonida', unde se se află automobilul sonic și pila Karpen. În Timișoara, într-unul dintre hangarele facultății de hidromecanică de pe cheiul Begăi, un grup de profesori universitari au înființat megalaboratorul numit 'Experimentarium TM', unde copiii sunt îndemnați să experimenteze „pe viu”, nu într-un mediu virtual și să se distreze câștigând experiență. În Țara Silvaniei, la Zalău, se organizează de ani de zile 'Festivalul Științei', unde au participat și mulți dintre elevii noștri din Jibou.

Pentru ca să fie atrași copii către cercetare, n-ar fi necesare sume astronomice și dispozitive costisitoare. Dintr-o simplă foaie de ziar, se pot construi zmee, bărcuțe, papuci din hârtie, măști de carnaval, coifuri de legionari romani, răsadnițe, pahare, coșulețe, cuburi, dominouri. O sfoară cu treisprezece noduri plasate la distanțe egale determină exact triunghiul dreptunghic a lui Pitagora, cel cu laturile în proporția 3:4:5. Un șurub scufundat într-o carcasă de siringă umplută cu apă îi va face să exclame: „Evrika!” Cine duce lipsă de idei să caute pe internet cărțile lui Tom Tit (pseudonimul americanului Arthur Good), tipărite la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Un omuleț aflat la vârsta lui „de ce?” va fi mult mai interesat să recreeze el însuși ceva prin joc decât să afle cu câți euro a fost vândut sutienul Evei Braun.

Să-l uimim, să-i facem un grafic al descoperirilor, să i-l strecurăm în programul cotidian.
Să-l pregătim pentru tot ce e rău și tot ce e bun.
Știința este sexy, dar are un alt tip de „vino-ncoace”. 

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Graffiti

 

* Tot mai des, în discuțiile unor intelectuali, vine vorba despre 'sângele' persoanei invocate. Cel mai adesea cu masca unei seriozități care se ferește de vreo incorectitudine. Dar ce relevanță are dacă este evreu, ungur, bulgar sau român?

* Este deja destul de consistent segmentul de tineri care gândesc în termeni marxiști. La început am fost siderat să descopăr limbajul marxist-leninist la tineri educați, deschiși ideilor moderne. Uluitor să văd activism care produce texte în stil proletcultist.

* Unii ignoră că legionarii au comis crime și scot în evidență doar rezistența lor la comunism. Alții ignoră crimele prin care s-a impus comunismul.

* Unii se victimizează în privința recuperării operelor unor interbelici care au comis și eroarea de a susține o ideologie criminală. Și nu vor să despartă apele, să putem evidenția ceea ce este bun de ceea ce este rău. Oricât de mare ar fi numele. Eminescu este încă invocat pentru articolele politice, o tristă întoarcere în trecut.

* Unii ignoră dramele comunismului și se miră de echivalarea lor cu acelea datorate nazismului. Și dacă în ciuda denazificării și a legislației profilactice încă apar germeni de acest soi, cum să ne mirăm că germenii comunismului s-au ivit viguroși ?

* Tot mai des întâlnesc utopia, revolta unor oameni cultivați pe faptul că nu trăim într-o lume ideală. Ingineriile sociale par atât de simple și de fapt sunt atât de dureroase și de instabile.

* Vrem să îndreptăm societatea dar pedagogia are slăbiciuni, e nevoie de mai multă explicare și de mai multă răbdare în schimbarea unor convingeri și prejudecăți.

* Mi-e teamă de proceduri pentru că se întâmplă să fie inumane, pentru că, oricât de profesioniști și de bine intenționați ar fi cei care le întocmesc, realitatea e tot mai complexă și deciziile corecte tot mai punctuale, tot mai aproape de o excepție decât de o regulă.

* Simt că e nevoie de proceduri pentru că, pe de altă parte, omenescul din noi ne împinge spre un haos funcțional.

* Au fost mustrați aceia care au tăcut în comunism. Dar mă uit că azi, în deplină libertte, mulți intelectuali aleg să tacă. Pot înțelege că pentru un loc de muncă îți reprimi reacțiile și, la limită, cânți cum ți se cere. În comunism am fost obligați la asta dar, cel puțin, acolo semnalizam că suntem sub vremi și întrețineam adevărata atitudine într-o comunicare mai mult sau mai puțin codată. Azi văd o mască deplină, acordându-le prezumția că, totuși, nu cred în ceea ce propagă și susțin.

* Resimt absența unui dialog real. În oraș e mai degrabă festivism, o aglomerare de activități bifate. Evenimentele consistente se pierd. Nu discutam și nu dezbatem, nu vedem efervescența care să nască lucruri durabile sau măcar să ne facă mai buni consumatori. S-a dus vremea unui colocviu cu Andrei Cornea, Alexandru Călinescu și Ion Bogdan Lefter. S-a stins speranța unui neo-pașoptism.

* Este inevitabil și ca lumea să meargă mai departe și fără să aștepte aprobarea mea :) Și am lăsat în urmă contrarierea față de dialogurile în engleză între doi români :) Și mă gândesc cât de contrariați erau părinții generației mele privind la ceea ce atunci era o fractură față de trecut.

* Și da, am și eu eșuările mele. De la irosirea unui timp al acumularii în meserie, lăsându-mă pradă unor deșertăciuni, până la abandonarea unor proiecte culturale care ar fi însemnat ceva nu doar pentru vanitatea mea de autor.

* Și dacă tot am repetat până la branduire: „e bine”, o mai zic o dată :)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey