Mihai Ghițulescu

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Ne batem joc de școală?

 

O zic direct: ne cam batem! Și îl iau pe „ne” cât se poate de în serios. Nu cred că sunt eu (cu mult) mai breaz decât alții - Doamne, cât simt nevoia unei emoticon! Apoi, știu că mulți dau din cap, cu amărăciune mai mult sau mai puțin sinceră, și zic „Da, domne, așa e!”. Dar ei nu se gândesc la ce mă gândesc eu. Pentru lumea largă, chestia asta cu școala (din ce în ce mai proastă) nu e decât un motiv de lamentare masochistă printre atâtea altele. În țara asta totul e rău, nu? Băsescu, clima, drumurile, școala, spitalul etc. etc. Nu. Vorba poetului (cei care vor ghilimele sunt liberi să le vadă), „pe pământ avem de toate, și mai bune și mai rele”. Și școala e pe pământ. Dar tot o țin pe a mea: ne cam batem joc. Și nu de ieri, de azi, ci chiar de pe vremea lui însuși Ceașcă, cel care, chipurile, a făcut un învățământ bun, de care ne-am bătut joc.

Mi-a venit nervul de a scrie despre școală în seara zilei când se susținuse proba de profil (matematică sau istorie) la bacalaureat. Iată cum s-a făcut! Cineva m-a sunat când mă situam fix sub duș ca să mă întrebe ce părere am despre subiectele la istorie. Atunci mi-am dat seama că am o vagă părere nu doar despre subiecte, ci despre bac și despre învățământ în general.

În primul rând cred că eu - cu ce știu eu acum - aș fi putut la fel de bine să pic și să iau 10,00 (zece). Și în contextul ăsta, cred că e oportun să spun că am prin sertar o diplomă de doftor în istorie. Un doctorat cam nestrălucitor, ce-i drept, dar și nepontic. Și riscul de picaj există și la alții mai străluciți ca mine. Și, evident, nu din cauza mea sau a lor, ci din cauza modului în care sunt concepute subiectele, care reflectă modul în care e „gândit” învățământul românesc.

Pe vremea mea - ah, ce-mi place să zic asta - nu foarte îndepărtată, dar încă ceaușistă (mai apropiată, în ciuda cronologiei, de a lui tata decât de cea actuală), lucrurile stăteau altfel. Tot ansamblul de discipline (nu foarte multe) era reductibil, cred, la două tipare: ROMÂNĂ și MATEMATICĂ.

La ROMÂNĂ ți se dădea niște text pe care trebuia să îl ingurgitezi, cum puteai. Dacă era vorba de literatură, textul acela avea numai o firavă legătură cu o operă literară, dacă era istorie, numai o firavă legătură cu trecutul. Trebuia să înveți un discurs despre ceva și să-l reproduci, chiar dacă - și de cele mai multe ori așa era - habar n-aveai despre ceva-ul ăla. De aici și vorba - nu chiar nejustificată - că ăia buni la ROMÂNĂ erau niște tocilari cu memorie strong, dar care nu gândeau. Și tot de aici aversiunea multora pentru ROMÂNĂ, care mergea până la refuzul de a citi măcar ceea ce ar fi trebuit să memoreze. Dintre cei buni la ROMÂNĂ ne-am ales cu o armată de ’telectuali umaniști, capabili să debiteze tomuri, dar incapabili să accepte că Eminescu nu e luceafăr la propriu sau că Mihai Viteazul nu i-a legat pe țărani de glie cu tandrețe.

Cu MATEMATICA treaba stătea fix invers. Aici trebuia, chipurile, să gândești. Nu să știi, ci să gândești. Umbla vorba printre elevi - contrată de unii profesori, dar nu de mulți și nu prea tare - că la MATEMATICĂ nu se învață. MATEMATICA, nu știu cum o fi acum, dar atunci era centrată pe exercițiu, nu pe cunoaștere. Avea în ea ceva sportiv și, totodată, ceva de improvizație, de șmechereală. Între matematicieni exista competiție permanentă pentru rezolvarea unor probleme, chiar dacă, mie cel puțin, îmi lăsau impresia că habar n-au care e rostul problemelor ălora. Dintre cei buni la MATEMATICĂ ne-am ales cu o armată de ingineri (și chiar de medici sau de economiști), care nu mai folosesc în meserie MATEMATICA jucată în școală, dar care au rămas cu același mod de gândire, caracterizat de „descurcăreală” și de un dispreț superior față de teorie.

Nu generaliza, mi se va spune! Ba da, generalizez! Sigur că accept că există excepții și mă grăbesc să mă autoproclam! Dar excepții sunt și olimpicii intergalactici și analfabeții cu diplomă de licență. Nu excepțiile mă interesează.

Cam așa stăteau lucrurile. Cum stau azi? Din ce-am priceput, disciplinele s-au înmulțit și s-au diversificat într-un haos epistemologic, iar distincția ROMÂNĂ-MATEMATICĂ s-a fluidizat de tot. Eu o păstrez, de dragul expunerii. La MATEMATICA actuală nu-mi dau cu părerea, că nu mai pricep o iotă, matricele și integralele mi-au devenit simple semne grafice. Sper ca lucrurile să nu se fi schimbat în rău. Și spun că îl prefer pe colegul meu care nu știa teorema, dar putea să o folosească, unuia care o poate recita și atât.

La ROMÂNĂ, parcă mi-aș da cu părerea. Și ca să nu bat câmpii, mă voi lega strict de istorie, cu precizarea că zic ce zic doar pe ce văd în manuale și pe felul în care arată subiectele de bac. Am trecut din lac în puț. De unde eu a trebuit să țin minte că la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, sala era împodobită cu crenguțe de brad, acum tânărului i se cere să spună cum se numește alianța la care a devenit parte România aderând la „Tripla Alianță/Puterile Centrale”. Riscul să pic ar fi venit, în cazu-mi, din tentația de a răspunde, de-al dracului, „Pactul de la Varșovia”. Mi s-a zis că trebuie să accept o realitate: copiii de azi au dificultăți de înțelegere a unui text scris. Ohooo, vă spun eu că nu numai copiii, nu numai azi - pe vremuri nu se vedea pentru că li se cerea să rețină, nu să priceapă - și nu numai de text scris; nici ce aud/văd la tv nu înțeleg bine. Dar una e una și alta e alta. Rolul școlii, zice mintea mea, e să-l facă pe copil să înțeleagă un text scris, nu să adapteze bacul la incapacitatea lui. Și apoi, să facă ce-o face, dar nu la disciplina istorie, unde el trebuie să știe ce și cum dacii, Posada, turcii, Unirea, Ceaușescu etc.

I se mai cere copilului să „formuleze un punct de vedere” referitor la nici nu mă interesează ce, pe baza unei „surse date”, adică a unui textuleț de vreo juma’ de pagină. El nu trebuie să știe nimic, dar trebuie să aibă o părere pe baza a ce-i spui tu. Mi s-a spus că elevul trebuie stimulat să gândească! Cum să zic că nu? Dar sofismul e aici cât Casa Poporului. Când îl pui să zică ceva pe atât de puțină informație, nu îi stimulezi gândirea, ci doar datul cu părerea, improvizația logoreică, aflarea în discuție. Faptul că i se alege un anume textuleț face ca până la urmă opinia copilului, cum o fi ea, să nu aibă legătura cu istoria în general. Deci ce caută subiectul ăsta la un examen care ar trebui sa verifice cunoștințele de istorie? Și, în sfârșit, cine își poate permite să evalueze „altcuiva” și să-i mai și stabilească prin asta viitorul?

Dar mergem mai departe! Catindatului i se mai cere să elaboreze un „eseu” - băi, ce ne mai place vorba asta - de două pagini despre evoluția nu știu cui vreme de un secol sau două. Adică după ce l-ai întrebat ce culoare are capra neagră, ai pretenția ca el să aibă o capacitate de sinteză demnă - ca să rămânem tot pe plaiurile astea - de un Djuvara sau de un Boia. Oricum, pe foaia de examen el trebuie să fie mai deștept decât manualul. Și aici evaluarea se face urechistic, pentru că nu are cum să se facă altfel.

Mi se pare că școala românească a pierdut contactul cu conceptul de „cunoaștere”. S-a extins asupra ROMÂNEI modul în care era concepută MATEMATICA, numai că în cazul ăsta nu mai există nici minimul de rigoare asigurat de lucrul cu cifre și formule. Dacă lucrurile merg așa, mă aștept să văd subiecte de genul: „formulați o opinie despre teorema lui Pitagora generalizată, pe baza informațiilor oferite de Pravila de la Govora”. Știu, sunt eu cârcotaș.

Când a zis cine a zis că școala produce tâmpiți, tot boborul a sărit ca ars, deși cam știam că are dreptate. Dar și dreptatea lui e discutabilă. Școala produce tâmpiți nu în sensul că tâmpește. Sigur, inevitabil face și asta, dar fenomenul e marginal. Problema mare e că nu destâmpește sau destâmpește prea puțin. Și asta, zic eu, cam de când există școală pe aici.

Ne batem joc de școală nu că am fi rău intenționați. Mai corect cred că ar fi să spunem că facem lucrurile cam în bătaie de joc. Îndrăznesc o explicație. Deși ne plângem că școala nu are nicio legătură cu viața reală, nu prea ne dăm seama cum ar trebui să aibă ele legătură. S-a cam cultivat ideea că școala e bună să dea omului o diplomă, rămânând să vadă el mai târziu cum se descurcă. E, în fond, vechea marotă păguboasă „cu teoria stăm bine, practica ne omoară”.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey