Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Nunta trebuie să fie cum trebuie

 

Nunta e acolo unde erau plecați ai mei când mi-am spart eu capul. Cred că aveam trei ani. Rămas cu bunicii, am alergat până am dat cu fruntea de un toc de ușă. Am urma și acum. Era duminica. Așa zice și cântecul: „în unele duminici pe la nunți”. Acum e mai mult sâmbăta. Cuvântul nuntă îmi suna grav de tot. Probabil pentru că o vedeam mereu pe mama cum se împopoțona mai ca de obicei. Femeie sclipitoare, în general, când pleca la nuntă lua un artificial. Să nu mai zic de tata (știam de la mama că nu-i place), om dintr-o bucată, rupt din romanele lui Buzura, când pleca la nuntă se înfigea în niște costume bătrânești, care se vedea că-i strâng și ultimul nerv.

Când am ajuns în liceu, ai mei au scăpat și au început să mă trimită pe mine. N-am priceput dacă mă achitam de obligațiile lor sau făceam obligații pentru mine. Nu contează. Mie îmi place. De aproape 20 de ani mă tot duc, deci cred că știu câte ceva despre materia asta. N-oi fi eu vreun Simion Florea Marian, dar totuși… Am fost și la cort: pe vremuri, la unul militar, pus în mijlocul uliței, unde am dat din mese la o parte ca să treacă niște vaci; de curând, la unul pus pe stadion, alb, gigantic, demn de peluza Casei Albe. Am fost și la cârciumi fancy, și la bombe, și la cantine, și la săli de sport. Am văzut toate soiurile de cântăreți - apropo, știți că la nuntă vin „artiștii” și pleacă „lăutarii”? -, meniuri, ținute etc. etc. Nu am observat deosebiri esențiale, cu toate că am auzit de nenumărate ori „eu știam altfel” sau „la noi e altfel”.

Nu știu cum o fi în alte părți, dar aici, la noi, la cobilița nostra, nunțile se comentează mai ceva ca fotbalul. Eu unul am impresia că oamenii fac nunți, nu atât pentru bani, cum se zice, cât pentru gura lumii. Și oricine se pregătește de așa ceva trebuie să știe că oricât de mirobolantă ar fi o nuntă - și dacă toată lumea o recunoaște - întotdeauna vor apărea cârcoteli: o măslină uscată, o scobitoare ruptă, sunetul prea tare, mireasa prea rimelată sau naiba mai știe ce. Ca și când în opinia publică ar exista un consens că nici o nuntă nu e perfectă. Dar toate nunțile aleargă după o perfecțiune pe care n-o știe nimeni.

Toți cei care fac o nuntă caută să aducă ceva nou, cât de mărunt, dar au mare grijă să nu se rupă (prea mult) de tipare. Și grija asta face ca totul să fie cam formal. Distracția la nuntă mi se pare cam mimată. Jocul - chestie în care nu prea mă bag, pentru că am două picioare stângi și mâinile puse a doua oară - mi se pare că n-are nimic spontan, ține de superstiție și de exhibiție. Îmbătatul la nuntă - la care mă mai bag - mi se pare lipsit de farmec și cam periculos socialmente. Dacă ți se duce buhul că te-ai machit la o nuntă, nu te mai spală toată apa din lume, cu sau fără bule. Să nu bei de loc iar e rău. Riști să afle toată lumea că ești moftangiu, bolnav sau că ai trecut la nu știu ce religie. De mâncat, e bine să mănânci tot, chiar dacă îți stă în gât, că oricum plătești tot. Nu mai zic că, dacă nu reușești să-ți desprinzi gândul de la bani, riști și depresii și indigestii.

Îi înțeleg pe ai mei. Sunt prea multe constrângeri care fac ca o nuntă să fie de fapt un pseudo-chef. Și mi se pare că văd constrângerile astea pe fețele (prea) multora. Dar repet, mie îmi place. Și, sincer să fiu, cu tot nonconformismul de care unii mă bănuiesc, dacă îmi voi face vreodată nuntă, o să încerc să fiu în rând cu lumea.

Aveam ceva gânduri revoluționare, dar mi-au trecut după ce am stat o seară în preajma lui Mircea Vintilă. „Domnu’ Mircea, i-am spus la un moment dat, dacă mă însor vreodată, vreau să-mi cântați la nuntă”. „Nu, băiatu’, mi-a răspuns, la nuntă trebuie să aduci pe cineva care să placă la toată lumea”. Sau nimănui. Până la urmă, nu trebuie musai să placă. Trebuie să fie cum trebuie.

PS. De câte ori simt că nu pot spune eu tot ce-mi vâjâie prin cap, trimit la alții mai răsăriți. Iată și acum două filme grăitoare :

 

 
(Partea a doua (din trei): https://www.youtube.com/watch?v=JF2bSL5CFLo
Partea a treia (din trei): https://www.youtube.com/watch?v=hw9AEnbOEzE)
 
Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

„Criticilor mei”

 

Spune-mi cine te critică sau te laudă, ca să-ți spun cine ești! Atunci când te critică unul care nu știe nici el ce legătură are cu un anumit gen literar, recunoscându-și singur neînțelegerea și făcând din aceasta un titlu de glorie, ar trebui să te bucuri, efectul fiind invers. Nu te bucuri, pentru simplul fapt că nu-ți convine nici să te laude cel care nu te înțelege. Să te critice, nici atât.

Prin comparație, poate să-ți crească sau să-ți scadă notorietatea, dar nu asta e important, ci faptul că genul literar abordat de tine are de suferit. Oricine te poate întreba: „Domne, cu oameni din ăștia votați?!”. Din când în când, mai ales în perioade de reașezări ale societății, urmate de reașezări ale limbii și literaturii române pe alte fundamente, istoria literară ne oferă multă scriitură fără valoare, inclusiv în domeniul criticii literare. Trăim într-o perioadă asemănătoare aceleia în care au trăit „cei trei mari clasici” sau aceea în care comuniștii căutau să redefinească totul. Lipsa de valoare a criticilor ar trebui să producă tot nonvaloare și chiar face acest lucru, dar pe niște criterii foarte ciudate. Unde s-a mai pomenit să-ți fie simpatic sau nu scriitorul?! Necazul nu e simpatia sau antipatia obiectivă a criticului, cea care ține de valoarea sau nonvaloarea textului, ci critica făcută umoral. Din când în când, câte un critic se enervează „ca văcarul pe sat” și face praf tot ce întâlnește în cale.

Veți spune că sunt și criticii oameni; da, sunt. Aproape transcedental, reușesc să scoată la suprafață valoarea, valoare pe care mulți ar dori-o sedimentată pe veci la fundul butoiului cu pulbere al literaturii române. În mod normal, când cineva te critică pe bună dreptate, te desființează, dar nu trăim vremuri normale. Trăim perioade amestecate. Acestea nu pot fi aduse pe făgașul normal decât de trecerea timpului, lucru care e nedorit de cei mai mulți critici. Ei trebuie să mănânce acum o pâine, iar scriitorul, într-un fel sau altul, trebuie să le-o dea. Da, dar, pentru ca autorul să se îndepărteze de „păpușa ciorap”, trebuie să se îndepărteze și criticul de păpușa ciolan; prin apropierea de text.

Într-un mod la fel de normal, când te critică un neavenit, te pune în lumină. Până la urmă, publicul hotărăște dacă merită să țină cont de părerea criticului, cu toată disperarea unor critici de a îndepărta din atenția acestui public unii autori, producători de alergii critice. În multe cazuri, publicul devine curios. Dacă un cititor greșește, nu se întâmplă nimic. Dacă un critic greșește, se discreditează în fața publicului. Dacă cititorul e satisfăcut de text, critica făcută pe picior scoate în lumină nonvaloarea criticului. Când cititorul parcurge textul și nu e mulțumit de valoarea acestuia, îl declară expert pe critic și, în continuarea istoriei literare imediate, ține cont de părerea acestuia. E posibil să fie chiar reconvertit la lecturarea textelor critice, în defavoarea textelor literare.      

Mulți critici sunt scriitori ratați. S-a umplut și lumea de astfel de critici de preîntâmpinare. De obicei, aceștia preîntâmpină intrarea vreunui scriitor neavenit în lumea nonvalorii, creată chiar de ei. Prin asta, astfel de critici subminează literatura din interior. Rar, fac și greșeli; se enervează și se rățoie la autor. Când un critic nu înțelege ceea ce a citit, nu e neapărat nevoie să fie textul plin de platitudini. Mai contează și receptorul, nu numai emițătorul. Și criticii trebuie criticați; să nu li se urce la cap. Dacă textul e prost, criticul trebuie să-l analizeze cu argumente convingătoare, acestea fiind apanajul talentului de critic; nu se apucă să analizeze autorul pe la cusături. Dacă un critic, în loc să laude sau să desființeze un text, se ia de autor, trimite cititorul la text. Cititorul e interesat de persoana scriitorului abia după ce se convinge că acesta are ceva de spus. Așa, sunt milioane de persoane care se consideră scriitori.

Istoria literaturii ne demonstrează că există autori slabi sau geniali, cu multe nuanțe, în măsura în care criticii lor i-au înțeles sau nu. Bazat pe proastă înțelegere și gândire șablonardă, nu afirmi și nu negi nimic. Trimițând publicul la text, îți afirmi sau îți infirmi nonvaloarea. Când îți afirmi neînțelegerea, fără să-ți ceară cineva acest lucru, e chiar jalnic. Prin definiție, criticul trebuie să-l înțeleagă pe scriitor, să-l critice sau să-l laude, după ce criterii vrea; e jenant să se laude cu un defect: lipsa de percepție. Criticii gălăgioși cred că bravada îi lansează în lumina reflectoarelor. Cârâiala critică te trimite la text. Nici părerea că devii mai convingător dacă deții o rubrică într-o revistă nu te face critic obiectiv. Nici părerea că revistele sunt de categorii diferite, mai bune sau mai proaste, pe hîrtie sau electronice, nu ține de realitate. Critica scriitorului nu substituie critica textului acestuia. Citatele rupte din context nu dau nici o idee despre un roman de câteva sute de pagini. Două citate convenabile și afirmația că nu ai înțeles nimic nu constituie o analiză critică. Criticul literar este acela care înțelege textul; e meseria lui să înțeleagă. Cititorul este liber să înțeleagă sau nu; criticul nu are acest drept, chiar prin natura meseriei asumate. Criticul, prin natura acestei nobile meserii, aleasă fără să-l oblige cineva, trebuie să citească tot. Nu are voie să citească doar ce îi vine lui; ca un simplu cititor.  Dacă nu poate să facă o analiză obiectivă a textului, măcar una comparativă a face să poată, cum ar spune  Maestrul Yoda.

Poți face scriitorul oricât de prost vrei să fie, dar cu argumente. Doctoratele, premiile, apartenența la diverse jurii, vreo rubrică permanentă sau prezența într-un colectiv de redacție select nu mai reprezintă argumente solide, mai ales în perioada asta, când au fost demonetizate. Nici doctoratele, premiile sau referințele critice invocate de scriitori.

Azi, singurul criteriu de apreciere e priceperea. Ca să vadă priceperea criticului, cititorul trebuie să lase deoparte romanele sau culegerile de povestiri și să se apuce de citit articole critice. Cine mai citește azi critică sau poezie când s-au înmulțit criticii și poeții ca ciupercile după ploaia din 1989?! Premiile sau referințele critice dau bine la CV, dar într-o societate normală, nu atunci când suspiciunea ce planează asupra tuturor e cvasigeneralizată. Reîntoarcerea la text rămâne singura unealtă critică infailibilă. A afirma fără noimă că nu mai vrei să citești absolut nimic scris de un anume scriitor e un lucru necatalogabil la un critic. La criticul literar, subiectivitatea descalifică. Obiectivitatea e chiar definiția criticului de valoare. Nu poți fi obiectiv caracterizând doar scriitorul. Poți fi obiectiv, dar nu spunând că acesta a scris prea mult sau prea puțin. Să spui că nu te mai joci cu găletușele sau lopățelele scriitorului, în nisipul mișcător al literaturii, e o copilărie.

Criticul atacă textul, nu persoana. Să spui că autorul are prea multe pseudonime, e tot o copilărie. Scriitorul poate avea câte pseudonime vrea, chiar și până la neantizare. Cui ce-i pasă?! Culmea criticii e atunci când îți propui să nu scrii nimic despre un autor, dintr-o antipatie umorală sau cine știe ce altceva, dar o faci, sărind direct din baie. Dacă te laudă un critic slab, trebuie să-ți pui întrebări. Dacă te critică, trebuie să stai liniștit; are grijă trecerea timpului de incompetență; istoria literaturii are o memorie foarte ciudată, dependentă de cititor și, mai ales, de contextul social-politic în care se mișcă. Criticii nu ți-i alegi. Apar de la sine. Dispar de la sine. Până la apariție sau dispariție, aceștia își arogă dreptul de a vorbi despre scriitori. E dreptul lor. Până în secunda în care își imaginează că nu pot și scriitorii să vorbească despre ei.   Nu are nici un rost să vorbești despre un critic sau altul. Eminescu i-a băgat pe toți acolo unde le e locul, adică în sintagma „Criticilor mei”. N-a avut niciodată de-a face cu unul sau cu altul dintre ei. Soarta criticilor lui a fost mai ingrată; fiecare l-a ignorat sau l-a băgat în seamă; până când a venit instanța supremă, trecerea timpului, și a pus lucrurile în ordine. Când lucrurile sunt puse în ordine, degeaba încearcă unii să le deplaseze de la locul lor. Când ești contemporan cu criticii tăi, ai și tu dreptul, ca scriitor, să te întrebi dacă unul sau altul dintre aceștia e destul de capabil să te critice. Orice poate spune un critic despre tine, dar să spună că nu te înțelege e superfluu. Să te critice sau să te laude, e dreptul lui, dar să nu te înțeleagă... Această înțelegere superioară deosebește un critic de un profesor de limba română. La început, chiar și Kant e înțeles mai greu, dar e înțeles într-un târziu. Ce e de neînțeles aici?!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey