Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Cât de comunistă este „baba comunistă”?

 

N-am mai avut răbdare cu torrentele și am mers la 'Modern' să văd Sunt o babă comunistă. Să spun că m-am uitat, acum câțiva ani, prin carte și nu m-am omorît prea tare. Cam simpluță mi s-a părut; cred că puteam să o scriu și eu. Și să mai spun că sunt fan Stere Gulea și nu (doar) d-ăla care a văzut și el Moromeții (de câteva zeci de ori integral) și s-a extaziat. Nu… Eu cred că și Iarba verde de acasă, Vulpe-vânător, Stare de fapt și chiar Weekend cu mama sunt filme nu neapărat mari, dar foarte sănătoase, solide, dense, nu știu cum să zic. Cam știam deci la ce să mă aștept când am plecat de acasă. De fapt, nici nu plecam dacă nu aveam de gând să scriu textul de față și dacă nu vedeam că ditamai Andrei Pleșu (văd cititorul pursicându-se, cu excepția cazului în care e chiar Andrei Pleșu și zâmbește) s-a apucat să scrie despre filmul ăsta.

La cinema nu era nici dracu’. Am intrat încurajat de anunțul că „filmul rulează pentru minim un spectator plătitor”. Și 1 (unu) am fost. Până să înceapă, mă pălise deja nostalgia. Bara aia  rotundă de la ghișeu, halatul lu’ nenea care mi-a vândut biletul și apoi a sărit să mi-l rupă protocolar, izul din sală. Diverse! M-am simțit mic, împins, transpirat, ținut în poală Am privit, am vrut să iau notițe, dar n-a fost nevoie.

Nu mă leg de estetică. Un film simpatic, cuminte, realist nemizerabilist, nebazinian, aș zice. Dacă ar fi fost curățat de câteva clișee, chiar aș fi zis că e bun. Văd că până aici sunt cam în linia criticii de întâmpinare. Nu mă leg nici de raportul film-carte că mi se pare irelevant. Mă opresc la povestea de pe ecran.

Mai toată lumea vorbește despre nostalgie, recunoscând, e adevărat că ea e destul de soft, „bine temperată”, cum zicea Ionuț Mareș ('ZiarulMetropolis.ro'). Oricum, Mihai Fulger ('Observator cultural') scrie că dna Mica (Luminița Gheorghiu și atât) trăiește încă „într-un trecut comunist idealizat/mistificat”, iar Cezar Gheorghe ('Observator cultural') o vede „prizonieră a trecutului și a unei anumite idei despre prezent”. Se poate să fi văzut eu alt film! Totuși, nu cred. Mi se pare mai degrabă că, tocmai din cauza aparentei sale simplități, filmul predispune la o receptare simplistă. E adevărat că Mica se gândește mult la trecut, dar de trăit trăiește acum. Nu dă nici un semn de neadaptare, ba uneori, pare un pic idealist-inovatoare: are inițiativa renovării scării, face binișor calcule, îi trece prin cap -complet naiv, e adevărat- că ar putea să repună parțial în funcțiune combinatul și, în sfârșit, reușește să se descurce rapid, chiar dacă nu foarte fericit, când trebuie să facă rost de bani.

Se gândește la comunism? Nu. Se gândește în comunism. Nu la regim, ci la ea, la Țucu (marele actor de roluri mici Marian Râlea), la Alice (mă bucur că am urmărit-o pe Ana Ularu încă de la Italiencele [2004]), pe vremurile alea. Vremuri care, vorbind macro, nu au fost deloc bune și nici nu au devenit mai bune în amintire. Întâlnirile cu activiștii de partid sau carantina-cantonament pentru o vizită a lui Nea Nicu nu îi apar acum mai luminos. Tot sumbre au rămas. Stere Gulea folosește chiar niște cadre clișeistice de flashback pentru a arăta asta. E nostalgică nu după România comunistă, ci după microuniversul său de atunci. Ea și Țucu erau tineri, copilul era mic și acasă, aveau prieteni, glumeau, petreceau, trăiau. Acum ei sunt mai trecuți, fata a plecat în lumea largă, prietenii, trecuți și ei, și-au separat drumurile. Nu e firesc să fii nostalgic, în condițiile astea, chiar și când știi că, dincolo de toate ale tale, lumea era infectă? Mica spune că nici nu își dădea seama că nostalgia o face comunistă. Pentru ea, comuniști erau activiștii. Ea a devenit membru de partid, de nevoie, cu puțin timp înainte de sfârșit. Și-a păstrat carnetul, ascuns după icoană, de teama că regimul se va întoarce și o va lua la întrebări. Viața ei s-a intersectat cu comunismul. Nu puteau să nu se atingă. Când spune „sunt o babă comunistă!”, o spune amuzându-se și, evident, necrezând asta. Nu crede că e comunistă, așa cum nu crede că e babă: mai are cochetării, iar în continuare se declară încă „în putere” și o dovedește. Îi dă ea cu serviciul sigur, salariu, apartament etc., dar aici nu face decât să-și caute un sprijin în gura lumii. Și aceasta e de discutat. Nu o fi, cumva, toată lumea, o sumă de Mici? Și mai sunt de discutat urmele de comunism din discursul lui, aparent mai bine adaptatului Țucu, cu obsesiile lui pentru „trecutul glorios” (necomunist) al românilor. Dar nu vreau să mut discuția.

Are dreptate Andrei Pleșu ('adevărul.ro'), când scrie că „duci cu tine, în orice împrejurare, întregul balast al firii tale”. Oamenii pot fi nostalgici după vremuri grele, după front, după pușcărie, după căsătorii nefericite, după multe. O fărâmă de bine personal se găsește oriunde. Materie pentru nostalgie e pretutindeni. Aș zice chiar că sintagma „nostalgie «cu chip uman»” e un pleonasm, așa cum „comunismul cu chip uman” e un oximoron. Nostalgia are mereu chip uman. Unii tânjesc după strungul din uzină, concediile la Amara, povestea de iubire de la locul de repartiție, alții după casa de comenzi, dacia neagră cu număr scurt și posibilitatea de a-i umili pe ceilalți. Toate astea-s omenești. Nostalgia după o „orânduire socială” -indiferent de numele ei- ar fi o aberație. La fel stau lucrurile, în film, și cu anti-nostalgia. Bătrâna doamnă croitoreasă-pictoriță (Valeria Seciu) are amintiri dureroase. Comunismul i-a mâncat tinerețea, i-a luat averea. E just. Personajul e cam artificial în aerul său moralist-intelectualist. Ea spune că regimul a fost absurd. Să fie aici o tendință a noastră de a „intelectualiza” mai degrabă rău decât binele? Binele e bine și atât. Răul duce la tot felul de gânduri, sucite și răsucite.

Unde nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Andrei Pleșu, e în privința „derapajului”. Nu cred că, dacă părinții din România lasă apartamentul la cămătar pentru a salva casa fiicei din State, se poate înțelege că „la noi se mai găsesc încă oameni de omenie [fie ei „săraci și nostalgici”, n. M.G.] care să contrabalanseze «duritatea» americanilor. Adică se poate înțelege, dacă vrem musai, dar eu zic că nu e vorba aici de români sau de americani (apropo, cămătarul era chinez), de comunism sau de capitalism. Pur și simplu, niște părinți fac orice ca să-și ajute copilul. Chiar luându-i de „comuniști”, vedem că ei încearcă să vândă o casă prin agenție -ca fapt divers, în comunism, poate nu ar fi avut ce vinde și oricum nu ar fi putut scoate banii din țară-, și doar când văd ca piața e moartă -așa-i cu piața, mai moare, dar tot timpul învie- apelează la cămătărie, care, cu toate păcatele-i, numai comunistă cum e. Dacă ar fi să găsesc un „derapaj” moralist de genul acesta, l-aș căuta mai degrabă în povestea Maricicăi (Coca Bloos), fosta femeie de serviciu, care pe vremea lui Ceașcă locuia într-o boxă din subsol, iar acum a ajuns într-un Trabant abandonat în fața blocului.

„Cei care vorbesc de «blocuri» și «metrou» ar face bine să-și amintească și de Canal, de Valea Jiului, de Brașov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ș.a.m.d.”, scrie Andrei Pleșu spre final. Și mai scrie, just, că în capitalism n-a existat niciodată Gulag. Pe mine mă roade „și”-ul ăla. Românii nu ar trebui „să-și amintească și” de cele rele, ci în primul rând de ele. Răul a fost esențial pentru comunism, binele nu. Binele ar fi fost posibil și în capitalism. Eroarea noastră e că, dacă e să comparăm regimul comunist din România cu ceva, alegem ca termen dacă nu vidul, România interbelică sau România imediat postdecembristă. În felul ăsta, dacă omitem represiunea, iese bine: a construit mai mult, a alfabetizat mai mult etc. etc. Dar e bine să comparăm așa? De ce să nu ne gândim la evoluția pe care ar fi putut s-o aibă România dacă ar fi rămas capitalistă! Nu vreau istorie contrafactuală! Vreau doar să spun că alternativa la comunism s-a numit Planul Marshall! Hai să vedem unde au mers lucrurile mai bine!

PS. Mă adresez acum unui „moș comunist”, tataie al meu. E mai coerent și mai convingător în discursul lui comunist decât intelectualii stângiști. Cu vorba lui de patru clase plus 50 de ani de șantier, mi se pare, câteodată, clar ca un Mises de-a-ndoaselea. Mi-a fost un pic teamă că o să mă convingă. Dincolo de ideologie, pe care și-a indus-o, el crede că, băiețaș de la țară, comuniștii l-au luat de pe stradă și i-au dat salariu bun, casă și toate cele. Însă pare să-și omită propriile-i eforturi. Să-ți spun ceva, tataie, la forța matale și la capacitățile de bricoleur, te-ai fi descurcat (cel puțin) la fel de bine în orice regim! Gândește-te câți te căutau să le lucrezi diverse, în anii ’90, când ieșiseși la pensie, când mai toată lumea se plângea că n-are de lucru și matale nu prea puteai să te mai miști!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Zerocrația necesară

                                               

De la „noocrația necesară”, am dat în partea cealaltă: zerocrația. Lucrul acesta, cum vedem, lovește și literatura. Zerocrații au un defect folosit ca o calitate supremă: îngâmfarea, soră cu suficiența, soră cu autobăgarea în seama, soră cu orgoliul zvăpăiat, soră cu mulțumirea de sine exagerată, soră cu țâfna. Și celelalte surori. Acest defect îl face pe zerocrat să parvină moral și material. Pentru asta, caută oameni la fel ca el, iar aceștia, slavă Domnului, se găsesc din belșug.

Zerocrații se organizează, își tipăresc pe scoarțele cerebrale coduri de conduită ad-hoc și caută să pună mâna pe orice fel de putere. Aici, vorbim de puterea literară și, prin extensie, de puterea organizatorică a literaturii române.               

Avem două feluri de zerocrați: cei ce compensează prin șmecherie și cei ce sunt complet inconștienți de zerotehnia lor. Deși sunt și ei foarte periculoși, nu are nici un rost să vorbim despre zerocrații înnăscuți; mama-natură e dificil de pus sub acuzare. Vorbim despre zerocrații isteți, cei care îți întorc vorba tot timpul, ca metodă imuabilă de a face, din alb, negru.

Zerocratul nu poate accepta că e zerocrat, tocmai din această cauză: faptul că e zerocrat. Și nici nu l-ar putea interesa să știe. El trăiește un paradox; din cauza asta, a zerocrației. Nu vei auzi niciodată un zerocrat că afirmă: „Bă, da zerocrat am fost!”. El se crede deștept și e fericit. Ceilalți sunt nefericiți pentru că e el fericit și îi privește de la înălțimea unde s-a cocoțat. Zerocratul nu e niciodată nefericit.

Societatea nu-și pune niciodată mintea cu ei și, din cauza asta, trecând neamendați, zerocrații ies în față. Și ne conduc, dar nu în tăcere; trebuie să știe tot norodul ce frumos colorați sunt. Ei își asumă construcția societății. E normal ca zerocrații să-i considere nefericiți pe oamenii normali, deoarece sunt făcuți nefericiți chiar de ei, zerocrații. „Zerocrat să fii, noroc să ai” sau „Zerocrat, dar tenace” nu sunt vorbe goale.

Aș putea să întind pelteaua la nesfârșit, dar asta ar fi de domeniul zerocrației, ca unul dintre principiile de bază ale acesteia. Cine are urechi de auzit aude. Și înțelege fiecare ce poate sau cum îl mână interesul.

Zerocrații înțeleg doar ce vor ei. Ei hotărăsc cine, ce și cum. Ei dau verdicte și tot ei le iau înapoi. Îți sunt necesari foarte puțini bani să fii zerocrat, dar poți câștiga din asta. Intelectualul are o reținere când e vorba să se bage în față; ridicolul existenței îl avantajează doar pe zerocrat. „Ce contează că nu-l duce capul. Nu vedeți ce muncitor și ce locvace e?”, puteți auzi nu de puține ori.

Cei mulți și zerocrați nu au totdeauna dreptate, dar, structural, în lungul fir al timpului, forța pumnului poate fi înlocuită foarte ușor cu forța pumnilor. Și, mai ales, forța inteligenței poate fi înlocuită cu forța pumnilor, pentru simplul fapt că inteligența, prin definiție, exclude forța.

Alianța în zerocrație creează forță. Zerocrații simt nevoia să se adune; întâi la o bere. Mai pe urmă, să nu rămână berea fără efecte, iau și decizii. Nu în ce îi privește, ci în ceea ce îi privește pe ceilalți. Și cred că au dreptate. Zerocrații nu au cum să nu creadă că au dreptate. Nu stau să li se dea dreptate. Se aliază tocmai pentru a da ei dreptate altora.

Zerocratul nu-și pune problema dacă are dreptate sau nu. Nu poate să-și pună problema asta  tocmai din cauza condiției precare în care se află și nu are cum să știe.

Zerocrații nu au un coeficient de inteligență ridicat; nici nu le trebuie. Și-l ridică singuri. Și se înveselesc fără nici un motiv. Intelectualii, cei cu noocrația, dușmanii lor genetici, au toate motivele să fie triști; inteligența te face să ai îndoieli și să nu fii prea vesel de ce vezi.

Zerocrații au doar instinct genezic. Se înmulțesc în prostie. Sunt veseli. Sunt bucuroși că pot fi mai mulți. Oricare dintre ei îți poate da în cap pentru a-ți lua banii. Cu mulți bani, te poți crede orice vrei, te poți crede chiar și deștept. Îți poți imagina că poți influența destinele celor din jur. Neavând prea multă imaginație, chiar faci asta, cu mult înainte de a crede că gândești.

Noocratul e trist că trebuie să coabiteze cu zerocratul. Zerocratul e vesel să-l vadă pe noocrat că-i suportă existența. Unitatea în diversitate e, în acest caz, unitate în diversiune.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey