Mihai Ghițulescu
Györfi-Deák György
Carla Berneanu

 
sus


Mihai Ghițulescu



Prostirea globală și prostirea românească

 

Nu m-aș fi apropiat în ruptul capului de un subiect atât de grav. Nu o fac decât pentru că sunt agasat. Pe unde mă duc, pe unde mă întorc, toată lumea așteaptă să mă audă jelind slabele capacități intelectuale și lipsa de pregătire a tinerei generații. Oamenii nu vor, de fapt, decât o confirmare a ceea ce ei știu deja cu certitudine. Dar de, eu - se presupune până la proba contrarie, care vine imediat - trebuie să știu mai bine. Când, din ce în ce mai rar, încep să explic că nu știu ce vor ei să știu, ajungem la una din două: ori sunt și eu la fel de prost ca ăia micii - caz în care puștimea are circumstanță atenuantă, dar, evident, nicio șansă de scăpare -, ori vreau cu tot dinadinsul să zic altfel decât restul lumii, să fiu, cum s-ar zice, Ghiță Contra. Recunosc că discuțiile astea au farmecul lor atunci când sunt împănate cu ciocniri de sticle și pahare, când răcnetele și loviturile în masă sunt acceptate ca argumente. Vezi geniala secvență a pomenii-bairam din Balanța! E mai rău când ele apar între un eu și o ea, care singurei la o masă, ne omorâm să legăm un ping-pong verbal. Eu m-am pierdut și nu mai văd mingea, iar ea încearcă un serviciu salvator: „Și studenții tăi cum mai sunt? Nu mai sunt ca noi, nu? Am impresia că nu mai e nimic de capul lor!”. Atunci îmi vine să dispar.

Să n-o mai învârt! Cred despre mine că sunt o tombateră. Mă simt culturalicește mai apropiat de profesorii mei, cu peste treizeci de ani mai bătrâni, decât de studenții mei, cu mai puțin de zece ani mai tineri. Știu că e nevoie de multe nuanțe, dar nu am acum răbdare de ele. Fiind mai degrabă ca seniorii, îmi vine și mie, uneori, să arunc sudălmi asupra juniorilor care (nu) sunt așa și pe dincolo. Ei sunt altfel și, după cum bine știm, chiar dacă nu recunoaștem, alteritatea irită. Și mie îmi vine, de multe ori, să pun egal între altfel și mai rău. Mă străduiesc însă din răsputeri să nu o fac! De ce? Pentru că sunt aproape sigur că nu e corect. Nu prea a fost niciodată în ultimele secole, deși bătrânii au spus-o întotdeauna. Bineînțeles, și tinerii au spus întotdeauna invers, căzând în fond în aceeași eroare. În cazul lor însă, eroarea a dus, în general, la adevăr. Din nou, sar peste nuanțe.

Pe scurt: eu zic că există o tendință a oamenilor de a crede că generațiile mai tinere sunt mai proaste, cu toate că istoria infirmă clar această gândire. La noi, aici și acum, tâmpirea tinerilor este pusă, în principal, pe seama evoluției tehnologice și a decăderii sistemului de educație. Problema mijloacelor de comunicare dă bătăi de cap multora, peste tot. Cu 15 ani în urmă, Giovanni Sartori scria că „televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens, transformându-l într-un homo videns, incapabil să mai opereze cu simboluri. Și pentru ca peisajul să fie și mai sumbru, internetul - capabil, în principiu, să producă o „creștere culturală” - nu are decât „un viitor modest” în această direcție, pentru că cei mai mulți utilizatori nu sunt „însuflețiți de interese intelectuale autentice, de dorința de a ști și de a înțelege”. Just, numai că ei nu aveau astfel de preocupări nici în preinternetic. Homo sapiens n-a fost niciodată chiar sapiens. Ar fi naiv să credem că a existat vreo epocă în care majoritatea oamenilor se îndeletniceau cu cetitul cărților, iar acum nu o mai fac pentru că se uită la televizor și pierd vremea pe rețelele de socializare. Înainte, ei nu aveau informație deloc. Acum, de bine de rău, le mai picură câte ceva. Eu chiar cred că în lipsa progresului tehnologic, progresul cultural ar fi fost mult mai firav. Să nu ne amăgim! „Omul lui Guttenberg”, de care vorbea Sartori, a fost, este și rămâne un minoritar, chiar un singuratic. Până mai ieri, el era înconjurat de oameni ai nimănui. Azi, își trăiește angoasele printre „oamenii lui Zuckerberg”. Ei sunt cititorii ocazionali de Wikipedia care îi înlocuiesc pe cititorii de nimic. Eu zic că le sunt superiori.
Să revin la mine în bătătură! Printre profesorii mei au existat câțiva oameni de carte, despre care cred că, dacă s-ar fi format în condițiile de azi, ar fi fost și mai sclipitori. Culmea e că, dintre cei în vârstă, s-au adaptat cel mai bine la noile tehnologii. Pe lângă ei au existat alții, mult mai numeroși, incapabili să citească altcumva decât forțat. Dacă au avut vreodată vreun strop de capacitate de înțelegere au pierdut-o, cu siguranță, de mult, ca urmare, cred, a lipsei unui minim exercițiu intelectual. Printre studenții mei, mai găsesc câțiva care trăiesc printre cărți, fie ele pe hârtie ori pe ecran. Sunt, evident, minoritari, dar nu sunt rupți de lume. Ceilalți, grosul, se lasă greu convinși să stăruiască asupra unei pagini scrise, dar sunt în permanență online. La părinții și bunicii lor puteau trece săptămâni, luni, ani până să fie puși în situația de a scrijeli o literă. Ei tastează în permanență comentarii și actualizări de stare. Ce mă frustrează în ceea ce-i privește, este că, fără să citească, sunt uneori capabili să improvizeze răspunsuri decente la întrebări care pe mine m-au blocat altădată.

Să trecem la partea cu educația. Și eu cred că sistemul nostru e rău, dar nu mai rău decât a fost până acum. Auzim mereu că școala produce analfabeți. Așa e. Uităm însă să spunem că de când există învățământul de masă, el a produs (și) analfabeți. Or fi mai mulți acum? Nu am de unde să știu precis, dar, având în vedere că avem mai mulți absolvenți decât oricând în istorie, probabil că așa e. Problema cu ei este, pur și simplu, că (încă) există, nu că au apărut în ultima vreme. Cu riscul de a indigna o să spun că analfabetismul cu diplomă nu va fi eradicat niciodată. Asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.
În anii ’90, se vorbea mult de virtuțile învățământului interbelic în raport cu cel comunist. Nu se spunea atunci că, după război, analfabetismul era în floare, că absolvenții de studii medii erau foarte puțini, iar cei de studii superioare, de-a dreptul rarități. Să nu mai zicem că, din grupul redus de bacalaureați și licențiați, nu aveau cum să fie toți buni. De bine, de rău, învățământul comunist a alfabetizat masiv, chiar dacă parțial, a dus mult mai mulți oameni la liceu, unde ceva trebuie să le fi trecut pe la ureche, a produs medici, ingineri, profesori etc., mai mulți decât oricând în trecut. Îndrăznesc să cred că și mai buni! A fost clar un progres, chiar dacă probabil mai redus decât cel pe care România l-ar fi avut fără ajutor sovietic.

Acum se spune că învățământul de azi e mai prost decât cel comunist. Uităm însă că și atunci existau analfabeți (cum existau și șomeri), că școlile profesionale și liceele industriale au creat armate de dorei, că liceele teoretice au creat destui oameni fără nicio abilitate, că universitățile au produs medici capabili doar să prescrie aspirină la babe, profesoare de română care au predat zeci de ani același comentariu la Miorița, ingineri care au devenit obiect de bancuri. Sunt rău! Știu.

Astăzi producem în continuare analfabeți, dorei, oameni fără meserie, diplomați fără știință. Cred că sunt mai mulți decât în comunism, așa cum cred că în comunism erau mai mulți decât în interbelic. Sunt chiar din categoria celor care cred că „bacalaureatul criminal” din ultimii doi a dat rezultate mult prea bune. E clar că situația nu-i roz, dar nu e deloc clar că e mai maro ca niciodată. Cei pe care acum îi considerăm „tâmpiți școliți” ies din învățământ și reușesc și ei să supraviețuiască într-o lume evident mai complicată decât cele de acum 10, 20, 50 de ani. Supraviețuiesc însă așa cum au făcut-o mereu românii, ca niște mărginași care se uită peste un gard, pe care puțini îndrăznesc să îl sară și încă și mai puțini se gândesc să îl doboare. Cel mai enervant e că și ei îi consideră tâmpiți pe cei care vin în urma lor.

Logica mea e simplă: cum suma școliților este tot mai mare, numărul celor din fiecare categorie valorică a acestora este tot mai mare. Altfel spus, luați în parte, azi există mai mulți deștepți, mediocri și proști cu țidulă decât ieri. Cum se schimbă ponderile e imposibil de știut! Mai cred însă că, în ansamblu, oamenii actuali sunt superiori cultural celor din trecut. Deștepții de azi sunt mai deștepți decât deștepții de ieri, iar proștii de azi sunt și ei mai deștepți decât proștii de ieri. Să îndrăznesc mai mult?

Scenariul catastrofist autohton sună astăzi cam așa: omenirea întreagă se prostește, iar românii se prostesc cel mai mult și mai repede. Bineînțeles, numai noi între noi avem voie să spunem asta. Dacă se încumetă să o facă (alt)cineva, în altă parte, riscă să pornească o adevărată avalanșă verbală despre olimpicii, medicii, calculatoriștii etc. români care au uimit Occidentul. Ca și cum oricât de mult ne-am prosti, tot rămânem mai deștepți decât restul lumii. Dar asta e altă discuție.

Optimist incurabil, nu pot să nu observ că lucrurile stau rău. E clar că există o problemă cu educația tinerei generații, așa cum există probleme cu toate aspectele vieții noastre. Asta nu înseamnă că românii involuează cultural. Omenirea, în general, evoluează, iar românii, oameni fiind, se înscriu și ei, cum pot, în trend. Marele lor necaz este că nu reușesc să evolueze suficient pentru a reduce din decalajul față de Occident. Din nou, să îndrăznesc mai mult?

  
             

Comentarii cititori
sus



Györfi-Deák György


Un meci pierdut
(Fotbal versus Carte, 2 - 4)


În săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou, după stingerea pseudo-isteriei provocată de „apocalipsa mayașă”, mass-media a făcut bilanțul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca să iasă în evidență, cotidianul Magyar Nemzet (Națiunea maghiară) a preferat să publice rezultatele unui sondaj de opinie șocant, inițiat de Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzătoare, încât au fost preluate imediat și comentate de majoritatea celorlalte publicații din Ungaria.

„Cum vă petreceți timpul liber?” - a fost tema centrală a unui chestionar la care au răspuns 1000 de oameni. Criza economică și-a pus amprenta asupra multor dintre plăcerile spare time-ului. În 2012, foarte puțini și-au permis o ieșire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început să-și petreacă timpul tot mai mult pe acasă. 46% dintre intervievații cu o vârstă de peste 15 ani au declarat că s-au uitat la televizor. 24% au preferat să asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zăbavă” a cititului și, cel mai șocant aspect, doar 2% și-au petrecut clipele libere făcând sport.

Minunată lume nouă, în care populația adultă a ajuns să citească mai mult decât să alerge după o minge!

Până nu demult, chiar și în cea mai prăpădită dintre comune, unde consiliul local și primarul au dispus să fie atârnat lacătul pe ușa bibliotecii, o parte din pășunea obștească era întotdeauna rezervată „sportului rege”. Lemn de plop pentru două porți se găsea pe orice margine de drum, iar dacă fiii satului doreau să se mândrească, ridicau și o moviliță prelungă pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribună pentru spectatori (în vreme de iarnă, un derdeluș cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).

Din păcate, statisticile susțin adevărul relevat de chestionarul bibliotecii naționale maghiare. Populația de la sat a îmbătrânit. În multe localități, nu s-au născut copii de peste un deceniu. Preoții vin doar la slujba de duminică, ori la nunți și la înmormântări. Școala a fost închisă, iar puținii elevi navetează cu microbuzele galbene la oraș sau în comunele mai mari. Medici nu se găsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar și libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliție când este, când nu este deschis, după cât de păguboasă este politica guvernanților și încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internațional.

În 2008, studioul Pixar a lansat WALLE, un desen animat despre un Pământ năpădit de gunoaie, părăsit de locuitorii leneși și supraponderali, transformați în niște sibariți ai spațiului cosmic. Părea o exagerare îndulcită cu povestea siropoasă a iubirii dintre doi roboței. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poștale prin internet și corespondența nesolicitată ne exasperează cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis că, după Bridget Jones, multe femei au eliberat un colț al bucătăriei ca să pună acolo un cântar. Dar iată o voce lucidă, un avertisment trimis de o bibliotecă, un spațiu unde, de obicei, nici muștele nu bâzâie, menit să ne trezească la realitate: ne îngrășăm și îmbătrânim tot mai mult.

Mi-am dorit întotdeauna ca Pământul să fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definită de trei puncte bine conturate, un mănunchi de foi cu Soarele pe față și Luna pe verso, cel mai frumos epos moștenit de la taica Noe și ceilalți supraviețuitori ai Potopului biblic. Dar iată că vremurile se schimbă și, parcă pentru a le face în ciudă cațavencilor, ele revizuiesc fără milă însăși natura umană. Știam că lumea nu-și pierde timpul cu lectura, dar să renunțe și la mișcare? O, Doamne! Dă-ne o minte sănătoasă într-un trup viguros, altfel planeta noastră albastră va începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflată.

Comentarii cititori
sus


Carla Berneanu

Așa-i creștinește după sărbători

Uităm repede. Uităm oameni, momente, pățanii. Dar după ce huiduim. După ce ne strângem câțiva inși în stradă și începem să spunem ce ESTE PĂCAT și ce NU ESTE PĂCAT. Pentru că noi, evident, știm ce trece Dumnezeu în rubrica PĂCAT din catastiful personal. Ne-am făcut un obicei. Încă unul. Pe lângă sutele de tradiții pe care le invocăm, desigur, în numele religiei. Să ieșim în grup și să ne strigăm oful. Că-i nuntă, că-i înmormântare, noi suntem acolo și huiduim.

Când toate posturile de televiziune intraseră în cod roșu, am oprit și eu pentru câteva secunde căutarea unui film și am rămas pe nu știu care canal să iau câteva detalii de atmosferă de la înmormântarea lui Sergiu Nicolaescu. „CU CE GÂNDURI AȚI VENIT AICI?” Prima oară am înjurat. Știu, știu. E păcat. M-am gândit: „I-uite și JURNALISTA ce întrebări îi pune unei femei în vârstă la o înmormântare!”. După care m-am gândit și cred că aș fi făcut la fel. Pentru că era corect. Oamenii huiduiau. Oamenii nu veniseră să spună o rugăciune, dacă tot spun că sunt credincioși, nu veniseră să verse o lacrimă, ci să se înghiontească unul pe altul care să arunce primul cu piatra.

A doua zi vorbesc cu cineva, neavând prea multe idei de pălăvrăgeală. Întreb despre nemulțumirile poporului. Zice: „Urât, urât! Nu se face așa!” Eu ridic dintr-o sprânceană, mă bucur că cineva îmi împărtășește părerile ușor nonconformiste. Adică, vrei să scandezi, du-te! Dar fără să zici de o sută de ori că e păcat. Dau din cap în sens că achiesez la ce spune când aud: „Nu sunt de acord. Nu trebuiau s-o huiduie pe femeia aia acolo, mai bine o așteptau în fața casei și o huiduiau!” Mi-am trosnit gâtul, reacție normală când nu poți să vorbești ce nu trebuie pentru că e păcat, desigur, și am încheiat subiectul.

Evit, de regulă, să vorbesc cu oameni despre religie pentru că nu fac față. Am câteva idei despre ce înseamnă să fii credincios, respect până unde consider eu că trebuie, dar nu cred, adică nu mi se pare firesc să băgăm în față păcatul, să îl împingem până acolo unde suntem convinși că ne acoperă pe noi. Ies în stradă să strig o nemulțumire. Ies în stradă să-l arăt cu degetul pe unul care m-a furat, m-a tâlhărit legal, ies în stradă că nu am ce să pun pe masă, dar nu ies în stradă să huidui la înmormântarea unui om care NU a fost bunul meu, care avea tot dreptul să aleagă pentru el.

Acum ne amintim. Acum apreciem. Acum vorbim frumos. Acasă, nu și în stradă. Acum ne amintim munca și talentul. Acum punem poze pe feisbuc. Acum îi recunoaștem și îi oferim admirația noastră nesfârșită. Acum suntem izvoare nesecate de laude. Acum când e prea târziu. Am avut nevoie de o față rotundă și încruntată care să ne facă proști că nu ieșim în stradă să ne cerem drepturile și să huiduim, iar acum nu ne mai oprim. Ne înarmăm cu priviri de foc, cu „vorbe grele” și ne așezăm în fața unei clădiri, biserici sau crematoriu și „huăăă!”.

De ce? De ce nu putem lăsa capul în jos și să încetăm să spunem că e păcat ce face altul? De ce nu putem înțelege că mersul la biserică sau rugăciunea înainte de culcare nu te face mai creștin decât unul care nu vrea să se laude cu numărul de cruci bătute în fiecare ceas? De ce trebuie să facem spectacole, fie ele televizate sau nu? Când o să ne oprim din această văicăreală? Când o să ne oprim din săgetat omul pe care îl considerăm păcătos?

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey