Györfi-Deák György
Victor Martin

 
sus

Györfi-Deák György


O nouă modalitate de răspândire a poeziei

 

Bulgakov e de vină!
În schița O nouă modalitate de răspândire a cărții un mare comerciant de pește sărat cumpără cincizeci de exemplare din Istoria universală de la Centrul de librării din Harkov ca să-și asigure necesarul de hârtie pentru împachetat marfa. Așa trebuie înțeles și titlul de sus, în sensul de: „unde dai și unde crapă!”

Ca toți cei crescuți pe granița de vest și racordați la antene YAGI cu 15 elemente, am beneficiat atât de filmele cu subtitrare difuzate de TVR (până când Ceaușescu a luat-o razna și a inventat programul „parțial color” format din 1001 de seri și Telejurnal) cât și de peliculele „sincronizate” (dublate) transmise de MTV, care pe atunci era sigla Magyar TV (televiziunea maghiară de stat) și a nu binecunoscutului post american de muzică.

După Revoluție, când ne-am plictisit de cele 16 canale pe care se înghesuiau 22 de posturi livrate de rețeaua Astral și ne-am cumpărat prima antenă de satelit, am descoperit că se poate împăca varza cu capra și ne-am uitat pe Discovery cu subtitrare românească și sonorul în maghiară, având libertatea de a schimba partea audio oricând în engleză. Cu subtitrare croată. Sau slovacă. Nu conta că nu pricepeam nimic, important era că ni se oferea posibilitatea. De aceea, m-am alăturat corului care l-au huiduit pe cantautorul Victor Socaciu, „mâini de muncitor și de țăran, la mulți ani și soare!/ mâini trudind la fiecare ban, mâini nemuritoare.” Devenit politician, a propus în Parlament renunțarea la subtitrarea filmelor străine și a încercat să impună obligativitatea dublării coloanei sonore în românește, reducând astfel în mod dictatorial alternativele telespectatorului. Dubioasa inițiativă legislativă a căzut la vot.

Probabil că și alții au descoperit avantajele de a beneficia atât de dialogurile originale, posibilitatea de a învăța o limbă străină, cât și de subtitrare, o modalitate de alfabetizare a celui mai ascuns cătun unde se recepționează TVR1. În paralel, desigur, se pot transmite câte coloane sonore dorește postul de emisie, pentru cei mici și cei foarte bătrâni, care nu le au cu cititul replicilor pe ecran. Parlamentarul cu chitara ar fi trebuit să învețe marketing de la dealerii auto. O firmă inteligentă oferă consumatorului cât mai multe opțiuni, ca acesta să-și personalizeze după pofta inimii achiziția și să scoată (de bună voie) câți mai mulți bani din buzunar. Tehnologiile actuale permit, la același preț, alegerea unei soluții absolut satisfăcătoare pentru client.

Pe de altă parte, l-am înțeles și pe omul de scenă Victor Socaciu, care a încercat să ofere un loc de muncă artiștilor șomeri. Dacă și-ar fi formulat cererea fără restricții, optând pentru legiferarea alternativului, ar fi câștigat. Și noi avem studiouri de dublare, unde actorii profesioniști se străduiesc să-și rostească „sincron” replicile din film, astfel să nu se simtă diferență între mișcarea buzelor și vorbe. Pe vremea când se difuzau în paralel trei seriale Star Trek, televiziunile ungurești au recurs la studiourile din Oradea, care lucrau mai ieftin, însă fanii science-fiction au amenințat cu boicotarea audienței și au obținut revenirea la vocile cu care se familiarizaseră timp de mai multe sezoane. Desigur, pentru un artist format în teatru, obișnuit să cucerească publicul și să-i smulgă aplauze, dublarea este o corvoadă. Ca să nu-și piardă sensibilitatea interpretării, actorii maghiari au născocit un mijloc de deconectare și, totodată, de răspândire a poeziei.

Am descoperit pe Youtube tot mai multe videoclipuri: unul unde „Sharon Stone recită Vrei să te joci cu mine de Kosztolányi Dezső” pe fundalul unor scene din Basic Instinct,

altul cu Bud Spencer rostind versurile lui Ady Endre: În urma omuleților-minut.

Preferata mea este secvența unde Sandra Bullock pare să recite din Weöres Sándor, Despre fericire, un poem filosofic de calibru greu, ca mai toate celelalte texte alese de „dublori”.

Nu mă îndoiesc că toată puștimea maghiară stă călare pe ele: tandemul Samuel L. Jackson și Karinthy Frigyes a adunat câteva sute de mii de accesări.

Tocmai de-aia am scris acest articol. Mi-e dor să-l văd pe Sylvester Stallone cu mâna pe mitraliera de companie pe umăr, aia încărcată cu gloanțe de calibrul 15,5 mm, cât prunele de mari, recitând: „Maică, mulți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit...” Aș vrea să-l urmăresc pe Neo (Keanu Reeves) în Matrix spunând: „,Frumoaso,/ ți-s ochii-așa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare,/ că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi...” Aș suspina în vreme ce Omar Sharif din Lawrence al Arabiei ni l-ar aduce aminte pe Macedonski: „Și el e emirul, și toate le are.../ E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,/ Dar zilnic se simte furat de-o visare.../ Spre Meka se duce cu gândul mereu,/ Și-n fața dorinței — ce este — dispare...” Și-aș plânge să-l aud pe Ion Caramitru în chip de Othello: „Ca-n țintirim tăcere e-n cetate./ Preot rămas din a vechimii zile,/ San Marc sinistru miezul nopții bate.// Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rostește lin în clipe cadențate:/ Nu-nvie morții - e-n zadar, copile! " Am împușca astfel trei iepuri dintr-un foc: tinerii ar urmări un montaj de scene cu mare impact dintr-o „peliculă kult”, l-ar asculta recitând pe un mare actor și i-ar redescoperi pe cei pentru care, de la Nichita Stănescu citire, limba română le este patrie.
Haideți, maeștrilor, ce mai așteptați?
Sincronizați-vă!
Sincronizați-ne!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Icoane pe pereți

                                                                          

Un activist de partid comunist povestea, la un moment dat, că, atunci când s-a apucat de muncă, în tinerețe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a început și el să creadă ceea ce propovăduia în rândul altora. Așa e și cu simbolurile religioase din sălile de clasă. La început, copilul nu le bagă în seamă, dar, cu timpul, subliminal, îi intră în cap, fără să vrea. Asta e o reclamă nedorită, ca oricare alta. Spre deosebire de reclama proastă, când poți compara singur produsul cu laudele, în cazul religiei e mai complicat. Asta e îndoctrinare. Forțată sau nu, ca și în cazul comunismului, tot îndoctrinare se numește.

În armată, lecțiile politice erau adormitoare. Dacă ațipeai în timpul lor, erai pedepsit, lucru care îți mărea rezistența la îndoctrinare. Fin psiholog, un colonel îi lăsa pe toți soldații să doarmă în timpul expunerii sale. Întrebat de superiori de ce face asta, a răspuns că, atunci când se trezesc, ascultătorii știu mai bine lecția decât dacă se chinuie să nu adoarmă. E verificată metoda învățatului în somnul ușor, numit și semitrezie. Somnul rațiunii copiilor naște un mic monstru: intoleranța. Unii sunt dispuși să aibă un monstru în suflet, alții nu. E absolut adevărat că toleranța se învață în școli, dar și intoleranța.

Ca și activiștii de partid, la început, preoții văd religia ca o meserie oarecare, mai potrivită cu firea lor contemplativă. Chiar dacă propovăduiesc unor mase de oameni docili, chiar dacă predică în deșert, ocupându-se mai mult cu sfințiri de bucate, automobile sau stabilimente, ei sfârșesc prin a se autoîndoctrina.

Până la urmă, doctrina nu e altceva decât o deformație profesională, cum dragostea nu e altceva decât obișnuință. Totul e reflex condiționat, mai mult sau mai puțin dus către conștiință. Nu poți lăsa un copil să se pătrundă, subliminal, de o religie, la un moment dat, oficială. E o discriminare. Mai târziu, când se coace la cap, e posibil ca elevul să vrea altceva. Când unul face o prostie, următorul nu vrea să facă aceeași prostie. Dacă o face, nu vrea să o facă la fel. Inteligența estompează spiritul turmei.

Să nu uităm că, până mai ieri, singura „icoană” din clasele școlilor era portretul unui dictator. Nu avem nevoie de nici o altă formă de dictat. Nu există dictatură dură sau mai catifelată; dictatura dură e un pleonasm. Dictatul către altul, de la indicația prețioasă  cu arătătorul la tablă, până la aplicarea forței generalizate asupra unui popor, nu e altceva decât o măsură intolerabilă. Nu există icoane bine realizate sau kitsch-uri; există doar idei pe care vrei să le accepți sau nu, materializate pe perete.

Unii se închină la ziduri, ca la niște icoane, alții își agață icoane pe toți pereții, să aibă. Făcând asta, omul sfârșește prin a crede că el și nu altul e viitorul omenirii. Comunitatea părinți-copii nu poate fi îndrituită să hotărască dacă trebuie sau nu să fie puse icoane pe pereți. Așa cum o mie de medici sunt de o mie de feluri și nu poți să-i aduni într-un sindicat, pentru a-și hotărî soarta și salariul, nici o mie de comunități locale parinți-copii nu pot lua o hotârâre privind icoanele. O mie de capete, o mie de idei. O mie de idei, o mie de interese. Ministerul educației sau învățământului aruncă pisica în curtea comunităților locale. De ce? Pentru că sunt prea multe necunoscute, amplificate și de faptul că un minister are, la rândul lui, o mie de departamente, servicii și birouri, cu o mie de feluri de salariați, cu mii și mii de convingeri, credințe sau tabuuri.

E ușor să-l pui pe profesor să explice unora religiile altora, în loc să-i lase în pace. Poate unii sunt mai înclinați spre latura sportivă a lucrurilor; nu trebuie să-i umfli și pe ei cu zeii Olimpului, pe motiv de olimpiade. Ecumenismul nu e luminos sau întunecat. E o imposibilitate. Nu pot fi unite religiile, orice fuziune lăsându-se cu degajare inutilă de energii. Am văzut, de-a lungul secolelor, religiile s-au scindat continuu, în funcție de condițiile sociale, politice și istorice, nu s-au unit. Omenirea nu avansează; doar calculatoarele.

Problema simbolurilor religioase în clase nu este decât faptul că se acordă unei religii, zisă oficială, prea mare importanță și se afișează doar semnele aceleia. Nu există religii importante sau mai puțin importante, nu există religii mari sau mici. Există doar religii și să afișezi toate simbolurile pe pereții clasei, pentru că elevii sunt de mai multe confesiuni, e ridicol. La un moment dat, cei de o confesiune oarecare pleacă. Ce faci, scoți simbolurile? La un moment dat, vin în clasă reprezentanți ai cine știe cărei religii. Ce faci? Adaugi simboluri?

Așa cum tâmplăria e o meserie oarecare, preoția e o meserie oarecare. Tâmplăria nu are nimic sfânt prin faptul că a fost practicată de tatăl lui Iisus. Nici preoția nu are ceva sfânt; e o meserie ca oricare alta, dobândită în cadrul strâmt al unei școli. Nu e școala de popi un simbol religios, iar școala de șoferi unul antireligios, să-i pui simboluri pe toți pereții. Dacă vrea simboluri, elevul poate deschide ușa laboratorului de religie, unde poate consuma religie câtă vrea, cum lordul poate deschide ușa clubului, unde poate consuma cât whisky vrea. Nu există discriminare mare sau mică, sfântă sau nu, pozitivă sau negativă.

Există discriminare doar până la nivelul înfruntării dintre mâncătorii de ouă de găină, mâncătorii de ouă de rață și mâncătorii de ouă de struț. Da, vor spune cârcotașii, dar, dacă nu mai funcționează discriminarea între tot felul de mâncători de ouă, înseamnă că putem pune pe pereții claselor de școală tablouri cu ouă de găină, că sunt mai răspândite pe la noi. E o simplă speculație, bazată pe trecerea omului, de pe un anumit plan, pe un nonplan.

Gândirea dogmatică, indiferent dacă vorbim de dogma comunistă, de cea religioasă sau alta, permite speculații și treceri de pe un plan pe altul. Dogma comunistă seamănă cu cea religioasă prin colectivism. Nu poți fi tu însuți dacă vrei să imiți pe cel de alături.

Gândirea deschisă, la rândul ei, datorită materialului larg de cercetare, permite și ea speculații. Din cauza asta, și cei care susțin prezența simbolurilor religioase în clase, și cei care nu susțin lucrul ăsta, se găsesc într-o groaznică dilemă. Neputând ieși dintr-o dilemă, oamenii discută la infinit, cum se vede, dar o face fiecare pe terenul lui; nu există comunicare între dogmatici și progresiști. Atâta timp cât dogmaticii cred că ei sunt reprezentanții progresului pe Pamânt, iar progresiștii fac o dogmă din obiectul lor de gândire, nu există înțelegere.

Cel ce nu se înțelege pe sine, nu-l înțelege pe celălalt, pentru simplul fapt că îi lipsește setea de înțelegere. Pare un truism, dar ce nu pare un truism când se pune problema părerii?! Vorbitorii de sine au ajuns, din spirit de originalitate forțată, de la „a fi sau a nu fi”, la „a fi sau a nu fifi” sau, cine știe, la „a fifi sau a nu fifi”. Un subiect așa banal, cum este cel al simbolurilor religioase în clasele de școală, consumă prea multă energie, pe la televiziunile de rating, și nu lasă țăranii să meargă la prășit. Predarea istoriei religiilor în școli seamănă cu inițiativa unui ministru al învățământului de a încerca să introducă disciplina „anticorupție”. Cât timp unii elevi nu-și prea bat capul nici cu religia, istoria oricărei religii e superfluă, cum superfluă este și anticorupția, într-o mare de corupție generalizată. Nu putem nega faptul că globalizarea vine peste noi cu internetul și televiziunea în dinți, „impunând alte paradigme educative”, și faptul că tinerii trebuie să cunoască „măcar în termeni minori datele și axele fundamentale ale celor câteva credințe și religii importante ale lumii”, dar numai dacă vor și, bineînțeles, dacă au învățat mai întâi să vorbească și să scrie corect românește. De ce e nevoie neapărată de ore de religie? De ce e nevoie neapărată de ore de anticorupție? Popii cu ale lor, hoții cu ale lor.

Toleranța nu înseamnă să fii înțelegător când ți se bagă pe gât simbolurile altei religii. Toleranța înseamnă să-l lași pe altul în pace, în măsura în care te lasă și el în pace. În momentul în care s-a găsit un profesor care nu făcea altceva decât să apere drepturile propriei familii, televiziunile au sărit în aer, comentatorii s-au inflamat și s-a scos de la naftalină veșnicul oprobriu public. În loc să se rezolve problema omului, în tacere, punctual, s-a creat o problemă de veșnice discuții, masivizată artificial, prin încurcarea noțiunilor de școală laică, școală teologică, școală de corecție, pușcărie, locuri pe unde s-ar mai putea face prozelitism inutil. Dacă problema ar fi doar minoră, s-ar mai putea dezamorsa, numai că ea s-a dovedit falsă.

Religia e cum sunt ceaiurile de slăbit; când le vinzi, n-o să te apuci să spui că nu au nici un efect, ceaiurile pentru îngrășat neavând prea multă trecere. Credința e altceva; e modul de a face cură de slăbire, cură bazată pe teama ca ceaiurile de slăbit să nu fie cumva ceaiuri pentru creșterea poftei de mâncare. Analiștii au pus-o cum le-a convenit, adică pe baza veșnicei confuzii dintre credință și religie, ajungându-se acolo unde prăpastia se adâncește, adică la ateism. Unele definiții spun că ateismul este „negare a existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, altele spun că acesta „respinge religia”, dar toate sunt de acord că e și ateismul o „concepție”. Orice concepție, chiar și materialistă, se bazează pe idei. Atât de mult s-au învârtit filozofii în jurul cozii, încât, până la urmă, au împărțit și idealismul în: obiectiv, subiectiv și absolut. Oricât s-ar lupta materialiștii cu idealiștii, nu se pot despărți. Cum lumina e undă-corpuscul, lumea e și ea materie-idee. Vulgar, există popi materialiști și macaragii cu capu-n nori. Fiecare are propria lui credință, dar puțini trec pe la biserică și, în ultimul timp, doar ca să etaleze mașini luxoase sau haine de firmă.

Dacă se lua, ca idee de plecare, frica, lucrurile se simplificau. Credința poate fi definită ca frica ancestrală a omului în fața necunoscutului, în fața a ceea ce nu pricepe, în fața divinului. Această frică are o paletă completă de manifestare. Nu exisă om care să nu se teamă de ceva, care să nu acorde vreunui lucru caracter divin. De la zero, la 100%, toți oamenii sunt credincioși, într-un fel sau altul. De la crocodilul din Nil, până la reprezentarea lui Dumnezeu ca un bătrân cu barbă, fiecare se teme de ceva. Unii s-au temut de o grămadă de zei, alții s-au temut de ploaie, vaci, balene sau leoparzi. Unii l-au imaginat pe Dumnezeu și l-au ratat pe Iisus Cristos, alții văd divinitatea lor supremă după cum le e felul. Pentru negri, Dumnezeu e negru, pentru albi, e alb. În frica lor de a nu sta pe locul doi, femeile emancipate sunt convinse că Dumnezeu trebuie să fie femeie. Frica de sărăcie, divinizează banul, mai ales în rândul tineretului din societățile unde nu se mai muncește, ci se trăiește pentru a câștiga. Frica de viață e, de fapt, frica de moarte. Și celor care cred în viața veșnică, și celor care cred în viața de apoi, și celor care cred în veșnice plaiuri de vânătoare, și celor care nu cred în toate astea, și celor care nu știu ce să creadă, le e frică de moarte, lucru care îi face să creadă în ceva.

Și atunci, are vreun rost să ridicăm icoane tuturor acestor angoase? Nu e mai bine să lăsăm liberă mintea copiilor, dacă vor, să le creeze ea? E adevărat, prozelitismul nu se mai face cu sabia, dar și să-l faci pe copil să suporte, zilnic, dogmatismul tău, că e comunist, că e religios, tot o formă de exercitare a forței e. Tot ce încerci să introduci cu forța se întoarce împotriva ta.

Secolul XXI va fi sau nu va fi religios. Cui, ce-i pasă? Acum, la început, nu prea știm pe unde va trece secolul. Stăm, ca proștii, cu ochii la clepsidră și așteptăm să se întâmple ceea ce se prefigurează.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey