Picu Ocoleanu


 
sus

Picu Ocoleanu

 

România herderiană

 

 

În celebrul său text despre emanciparea slavilor (cunoscut în cultura germană ca "der Slavenkapitel"), Johann Gottfried Herder invita, în urmă cu mai bine de două sute de ani, popoarele slave (şi, implicit, est-europene) să ia iniţiativa de a-şi clădi o cultură proprie pornind de la limba şi folclorul fiecăruia dintre ele. Mai mult decât la slavii înşişi, ideea a prins la români, transformându-se în ideologie şi, mai târziu, în isterie naţională. Curios lucru, indiferent de 'orientarea' culturală a timpului, obsesia naţională a rămas atotprezentă în cultura română de la paşoptişti şi romanticii întârziaţi (cum, de altfel, suntem noi de fel în mai toate actele noastre culturale) la sămănătorişti şi la ameţeala trăiristă, de la Văcăreşti şi Ipoteşti la Vălenii de Munte, de la Ion şi apoi de la Moromete la protocronismul securist, filosofic şi bisericesc şi, în mod paradoxal, până azi, în vremea political correctness –ului (cam aceeaşi obsesie, întoarsă însă pe dos: dacă nu suntem cei mai buni, deştepţi, talentaţi etc., să fim măcar între cei mai răi, mai antisemiţi şi mai intoleranţi).

 

Ceea ce s-a trecut însă sistematic cu vederea este faptul că limba şi folclorul naţional nu reprezentau la Herder decât începutul edificării culturale a popoarelor slave ca participare a lor la marea cultură. Ideea herderiană nu era aceea a închiderii tautologice în sine, în propriile tradiţii, ci, dimpotrivă, aceea a pornirii iniţiale de la acestea în actul creaţiei, respectiv a unui posibil început cultural. Tautologia naţional(ist)ă nu ar fi putut nicidecum să stea în intenţia lui Herder, pur şi simplu fiindcă pastorul din Weimar nu este doar iniţiator al mişcării 'Sturm und Drang', ci şi reprezentant al Aufklärung-ului, al luminării raţiunii în faza ei încă neintrată în procesul dialectic negativ al declinului său autodistructiv (Adorno, Negative Dialektik). În ciuda tentativelor de răstălmăcire naţional(-social)istă a operei sale de care nu sunt străine nici nume respectabile precum Hans Georg Gadamer (în conferinţa "Volk und Geschichte im Denken Herders" ţinută de el la 29 mai 1941, la Institutul German din Paris, în faţa unei audienţe constituite din ofiţeri nazişti şi, se pare, prizonieri francezi), tema centrală a gândirii lui Herder nu este naţiunea, nici sângele sau unitatea de limbă şi neam, ci umanitatea ("Briefen zur Beförderung der Humanität") pe care o are în vedere în întreaga sa operă.

 

Ideea lui Herder a fost astfel receptată trunchiat, iar apoi răstălmăcită şi deformată de o asemenea manieră, încât ea a devenit de nerecunoscut. De altfel, teologul de la Weimar s-a şi văzut nevoit să ia poziţie la un moment-dat faţă de patriotismul "de sânge" (Blutpatriotismus) pe care (pre)romanticii germani tindeau să-l opună patriotismului francez ca proiect civic al edificării unei "patria", al unui spaţiu republican în sensul etimologic al cuvântului, de res publica. Mai târziu, în plin delir naţional-socialist, Walter Benjamin se vedea nevoit să readucă în discuţie acest fapt grabnic trecut cu vederea încă din perioada vieţii lui Herder şi uitat de-a binelea în contextul romantismului naţionalist din sec. al XIX-lea.

 

Aşa se face că, deşi obsedată de o idee a lui Herder, cultura română din ultimii două sute de ani a fost herderiană (recte: vulgar-herderiană) fără măcar s-o ştie, la fel cum şi membrii partidului comunist erau marxişti, deşi aproape nici unul nu parcursese vreodată o pagină din Marx. În temeiul acestui herderianism total desfigurat, cultura română s-a închis într-o lume artificială, ruptă de marile probleme nu ale culturii, ci ale umanităţii universale. Temele ei centrale au ajuns să fie tratate exclusiv în cheie identitară. De fapt, în temeiul acestei hermeneutici identitare s-a petrecut, în definitiv, şi selectarea registrului ei tematic propriu-zis. Aşa s-a ajuns ca, de pildă, teme ca aceea a ţăranului român sau a satului românesc să fie proclamată drept criteriul însuşi al "universalităţii". N-am reuşit să înţeleg niciodată sintagma "fiind român, cutare e universal", reluată ca slogan cu diverse variaţiuni de la Chişinău (unde Eminescu e universal, fiind moldovean) la Craiova (unde, deunăzi Sorescu a fost aşezat de către autorităţile locale alături de Dante şi de Goethe în panteonul universal pe motiv că a ilustrat specificul local oltenesc). Simplul fapt al inspirării din specificul local/folclor nu garantează valoarea unei opere de artă. Prezenţa acestei patine identitare nici măcar nu este obligatorie pentru ca opera de artă să fie cu adevărat valoroasă şi universală. Universalitatea vine mai curând din atingerea acelor coarde sensibile ale întregii umanităţi, din tratarea marilor teme care-i preocupă pe toţi oamenii deopotrivă – indiferent de unde şi de când sunt ei: moartea, dragostea, suferinţa, bucuria… Dincolo de specificul local, există o universalitate a naturii umane.

 

Nu trebuie uitat în acest sens că, alături de folclor, unul dintre filoanele principale de inspiraţie ale 'Sturm und Drang'-ului l-a reprezentat însă şi opera lui Shakespeare. De altfel, cel care le va oferi unor Goethe sau Schiller accesul la Shakespeare, marcând astfel decisiv nu numai creaţia lor ulterioară, ci şi curentul romantic de mai târziu şi, implicit, cultura europeană, va fi acelaşi Johann Gottfried Herder.

 

Este demn de remarcat în acest context faptul că dramaturgul englez este opusul total al oricărei îngrădiri (naţional-)ideologice. Desigur, "vărul" britanic al lui Sorescu scrie în engleză şi este (cum altfel?) tributar duhului vremii sale – spiritului elisabetan, umanismului, începuturilor protestantismului anglican etc. Cu toate acestea, în opera shakespeariană se află parcă adunată întreaga lume. Ceea ce se oferă privirii aici nu este însă atât pluralitatea ei pestriţă, cât o emoţionantă unitate a naturii umane – o temă care, în vremile din urmă, aflate sub auspicii ideologice postmoderne, a ieşit din preocupările spiritului european de azi, mult mai interesat de diversitate, multiculturalism şi corectitudine politică. Dacă, totuşi, această unitate revine în contextul cultural contemporan, atunci ea o face în ipostaze dintre cele mai puţin onorante şi profund suspecte geniului democratic al liber-schimbismului nordatlantic-pacifist sau antiirakian. Să vorbeşti azi, în eonul afirmării băţoase a identităţii proprii, în care 'selfrespect'-ul este valoarea supremă şi 'cheia succesului', în evul dezintegrării sferei publice, de unitatea naturii umane este total inadecvat ("unzeitgemäß" ar zice Nietzsche).

 

Shakespeare are vocaţie noahitică: în creaţia sa, ca într-o arcă, el adună întreaga umanitate. Spre deosebire de ideologia romantică încetăţenită în contextul cultural românesc ca ideologie oficială (poate şi datorită faptului că, odată cu romantismul, cultura română se trezeşte propriu-zis la viaţă) şi exacerbată, în ciuda oricărei logici, în mod progresiv odată cu trecerea timpului, gestul fundamental al dramaturgului englez este acela al unei incredibile deschideri. Întâlneşti la el împăraţi romani şi tirani atenieni, zâne şi gnomi sălăşluiţi prin codri druidici naturalizaţi într-o Eladă onirică, nobili de la Padova, Pisa, Verona, din York, Norfolk şi Lancaster, dar şi – se putea altfel? – din mândra Atenă, negustori veneţieni şi siracuzani, nefericiţi amorezi din Verona cea lipsită de suflet, generali de armată, impostori austrieci, uzurpatori scoţieni, mauri plecaţi din Africa natală pentru a se căsători în Veneţia, castele bântuite de stafii din îndepărtata Danemarcă, trupe teatrale ambulante ce străbat toată Evropa de la un capăt la altul, neveste vesele şi nebuni sâcâind cu bufoneriile lor craii stăpânind peste limbile pământului. Capetele încoronate ale Engliterei, Siciliei, Daniei, Boemiei, Scoţiei, Franciei, Atenei, Veronei, Navarrei, Florenţei, Iliriei, Troiei – cu toate, de la apus la răsărit şi de la miazăzi la miazănoapte, se adună din toţi evii istoriei universale în lumea lui Shakespeare, suferind, iubind, complotând, urând, murind. Nici ducele Vianei nu este absent, deşi se vrea plecat în ţara leşească, anunţând prin setea lui de a controla totul puterea şi antinomiile tragi-comice ale împărăţiei cacane de mai târziu.

 

Umanitatea universală pe care o descrie Shakespeare are ceva din umanitatea universală prezentă în basm. Simţămintele, aspiraţiile, credinţa, nădejdile, raţiunea, întunecarea minţii, hohotul de râs, tănţuirea, setea de putere, lipsa de caracter, crimele, mânia, dreptatea şi nedreptatea – toate acestea nu au naţionalitate, nu au confesiune, la fel cum şi în poveşti naţionalitatea împăratului roşu sau a celui verde, a lui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosânzene este absolut trecută cu vederea. Pare un adevăr banal. Şi totuşi, este un lucru pe care spiritul românesc l-a uitat cu totul. Poate că, reamintindu-ni-l, vom ieşi nu din condiţia de cultură minoră care-i obseda pe interbelici, ci aproape cvasiabsentă de pe scena culturii universale în contrast cu alte culturi est-europene (e suficientă o ieşire în marile centre culturale ale lumii pentru a te convinge de acest adevăr). Poate că, reamintindu-ni-l, Premiul Herder – Herder cel din "Sklavenkapitel" – nu va mai fi singura şi cea mai înaltă distincţie culturală obţinută şi râvnită de intelectualii români, ci astfel vom învăţa să privim mai sus – spre acea normalitate a culturii universale.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey