Franciscus Georgius
Alina Gioroceanu
Victor Martin

 
sus

Franciscus Georgius

 

Fiii lumii și fiii luminii

 3. Cea mai frumoasă femeie

 

Soția mea are un văr, tatăl a două fete foarte frumoase, Raluca și Renata. Prima dintre ele a apărut în vara anului 2014 pe pagina întâi a ziarelor sălăjene, după ce lumea i-a descoperit chipul pe coperta revistei franceze Sensuelle. Tânăra jibouancă și-a început cariera de fotomodel la 14 ani, dar fără să renunțe la studii. La început a promovat brandurile românești în vacanțe, când a călătorit mult în străinătate. Ziarista Flavia Pintea a enumerat mai multe destinații exotice în prezentarea din 'Magazin Sălăjean' (4 august 2014): Tokyo, Istanbul, Milano, Paris, China. În prezent, fata lucrează pentru 'Crystal Model Management' din Paris.

Un exemplu de succes este contagios, mai ales într-un orășel unde toată lumea se știe cu toată lumea. Multe fetițe încearcă să calce pe urmele nepoatei mele prin alianță. Le întâlnesc adunate în poarta casei de cultură atunci când închid ușa bibliotecii și mă îndrept către casă. Vin la cursul de modelling ca să învețe de mici cum să se machieze, ce să îmbrace, cum să-și învingă emoțiile, cum să umble pe un podium. Se obișnuiesc să atragă atenția, să-și păstreze calmul și farmecul, să răzbată printre răutăți și concurente. Pentru că frumusețea stârnește patimi și invidii de calibrul celor din basmul cu Albă-ca-Zăpada.

Îmi amintesc de o altă frumusețe de excepție, tot Raluca o chema. După ce a devenit Miss Costinești, i s-a reproșat faptul că la începutul competiției s-a prezentat ca fiind elevă „la unul dintre liceele din Jibou”. Adevărul este că atunci ființa numai unul, botezat 'Ion Agârbiceanu' după scriitorul și preotul ai cărui tată și frați locuiseră peste drum. Dar ulterior, școala unde învățase mândrețea încununată pe țărmul mării s-a transformat într-un grup școlar, deci scăparea, „bâlba” reproșată cu multă invidie de gurile rele, s-a dovedit a fi în final un fel de prevestire. Mă minunez și azi cum, copleșită de emoții, a întrevăzut fără voie o frântură de viitor.

De la vârsta fragedă până la senectute, toate reprezentantele sexului frumos se află într-o competiție acerbă. Dacă nu pentru a câștiga inima unui bărbat de succes, atunci pentru a cumpăra cea mai suculentă bucată de pulpă din măcelărie, a umple ferestrele cu cele mai bogat înflorite mușcate, a coace prăjiturelele cele mai râvnite la 'Balul strugurilor'. Și nu numai muritoarele se întrec, ci și zeițele, printre ele chiar și înțeleapta fecioară Palas Atena. Când n-a fost invitată la nuntă, Eris (Discordia), sora lui Ares (Marte la romani), s-a răzbunat aruncând în sala de ospețe un măr de aur pe care scria: „Celei mai frumoase”. Trei zeițe și-au disputat fructul de pomină. Juriul, format din prințul Paris și nimeni altcineva, a fost mituit de galeșa Afrodita cu promisiunea că i-o va oferi pe cea mai frumoasă femeie din lume. Uite așa a izbucnit războiul din Troia... 

Concursuri de frumusețe s-au organizat și pe vremea comuniștilor, deci să nu ne minunăm că ele au stârnit valuri și în „lumea măruntă” a personajelor imaginate de ziaristul italian Giovannino Guareschi, printre care s-au remarcat și au rămas în conștiința publică preotul romano-catolic Don Camillo și primarul comunist Peppone, liderii de opinie ai unei comunități deosebit de ferme în opinii și uneori cam dure în manifestări dintr-un sătuc de pe valea nărăvașă a fluviului Po.

În Dilema lui Don Camillo, al treilea volum din traducerea americană a seriei italiene, se află povestirea Frumoasa și bestia, unde eroii principali sunt doi tineri îndrăgostiți, Marco și Giulietta, fata comunistului Brusco, cea mai frumoasă codană din sat.

Scriitorul se amuză copios pe seama prozelor comsomoliste când îi descrie pe tineri ca fiind doi activiști interesați numai de politică: „Ce importanță are că nu suntem de același sex cât timp avem aceleași idealuri?”

Într-adevăr, toată lumea care-i întâlnea considera că se potrivesc de minune: amândoi frecventau Palatul Poporului, mărșăluiau umăr lângă umăr la manifestații, făceau o echipă grozavă când adunau semnături pentru Porumbelul Păcii („și alte drăcovenii de acest fel”). În timpul liber, se întâlneau la pod, apoi, când a început toamna și a început să burnițeze, Marco a venit s-o întâlnească pe Giulietta acasă. Când a dat frigul, mama fetei l-a chemat în bucătărie și a ascultat cu uimire cum junii discută despre partide, ziare, ruși, americani și alte subiecte ridicole. Concluzia unei persoane cu mult bun simț: „Iar se reunește Comitetul Politic!”

Într-o zi, fata s-a întors cu o revistă ilustrată în mână: „M-am calificat în finala concursului de frumusețe «Miss Viață Nouă»!” Era un periodic pentru tineret al Partidului Comunist Italian care organiza an de an câte o competiție de profil. Tinerele trimiteau câte o fotografie, apoi un juriul selecta finalistele pentru faza finală organizată la Roma.

Mamei, o țărancă cu frică de Dumnezeu, nu i-a venit să creadă că soțul ei și-a dat acordul și ar fi fost în stare s-o lase pe fată să plece singură în capitală. Bineînțeles, Giuliettei îi surâdea ideea să scape de acasă, mai cu seamă pentru că drumul era plătit: „Frumusețea nu este un monopol burghez.” Cât timp concursul este pregătit de oamenii Partidului, nu poate fi nimic la nelocul lui.

Dar Marco era îndrăgostit până peste urechi și i-a cerut tinerei să renunțe la călătorie. Când fata l-a refuzat indignată, flăcăul i-a interzis răspicat să meargă.

„Cu ce drept?”
„Te iubesc, a răspuns Marco cu pasiune. Nu sunt tipul căruia să-i placă o soție care se expune în public.”
„Ce-mi pasă mie! Du-te! Lasă-mă! Îți voi trimite o vedere din capitală.”

Dar italienii sunt niște firi aprinse, uneori chiar cu accente bestiale în manifestări, mai cu seamă când vine vorba despre onoarea familiei.

Fie, a viitoarei familii.

Scos din răbdări de îndărătnicia iubitei, Marco a prins-o de cosițe, a luat o foarfecă de pe o poliță și a tuns-o chilug pe favorita numărul I a concursului de frumusețe.

„Ei bine, du-te la Roma dacă vrei!”

A aruncat foarfeca și a plecat trântind ușa.
Dar chiar dacă a fost o ceartă cu un deznodăînt violent, a fost una între doi tineri care se iubeau.

În ziua următoare, Giulietta s-a dus așa, cheală, la vechiul lor loc de întâlnire de pe pod. Cum pe-acolo trecea multă lume, una-doua a aflat și Marco. A venit într-un suflet, laolaltă cu toată lumea din sat.

„Ei bine, ai venit să-ți admiri opera?” l-a înfruntat tânăra.
„Giullieta, dacă vrei să te răzbuni, fă-o acum. Împușcă-mă!”

Răspunsul ei l-a dezarmat pe drăguț:

„De ce să te împușc? Unde mai găsesc un nebun să mă ia de soție așa cum arăt acum?”

Drept care s-au sărutat, s-au dus acasă și le-au spus părinților să înceapă pregătirile de nuntă.

Numai Don Camillo a avut ceva de comentat atunci când mirii s-au prezentat în fața altarului ca să primească binecuvântarea divină:

„Care dintre voi este mirele?” a întrebat hâtru preotul.
„El,” a arătat Giulietta înspre Marco și și-a tras zâmbitoare vălul peste căpșorul chilug.

Da, ea a exagerat ca să-l provoace, el a exagerat ca să-i arate cât ține la ea, astea-s jocurile dragostei: anihilatoare și totodată regeneratoare.

Guareschi a ales un fel abrupt, direct, suprinzător, ca să creioneze povestea unei iubiri pătimașe, finalizate cu un sfârșit fericit, dorit și apreciat de toată lumea. Iată o zicere verde în față, menită să ne atragă atenția asupra singurei frumuseți cu adevărat impresionante: cea din inimile celor doi tineri. Evident, Dumnezeu i-a menit să fie suflete pereche. Cazul lor reflectă esența străvechii legături dintre soți: „Ubi tu Gaius, ibi ego Gaia.” Restul, Roma, Partidul, Miss Lumea Nouă, concursul de frumusețe, sunt doar niște detalii fără importanță.

Farmecul povestirilor din „lumea măruntă a lui Don Camillo” este dat tocmai de faptul cum firi simple, de oameni din popor, reușesc să ne ofere un model moral etern valabil, ușor de înțeles, simplu de urmat. 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

Eco și legiuitorul

 

Afirmațiile pe care le-am receptat interogativ în profesia juridică încă de la început conțineau formula „intenția legiuitorului este”, dublată de siguranța emitentului că a depășit impasul interpretativ născut de textul legal și a reușit să decripteze temeiul care să-i asigure soluționarea problemei de fapt supusă judecății. Și uite așa, prinsă în mecanismul semiozei, mă loveam de limitele interpretării altuia și de limitele propriei interpretări.

Simpla referire la intenția legiuitoare era un stimul suficient pentru a rula în gând „temeiuri” semiotice.

Într-o lucrare care mi-a influențat dezvoltarea filologică (mă refer aici, desigur, la Limitele interpretării - dețin traducerea din 1996, apărută la Constanța, Editura Pontica, din care voi cita mai jos), în scopul de a  contura o semiotică a receptării, Umberto Eco analizează trihotomia regăsită în studiile hermeneutice, care opune interpretarea în sens de cercetare a unei intentio auctoris, interpretarea ca investigare a unei intentio operis și interpretarea ca impunere a unei intentio lectoris.

O scurtă prezentare a viziunii clasice asupra interpretării arată că aceasta așeza în opoziție două programe de căutare: căutarea în text a ceea ce autorul a voit să spună și căutarea a ceea ce textul spune, indiferent de intențiile autorului său. În interiorul celei din urmă, textul permite abordări diferite, respectiv căutarea a ceea ce spune „în raport cu propria-i coerență contextuală și cu situația sistemelor de semnificare la care se raportează” și căutarea „a ceea ce destinatarul găsește în el prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare și/sau raportat la propriile-i dorințe, pulsiuni sau criterii arbitrare” (p. 25).

Cuvintele-cheie interpretare, text și intenție îmi permit să le măsor permanent în câmpuri disciplinare diferite. De pildă, scopul emiterii normei juridice îl reprezintă aplicarea ei, iar lucrările juridice observă că aplicarea legii este precedată de interpretarea acesteia; conținutul interpretării îl reprezintă stabilirea sensului intenției/voinței legiuitoare exprimată în normă.

Autorul-legiuitor, emitent tipic al textului de lege, la a cărui voință generatoare de norme logice se raportează juriștii, este înzestrat doctrinar cu „lumină și înțelepciune”. Așadar, dacă doar în această idilică lumină pot fi înțelese normele emise, juristul se vede îndreptățit să caute în textul de lege voința legiuitoare, respectiv acea intentio auctoris.

Să ne întoarcem deci la text, în speță, la textul de lege, singura legătură palpabilă dintre participanții așezați la capetele schemei clasice a comunicării. Tot doctrina juridică recunoaște că textul poate fi supus mai multor recursuri interpretative, deosebite într-o viziune potrivit criteriului procedeelor cu ajutorul cărora interpretul stabilește înțelesul normei juridice, precum interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, istorico-teleologică, logică și procedeului analogiei.

Mă voi referi la primele două. Prin apel la interpretarea numită gramaticală în teoria generală a dreptului, conținutul unei norme juridice se clarifică pe baza regulilor din teoria limbii, adică a procedeelor de analiză morfosintactică a textului legal, a sensului termenilor folosiți, a relațiilor dintre aceștia, precum și pe baza modului în care este generat enunțul ori este marcat de semnele de punctuație.

În teoria semiotică, se admite că textul poate să își dezvolte singur o intenție, tocmai pentru că schema pe care se construiește este mișcată de rațiuni proprii dinamicii abstracte a limbajului, diferite de intențiilor autorului. Altfel spus, textul este apt să genereze sens în mod independent de intenția autorului său, limba fiind supusă legilor proprii care îi permit să se nască în texte.

Alt procedeu de interpretare juridică este reprezentat de interpretarea sistematică. În teoria dreptului, interpretarea sistematică permite lămurirea înțelesului unei norme juridice prin analiza raporturilor sale cu alte norme juridice, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ. Apelul la interpretarea sistematică este cerut, în cele mai multe cazuri, de coexistența unor norme juridice civile generale și a unor norme juridice civile speciale sau pentru a se putea stabili domeniul în care se impun a fi aplicate mai multe dispoziții legale.

Coroborarea acestor norme juridice ține de competența și inteligența juristului. Și aici ar trebui să ne raportăm inclusiv la o intentio lectoris, la ceea ce Eco numește conjectură, respectiv inițiativa cititorului-jurist de a face o conjectură în ceea ce privește intentio operis. În final, suita de conjecturi trebuie să fie confirmată de ansamblul organic al textului, de coerența textuală.

Atunci, unde se ascunde „intenția legiuitorului”? În modul în care se degajă aceasta din înlănțuirea de concepte pe care le vehiculează un text? În priceperea lectorului-jurist care ar trebui să recurgă la arsenalul logic și analogic, la cunoștințele lingvistice și corecta identificare a scopului pentru care normele de drept au fot emise? Cât sunt de îndreptățiți să afișeze o serioasa siguranță aceia care se raportează permanent la intenția legiuitorului când singurul element care îi leagă de acesta rămâne textul, cu tot pre-textul, co-textul și con-textul ce îl însoțesc?

În aceeași idee, acel legiuitor polifonic, adesea neglijent, ar trebui să știe că textul este produs nu numai pentru un destinatar unic, ci pentru o comunitate diversă de cititori, cu sau fără pregătire juridică. Legiuitorul știe sau ar trebui să știe că el „va fi interpretat nu după intențiile sale, ci după o complicată strategie de interacțiuni care implică și pe cititori, dimpreună cu competența lor în privința limbii ca patrimoniu social”, respectiv nu doar „o anumită limbă, ca ansamblu de reguli gramaticale, ci și întreaga enciclopedie ce s-a constituit cu ajutorul exersării acelei limbi, adică acele convențiile culturale pe care limba respectivă le-a produs, precum și istoria interpretărilor precedente a multor texte” (p. 125).

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Viitorul trecut

           

Cred că trebuie să oferim cititorilor un viitor mai bun decât trecutul. Nu cred că trebuie să le edităm trecutul reșapat pe post de viitor, nici măcar ca tematică science fiction.

M-am gândit la acest lucru în momentul în care am vrut să cumpăr biscuiți cu cremă de cacao. Fiind mai multe feluri de astfel de biscuiți, vânzătoarea mi-a spus: „Luați din aștia! Sunt science fiction de buni”. Deși, în acceptiunea vânzătoarei, „science fiction de buni” însemna „foarte buni”, biscuiții erau departe, calitativ, chiar și de biscuiții cu cremă de cacao din adolescența mea.

Azi, deși viitorul ar trebui să fie viitor și trecutul trecut, viitorul încearcă să se întoarcă în trecut, să-l resusciteze, să-l îngurgiteze, să se umfle de el, să crape de atâta trecut. Pentru a nu face reclamă, nu dau nume, nu fac studiu de caz; doar afirm.

E adevărat, fără un trecut sigur, nu avem nici un viitor, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne construim viitorul din trecut, ci trebuie doar să învățăm câte ceva din trecut pentru a ne crea noi  repere, repere ale viitorului. Nu trebuie să utilizăm reperele trecutului apropiat din fața unui trecut mai  puțin apropiat.

Pentru a face asta, e nevoie să ne întâlnim cu toții, să hotărâm un trecut comun și să stabilim niște repere comune, menite să ne ducă spre un viitor comun. Asta e foarte greu, dacă nu imposibil. Nu putem fi la fel; nici la fel de inteligenți, nici la fel de proști. Chiar grupați pe coterii, avem felurite tipuri de inteligență sau felurite tipuri de prostie.                                                                  

Oricât ne-am zbate noi să avem o unitate în diversitate, comunitatea literară rămâne tot fărâmițată. Nu putem avea un trecut comun, nu avem un viitor comun.

Cu cât trece mai mult timp, în loc să fie mai unită, citadela literaturii românești se erodează și se divizează tot mai profund.              

Cei fără de trecut, își inventează câte unul. Nu e literatura un tărâm al imaginației? Este, iar asta permite trecerea de la imaginarea textului la imaginarea oricărei realități posibile, întorcând scara valorilor cu susul în jos.

Pentru mult prea mulți, în trecutul lor, era foarte bine. Timpul era mai puțin, viața părându-le mai lungă, tocmai din cauza asta. Erau tineri, inconștienți. Deloc dispuși să accepte viitorul, vin acum să-l construiască după matrițe proprii. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să le acceptăm viitorul, cum spun ei din ce în ce mai incisiv. La trecuturi diferite, putem avea pretenții la viitoruri diferite. Dumnezeu n-a făcut lumea la fel, cum spun unii. Dimpotrivă: Dumnezeu a făcut lumea împărțită, pe tipare genetice bine stabilite.

Speranța într-un viitor mai bun e, de fapt, speranța într-un trecut mai bun, iar trecutul, oricât l-ai împărți în trecuturile unora sau altora, n-a fost deloc bun pentru unii.

Pentru mulți, viitorul aproape că nici nu există sau, într-un caz ironic spus fericit, e ceva nesigur. E doar un punct de trecere către cine știe ce s-o mai putea întâmpla.

Când viitorul este diluat în trecut, capătă numele acestuia. Nu mai există sau există numai printr-o anumită formă de trecut, cea convenabilă pentru unii. Este trecutul care devine, este viitorul trecut. Trecut chiar înainte de a putea fi anticipat.

Dacă este doar al unora, de ce ar mai scruta vizionarii viitorul? Ce mai poate însemna pentru ei trecutul care devine, în orice clipă, viitorul?  

Fără un trecut sigur, viitorul e în ceață. Când ni se urează un viitor mai bun, nu se spune, mai bun decât ce? Mai bun decât orice variantă posibilă de viitor devenit trecut, poate, viitor în care nu ți-ar face nici o plăcere să trăiești distopic.

Cine este acela care ne hotărăște nouă un viitor sau altul? Cine este acela care hotărăște ce viitor este bun pentru el sau pentru tine, în multitudinea de viitoruri propuse? Cine hotărăște dacă ești singur sau nu pe câmpul de luptă al unui viitor mai bun?

Dacă nu te bagi în viitorul decidenților nedoriți de nimeni, poți rămâne fără nici un viitor. Are vreun rost să cauți diferența dintre orb și cel ce nu vrea să vadă?                                         

Cele spuse de mine pot fi considerate elucubrații și chiar sunt elucubrații pentru cei ce n-au nici un interes să înțeleagă ceva; sunt scrise special pentru aceștia. Cei ce înțeleg, nu au nevoie să citească; își pot imagina și singuri aceste lucruri. Azi, omul știe ce spune, dar nu mai e obligat să spună chiar tot ce știe, să facă deliciul celor interesați de astfel de delicii.   

„Fericire să fie, că de necazuri suntem sătui!” e nonsensul acestor vremuri de viitor trecut.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey