Liviu Antonesei
Picu Ocoleanu

 
sus

Liviu Antonesei

Vă prezentăm mai jos textul conferinţei pe care Liviu Antonesei urma să o prezinte, īn 27 octombrie, la colocviile revistei Mozaicul. Probleme personale i-au īmpiedicat īnsă drumul la Craiova.

Valorile modernităţii şi spiritul de competiţie

0. Incipit
Voi īncerca, īn această vorbire, să deduc spiritul de competiţie al civilizaţiei occidentale din cadrul valoric lansat de modernitate. Dată fiind perspectiva adoptată, īmi cer iertare ascultătorilor pentru o anume scrupulozitate bibliografică, poate chiar pentru o oarecare ariditate academică, pe care am īncercat să o evit, dar nu cred să fi reuşit īntrutotul. Atunci cīnd doreşti să (şi) argumentezi, nu doar să enunţi o anumită poziţie, efectele stilistice nu sīnt suficiente, sīnt necesare şi probele, "dovada" cum spunea o fostă academiciană īn faţa completului de judecată. Īn ce mă priveşte, sper să fi adunat unele probe, cīteva "dovezi"! Desigur, deşi am redactat această conferinţă ca pe un studiu, parazitīnd-o cu zeci de note, pentru că voi īncerca să-i dau şi vreo altă utilitate, voi īncerca să fac apel cīt mai rar şi cīt mai colocvial posibil la aparatul de note. N-o să citesc, de bună seamă, ci voi vorbi liber, textul scris ajutīndu-mă doar să nu rătăcesc prea mult drumul. Desigur, acolo unde este nevoie, īmi veţi pune īntrebări la sfīrşit şi voi reveni cu precizările necesare.

1. La īnceput au fost valorile
Īntr-o epocă pe care o putem situa īntre revoluţia lui Cromwell şi promulgarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, modernitatea a īnceput un drum pe care nu şi l-a īncheiat pīnă astăzi. Prin ce anume se distinge ea de epocile care au precedat-o? Īn primul rīnd, prin extinderea cadrului de valori propus umanităţii. De mai bine de un mileniu şi jumătate, umanitatea occidentală trăia īn cadrul valoric al umanismului clasic, īmbogăţit cu valorile creştine. Ea vieţuia, mai mult sau mai puţin, mai intens sau mai lax, īn jurul valorilor propuse de greci şi preluate de romani, adică īn Adevăr, Bine şi Frumos 1. Chiar din primul veac, acestora s-a adăugat Sentimentul creştin al sacrului 2. Nu fără dificultăţi, dacă ne amintim că a fost o chestiune de cīteva secole pentru ca "liberala Romă", ce-şi hipertrofiase pantheonul acceptīnd zeii tuturor populaţiilor cucerite, să accepte că nu poate să se lupte cu cei ce se revendicau de la Iisus Christos şi vorbeau īn numele său. Printr-o ironie a istoriei, oraşul īn care creştinii trebuiseră să se refugieze īn catacombe pentru a scăpa persecuţiilor a devenit capitala creştinătăţii. Pīnă īn zorii epocii moderne, acest cadru valoric nu a īncetat să se extindă geografic – prin războaie expansioniste, prin cruciade, prin colonialism, prin misionarism şi convertiri forţate, deci cu spada, sau cu Cartea şi crucea, adeseori cu toate laolaltă, pe uscat, dar şi pe mare. Oricum, vreme de peste un mileniu şi jumătate, s-a desfăşurat cel mai intens şi mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-modernă a omenirii.
Or, spre mijlocul secolului al XVII-lea acest cadru valoric pre-modern a īnceput să-şi dovedească limitele, să devină insuficient. Cauzele sīnt multiple, interferente şi aflate īn relaţie, mai degrabă, de co-evoluţie decīt de determinism mecanic, cum credea marxismul. Oricum, putem inventaria, īntr-o ordine aleatorie: expansiunea geografică a modelului occidental pre-modern, "apariţia" ştiinţei moderne, prima revoluţie industrială, mutaţiile intelectuale şi de mentalitate, apariţia educaţiei instituţionalizate ca fenomen "de massă". Nu trebuie să uităm că modernitatea a fost anunţată şi īnsoţită de profunde revoluţii de natură filosofică, inclusiv de filosofie politic㠖 de la Machiaveli şi Descartes şi pīnă la filosofii şi economiştii liberali englezi sau "enciclopediştii" francezi, o uriaşă nelinişte a intelectului a cuprins spiritele, o veritabilă criză a cuprins conştiinţele, făcīnd inevitabilă o revoluţie īn cīmpul valorilor 3. Iar această revoluţie īn ordinea valorilor, a mentalităţilor şi a instituţiilor a devenit efectivă prin mijlocirea celor trei mari revoluţii politice moderne: revoluţia engleză, cea americană şi cea franceză. Principalul rol al acestor revoluţii a fost acela de a sintetiza noul cadru valoric. Interesant este că schimbarea nu s-a făcut prin disoluţia vechiului cadru valoric, ci prin completarea acestuia. Modernitatea marchează, desigur, o ruptură, dar una cu multe continuităţi. Valorile clasice nu au fost abandonate, dar alături de acestea au apărut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezervă , ci le propune. Este vorba despre legalitate, sosită prin revoluţiile anglo-saxone, mai degrabă paşnice, şi de cele trei valori statuate de deviza revoluţiei franceze, respectiv libertatea, egalitatea şi solidaritatea. Desigur, revoluţiile anglo-saxone referă şi ele la valorile emblematice promulgate de revoluţia franceză. Să nu uităm că scopul iniţial al lui Cromwell a fost reducerea prerogativelor monarhiei absolutiste, nici că primii colonişti englezi ajunseseră Lumea Nouă īn numele libertăţii de conştiinţă, al egalităţii de tratament şi al fraternităţii creştine. Totuşi, īn cazul lor, este de semnalat pregnanta notă legalistă, poate paradoxală īn cazul unor revoluţii, dar nu mai puţin evidentă 4. Pe de altă parte, probabil că Teroarea din 1794, ce a urmat Declaraţiei... din 1789, dincolo de conjuncturile evenimenţiale şi temperamentul protagoniştilor revoluţiei, poate fi pusă şi pe seama nedesemnării explicite a legalităţii ca valoare fundamentală īn corpul celebrei declaraţii 5. Un fapt destul de ciudat dacă ne gīndim că Declaraţia avea sensul unei constituţii. Or, importanţa legalităţii este multidimensională. Din punct de vedere filosofic, ea mută chestiunea dreptăţii dintr-un plan aproape exclusiv divin īn planul relaţiilor dintre oameni şi dintre aceştia şi instituţiile create de ei, care pot fi reglementate legal, mai īntīi prin legea supremă, care este Constituţia, şi apoi, pe calea subsidiarităţii, prin īntreg sistemul de legi. De la celebrul Decalog al lui Moise, preluat de creştinism, şi pīnă īn zorii modernităţii, dimensiunile normative ale culturii – adică religia, morala şi dreptul – se confundau aproape perfect pe terenul "păcat – vin㠖 transgresiunea legii", ca şi pe acela subsecvent al sancţionării acestora. Pe de altă parte, legalitatea este o valoare-fundament, fără de care valorile-ţintă ale modernităţii nu au temei legal, nici consistenţă. Nu există libertate, egalitate sau solidaritate fără temei constituţional, fără garanţii legale. Īn sfīrşit, sentimentul creştin al sacrului s-a relativizat prin laicizarea statutului, dar şi prin expansiunea ecumenismului, prin acceptarea că sacrul are modalităţi diverse de manifestare. După cum spune un proverb arab: "Dumnezeu este un munte şi sīnt o mulţime de drumuri şi cărări pe care acesta poate fi urcat". De aproape două sute de ani, tendinţele de creştinare forţată s-au diminuat progresiv pīnă la dispariţie. Libertatea īnseamnă şi libertate de conştiinţă şi de credinţă. Asta nu exclude faptul că diferitele culte, mai vechi sau mai noi, "universale" sau numai "locale" sīnt īn căutare de noi adepţi, că misionarismul continuă să funcţioneze. Exceptīnd unele curente fundamentaliste, mai cu seamă islamice, fenomenul se desfăşoară de cele mai multe ori paşnic.

2. Expansiunea modelului cultural european
Cert este că, īn ultimele două sute de ani, acest model cultural european, īn centrul căruia discernem "nucleul tare" al cadrului valoric alcătuit din cele opt valori fundamentale, nu a īncetat să se extindă, dovedind incontestabile virtuţi universaliste. De altfel, cele opt valori iradiază la nivelul tuturor dimensiunilor culturii şi, dacă distincţia rămīne īn continuare pertinentă, ale civilizaţiei, dīndu-le coloratura specifică. Recunoaştem că un produs cultural sau o manifestare civilizaţională sīnt occidentale, deci "europene" 6, exact īn măsura īn care regăsim, cumva spectral, īn ele cadrul valoric caracteristic. Peste tot acolo unde vom īnregistra manifestările efective ale acestor valori va fi vorba despre cultura europeană, occidentală, indiferent de localizarea geografică. Iar acolo unde valorile sīnt invocate, fie şi demagogic, non-substanţial, vom putea vorbi doar despre tendinţe europenizante, de occidentalizare, vom avea de-a face cu tranziţii, deci cu fenomene de aculturaţie, enculturaţie, contra-culturaţie şi interculturalitate. Motivele extinderii acestui model cultural-valoric, care se cheamă capitalism democratic, sīnt numeroase, unele indiscernabile sau chiar dificil avuabile, dar cīteva pot fi precizate cu o anume certitudine:

a. performanţele economice ale capitalismului, fundamentat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, deci pe competiţia īntre actorii jocului economic, dar şi pe puterea cunoaşterii ştiinţifice, putere care ajunge la rezultate tot prin competiţie 7;
b. performanţele politice ale democraţiei, fundamentată pe pluralismul politic, deci pe libertatea de expresie şi de asociere, dar şi pe īntreg ansamblul de drepturi şi libertăţi "ale omului şi cetăţeanului", toate aflate īn competiţie 8;
c. performanţele antropologice ale sistemului democraţiei liberale, fundamentată nu doar pe piaţa liberă şi pe drepturile şi libertăţile amintite, ci şi pe virtuţile unei educaţii publice, la īnceput progresiv generalizată, iar ulterior devenită şi "permanentă" 9;

Prin urmare, pretutindeni unde vom īntīlni fericita asociere dintre liberalismul individualist şi o morală religioasă tradiţională (creştinismul, buddhismul, şintoismul, chiar islamul etc) ne vom situa īn cadrul cadrul modernităţii, deci al capitalismului democratic. Şi, totuşi, acest sistem nu s-ar fi extins pīnă la dimensiunile actuale şi nu ar fi pe cale de a se universaliza dacă nu ar exista un specific anume al fiinţei umane. Deosebit de toate celelalte fiinţe, care sīnt naturale īn sensul propriu al termenului, omul este o fiinţă-altfel, şi anume o fiinţă culturală. Iar o fiinţă culturală este una şi educabilă, deci permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele şi idiosincraziile culturale. Īn fapt, ceea ce numim acum globalizare nu este altceva decīt dimensiunea economică total㠖 este vorba mai ales de globalizarea multiplelor pieţe caracteristice capitalismului dezvoltat contemporan – a unui proces īnceput acum circa două sute de ani prin lansarea unui nou cadru valoric, a unui nou model cultural – democraţia liberal㠖 şi antropologic – cetăţeanul –, deci persoana umană liberă şi responsabilă, deschisă cunoaşterii şi intercunoaşterii, capabilă să-şi asume riscuri, iniţiative, să intre īn competiţie īn toate domeniile de activitate socio-culturală. Dar globalizarea nu are doar dimensiuni economice 10, ci şi politice – prin crearea ONU īn 1945, dar şi a instituţiilor europene īn extindere continu㠖, cultural-educative – cel mai elocvente semne sīnt, desigur, structurile de felul UNESCO-ului, UNICEF-ului –, religioase – prin tendinţele ecumenice, atīt īntre confesiunile creştine, cīt şi īntre acestea şi celelalte religii „universale” –, sportive – mişcarea olimpică şi celelalte competiţii mondiale, inclusiv fenomenul liberei circulaţii a sportivilor – , dar mai ales informativ-comunicaţionale. Īn această ultimă privinţă, perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de intervenţia computerelor, de apariţia Internetului şi de naşterea Cyberspaţiului nici măcar nu pot fi īntrevăzute īn īntregul lor. Deja o mulţime de activităţi s-au mutat la domiciliu, inclusiv o parte a educaţiei, cenzura pare imposibilă, iar comunicarea īntre zone aflate la uriaşe distanţe geografice a devenit practic instantanee "īn timp real", nu doar īn ceea ce priveşte sunetul, performanţă deja realizată prin telefonie şi comunicaţiile radio, ci şi scrisul, imaginile, imaginile īn mişcare sau proiecţiile spaţiale. Īn sfīrşit, la un nivel mai superficial, dar de o importanţă esenţială ca un fel de avanpost al modernizării, se situează globalizarea "modelor consumului", de la cel alimentar şi vestimentar şi pīnă la produsele multurii 11. Adoptarea "hainelor nemţeşti" a precedat la tinerii boieri romāni adoptarea valorilor europene. La fel, adoptarea de către tinerii din fostele ţări comuniste a blue-jeanşilor, a modei părului lung şi a muzicii rock a fost un fenomen de contra-cultură, de ripostă la cultura oficială, ce-i desemna ca adepţi ai unei "culturi a libertăţii". De altfel, şi īn Vest, cel puţin la īnceput, pīnă a deveni o afacere rentabilă, aceste mode au reprezentat un fenomen de contra-cultură, de reacţie la osificarea establishment-ului.

Este limpede, prin urmare, că procesul de modernizare, de expansiune a modernităţii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturaţie şi enculturaţie cu aplicaţie la nivelul marilor comunităţi culturale – şi nu al indivizilor sau al grupurilor mici – din cīte a cunoscut istoria pīnă astăzi. Fără īndoială că succesul modernizării a fost cu atīt mai solid, mai rapid şi mai stabil cu cīt comunităţile au fost mai cultivate, prin urmare mai educate, inclusiv īn dimensiunea interculturală 12. Desigur, expansiunea modernităţii nu este un fenomen uniform şi rectiliniu. Diferitele ţări, chiar cele europene, au atins la intervale variate modernitatea, au existat ezitări īn procesele de modernizare, chiar ieşiri īn extra-modernitate, precum comunismul, fascismul ori diferitele variante ale autoritarismului civil sau militar 13. Fenomenele de re-tribalizare, de instalare a dictaturilor sau a regimurilor miliare, ce au apărut īn numeroase din fostele colonii ale puterilor occidentale după decolonizare, indică foarte limpede că modernizarea cu forţa are puţine şanse de succes, că nu poate trece dincolo de suprafaţă, deci că este superficială, rămīne la nivelul unor "forme fără fond". Modernizarea are succes doar atunci cīnd valorile sale sīnt nu doar incorporate īn instituţii şi legi, ci asumate şi interiorizate de majoritatea cetăţenilor, deci cīnd "formele" reuşesc să stimuleze "fondul", să-l oblige să le dea conţinut. Modernizările superficiale nu doar că n-au şanse de supravieţuire, dar provoacă traume psiho-sociale foarte grave, cum ar fi diferitele forme de xenofobie, mentalitatea conspiraţionistă şi, mai ales, ruptura fatală dintre elitele occidentalizate şi occidentalizante şi massa populaţiei. Adesea, de altfel, chiar aceste elite sīnt doar superficial europenizate ele īnsele şi, pe deasupra, infuzate de mentalitatea de "bursieri premianţi", dorind mai mult să placă "profesorilor" europeni decīt să-şi convingă proprii concetăţeni īn chestiunea superiorităţii şi adecvării modelului cultural şi valoric european, ceea ce provoacă consternarea celor dintīi şi opacitatea abisală a celor din urmă. Asemenea procese denotă nu doar precaritatea sistemelor educative din astfel de spaţii geo-culturale, ci şi eşecul funcţiilor educative pe care le au, prin definiţie, elitele veritabile. Dincolo de capitalul cultural pe care īl tezaurizează, dincolo de capacităţile lor de expertiză, diversele elite sīnt, īntre altele, şi furnizoare eminente de modele cultural-comportamentale "reale", "vii". Īn mod paradoxal, īn loc să devină agenţii unei modernizări consolidate, aceste elite devin factori blocanţi, chiar "sabotori", mai mult sau mai puţin, involuntari şi inocenţi ai acesteia. Īn fapt, pentru ca şcoala să sprijine procesul de modernizare, pentru ca elitele să funcţioneze ca modele culturale īn acelaşi sens, este necesar un fapt fundamental – şi anume asumarea valorilor modernităţii nu ca pe un set valoric aleatoriu, ci īn calitatea lor de universale culturale, pe care modernitatea le-a īnzestrat cu virtuţi normative.

3. Romānia – eşecul primei modernizări
Aşa cum am argumentat deja, modernitatea se defineşte īn primul rīnd printr-un anume cadru valoric, alcătuit din cele opt valori prezervate, respectiv "inventate" de epoca modernă. Unde aceste valori funcţionează, ne situăm īn modernitate. Īn mod ideatic, de la 1821-1848, şi īn mod practic de pe la 1859-1864, Romānia a experimentat pentru īntīia oară modernizarea. La 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi odată cu votul universal, īmproprietărirea ţăranilor, generalizarea īnvăţămīntului public şi extinderea geografică a aceluia universitar, putem spune că am intrat īntr-o modernitate acceptabilă. Care, din păcate, nu a durat decīt pīnă īn 1938, adică vreo cincisprezece ani. Din ce motiv? Parţial, din cauza contextului internaţional foarte īnclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar, mai ales, datorită unor vicii ale procesului de modernizare īnsuşi. Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii īn mare majoritate analfabetă, ceea ce a permis explozia demagogiei şi a populismului īn viaţa politică. Noi am īnceput destul de bine prima modernizare, am reuşit să o instalăm īn aproape o sută de ani, dar am ratat modernitatea īn doar cincisprezece. Era şi firesc să se īntīmple acest lucru. Pe de o parte, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public, la o disoluţie a elitelor. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit Romānia modernă nu erau doar nişte oameni cultivaţi evropeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri īmpotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese. Ca să propui īmproprietărirea ţăranilor, era necesar pămīntul. Or, acesta era īn proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor īnşile. Ca să propui, īn acelaşi timp, trecerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ei au fost dispuşi să facă asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale şi, din acest motiv, cred că merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai Romāniei Moderne. Din nefericire, aceste calităţi – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal īn timp, astfel īncīt clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernităţii era adesea o simplă maimuţăreală, o simulare. Prima noastră modernizare n-a depăşit niciodată o anume superficialitate.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru că mai există cel puţin două esenţiale. Primul se referă la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a īnregistrat o imposibilitate de dialog īntre elitele europenizante şi cele naţionalist-autohtoniste. Această ruptură la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinīnd apariţia partidelor şi a grupărilor extremiste – mai reduse la extrema stīngă, mai dezvoltate la dreapta. Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar şi din alte ţări ce descoperiseră "virtuţile" totalitarismului, chiar dacă unele din ele avuseseră parte de modernizări aparent reuşite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne īn recursul la argumentele forţei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc. Īn contrapartidă, cu adversari atīt la extrema stīngă, cīt şi la cea dreaptă, democraţiile liberale din Europa erau īn defensivă, păreau slabe, nu mai ofereau un model demn de urmat. Pentru adepţii democraţiei liberale, politica īnseamnă competiţie politică, pentru extremişti funcţionează logica exterminării. Astfel că, spre 1940, Romānia, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial către puterile Axei. Iată că interculturalitatea, poate mai ales īn dimensiunea sa politică, nu are īntotdeauna şi īn mod obligatoriu doar efecte faste. Celălalt motiv este īncă şi mai profund, pentru că se referă la starea populaţiei. Trecīnd dincolo de tendinţa de idealizare a situaţiei Romāniei de īnaintea războiului, nu putem să nu observăm că peste trei sferturi din populaţia ţării era rurală, deci foarte puţin deschisă "modernismelor" de orice fel 14, iar circa optzeci la sută era analfabetă. Şi asta, īn ciuda reformelor haretiene şi a eforturilor excepţionale desfăşurate de Şcoala de sociologie a lui Gusti şi de Institutul Social Romān. Iar atunci cīnd atīt elitele, cīt şi populaţia erau īn realitate nepregătite pentru modernizare ar fi fost de mirare să fi īnregistrat un succes, mai ales īn condiţii externe atīt de puţin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o modernizare relativ acceptabilă, dar incompletă şi superficială, către una consolidată. Din păcate, din 1938, am intrat īn cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pīnă īn decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuanţe: de la dictatura "de operetă" a regelui Carol II la interludiul legionaro-antonescian şi la regimul militar al Mareşalului, iar din 1948, cu sprijinul ocupanţilor sovietici, am experimentat şi cealaltă extremă. Interludiul "democratic" din 1944-1947 nu a fost decīt pauza necesară schimbării registrului extra-modern dinspre extrema dreaptă către cea stīngă.

4. Īncercăm din nou
Dacă Japonia a reluat procesul de modernizare imediat după război, noi am mai rătăcit, nu neapărat din proprie voinţă, patru decenii şi prin cealaltă formă de extra-modernism, ceea ce, cu siguranţă, a lăsat urme, deci sechele mentale, spaime, idiosincrazii, habitudini foarte greu de eliminat īntr-o perioadă scurtă de timp. Prima modernizare am īnceput-o relativ bine şi am īncheiat-o prost. Pe cea de-a doua am īnceput-o destul de nefericit dar, poate, printr-un fel de simetrie, vom reuşi să o īncheiem cu bine. De data aceasta, contextul internaţional ne este, mai degrabă, favorabil. Pe de altă parte, populaţia este majoritar urbană sau pe cale de urbanizare, alfabetizată aproape īn īntregul său şi, pe deasupra, educată, īn dimensiunea culturii generale şi a diferitelor culturi profesionale, poate mai puţin sub aspectul culturii civice, dar nici īn această privinţă situaţia nu este iremediabilă. Din păcate, acest potenţial a fost insuficient folosit, pe de o parte, din cauza calităţii elitelor, politice şi ne-politice, pe de alta, din cauza degradării vertiginoase a culturii publice. Īn această privinţă, liberalizarea de după 1989, pe fondul frustrărilor din vreme comunismului, a făcut loc unei culturi de consum de un nivel extrem de redus. Īn mod paradoxal, alfabetizarea şi relativa educare a populaţiei au fost folosite pentru a o conduce īn direcţii mai degrabă vicioase, ce ţin de modernizarea superficială şi de epifenomenele civilizaţiei occidentale.

Īn ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din īnchisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, acestea sīnt fie o copie şi mai palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului tīrziu. Fie de extracţie istorică, fie naţional-comunistă, aceste elite mărturisesc aceeaşi indecvare la real. Din acest motiv, aderenţa lor la valorile modernităţii a fost superficială, dacă nu chiar simulată. Pe de altă parte, această clasă politică īn īntregul său ne reprezintă, noi am produs-o īn aproape şaptesprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după trei schimbări ale puterii şi mai multe guvernări. Nu este şi nu poate fi foarte diferită de noi īnşine. De altfel, majoritatea politicienilor, īn sinea lor, nu gīndesc altfel decīt restul populaţiei – "spunem ca ei (europenii) şi facem ca noi (romānii)" – numai că, fiind mai abili, au īnvăţat să-şi ascundă gīndurile şi simţămintele īn spatele unei anumite "limbi de lemn" europene, simulīnd o retorică modernistă. Īn cele din urmă, tot ceea ce se īntīmplă la noi este īn conformitate cu nivelul culturii publice din Romānia, o cultură publică din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economic㠖 caritasurile, FNI-ul, jocurile de bingo –, cultural㠖 de la succesul Sandrei Brown de la īnceputul deceniului trecut şi pīnă la telenovelele şi manelele de astăzi, trecīnd prin "umorul" gen Vacanţa Mare –, politic㠖 succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al partidului său, şi mai recent al lui Becali – şi chiar sexual㠖 succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei merg foarte bine īmpreună, pentru că, īn mod paradoxal, urmează aceeaşi logică. Acesta este nivelul culturii publice şi atunci realizăm că nu sīnt motive să ne mirăm de rezultate. Am putea, eventual, să ne mirăm că lucrurile nu merg mai īncet şi mai greu decīt par să meargă acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care īnseamnă, īn acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este foarte superficială, dacă nu pur formală. Vom fi moderni atunci cīnd aceste valori vor fi funcţionale, adică īncorporate īn legi şi instituţii care funcţionează şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca şi aerul. Deocamdată, sīnt un fel de "forme fără fond". Ştiu foarte bine că "formele" sīnt necesare, că ele modelează de fapt fondul dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu vagabondeze decenii īn şir īn căutarea fondului care ar trebui să le dea conţinut. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat īn 1990 şi consacrat prin Constituţia din 1991. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape – cel puţin parţial – propria groapă. Pentru aceasta sīnt īnsă necesare competenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat nu am fi ajuns īn situaţia de astăzi. Sīntem īntr-un fel de cerc vicios care ar putea fi "tăiat" doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara cīmpului politic. Este momentul să se nască, īn sfīrşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei puteri, societatea civilă romānească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a cīmpului politic. Eşecul clasei politice a fost īnsoţit, prin urmare, şi de eşecul elitelor cultural-civice, care nu au reuşit să găsească limbajul necesar desfăşurării dialogului social. Īmpreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, elitele cultural-civice ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel īncīt, o dată patru ani, să putem vota dacă nu altceva, atunci măcar altfel. Īnsă reforma clasei politice şi reinventarea societăţii civile sīnt condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru succesul celei de-a doua tranziţii spre modernitate. Īn fapt, condiţia esenţială este regăsirea autentică a valorilor modernităţii infuzarea acestora īn massa populaţiei, ceea ce nu se poate intreprinde fără o la fel de profundă reformă a educaţiei. La 1 ianuarie, vom intra īn Uniunea Europeană, care īn ciuda excesului de reglementări, este, totuşi, o lume a competiţiei generalizate. Vom fi parteneri de competiţie sau numai de antrenament? Nu ştiu, sīnt mai degrabă sceptic. Dar, decīt să ne bocim soarta, e mai profitabil sa ne antrenăm noi īnşine pentru a face faţă competiţiei de acolo şi competiţiei mai mari presupuse de globalizare. Aderarea am ales-o, iar globalizarea nu poate fi ocolită. Nu este nici bună, nici rea, este inevitabilă! Vine ca un tanc Truman şi numai de noi depinde, de spiritul nostru de competiţie şi de competenţa presupusă de acesta, vom fi striviţi, dacă ne vom feri din calea tancului sau dacă, īntr-un ceas fast, vom reuşi să urcăm pe capotă!


1 Aceste valori erau privite de greci īn indisolubilă interrelaţie, īn fuziune, cf. termenului compus kalokagathia. Pentru a sugera acelaşi lucru, romanii au creat maxima mens sana in corpore sano.
2 Temeiurile greco-romane ale civilizaţiei occidentale sīnt excelent surprinse de Paul Valéry īn conferinţa Criza spiritului de la ieşirea din primul război mondial. V. Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, Editura Polirom, 1996, pp.260-272.
3 Despre criza care a "pregătit" sau, pentru a nu fi fatalişti, cel puţin a anunţat modernitatea, a se vedea Paul Hazard, Criza conştiinţei europene: 1680 – 1715, Ed. Univers, 1974.
4 V. The Declaration of Independence and The Constitution of The United States, Penguin Books, New York, 1995.
5 V. Jean Morange, La Déclaration des droits de l`homme et du citoyen, PUF, Paris, 1993.
6 Am pus ghilimele pentru a preciza că termenul nu mai are nimic geografic īn el. Japonia aparţine spaţiului valoric european/occidental, pentru că a aderat īn ultima sută de ani, nu fără convulsii, la sistemul valoric occidental. Pe de altă parte, Statele Unite, iniţial colonie, la propriu, europeană, apoi provincie a Europei, a reuşit īn ultimele decenii să-şi depăşească, după o mulţime de criterii, inclusiv culturale, genitorii. Australia aparţine spaţiului occidental, căruia īncearcă să i se integreze, cu succese remarcabile, şi ţările din grupul "tigrilor asiatici". Īn acelaşi timp, Romānia ratează de aproape şaptesprezece ani procesul de re-modernizare, de re-europenizare, deşi se află, geografic, īn interiorul "promontoriului" numit Europa.
7 Proprietatea şi piaţa liberă sīnt expresii economice ale valorii libertate
, iar cunoaşterea ştiinţifică ţine, īn acelaşi timp, de clasicul adevăr şi de moderna libertate de conştiinţă.
8 Democraţia liberală este expresia īncă nedepăşită a libertăţii normate, deci a libertăţii circumscrise de dimensiunile normative ale culturii: religia, morala şi, mai ales, dreptul. Prin adoptarea de către ONU a
Declaraţiei universale a drepturilor omului şi apoi a Declaraţiei drepturilor copilului ansamblul de "drepturi şi libertăţi" ce reprezintă īncarnarea juridică a valorilor moderne a căpătat extensie universală, inclusiv īn spaţiile geo-culturale ce nu au aderat substanţial la acestea, ceea ce permite "naţiunilor unite" să intervină, pretutindeni īn lume, īn apărarea lor – prin orice mijloace, inclusiv militare.
9 E proba elocventă că aceste valori nu au fost inventate de modernitate, ci doar descoperite īn īnsăşi "substanţa" umană şi īnzestrate cu virtuţile normative amintite. De la Dumnezeu sau de la natură, libertatea
şi celelalte valori există potenţial īn noi, iar educaţia nu face altceva decīt să le "actualizeze", să le confere substanţă.
10 Pentru analiza globalizării economice, Daniel Dăianu, "Globalizare şi fenomenul financiar internaţional", īn Īncotro se īndreaptă ţările postcomuniste?, Ed.Polirom, 2000, pp.73-98. O virulentă critică a globalizării economice īn George Soros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă īn primejdie, Ed. Polirom/Arc, 1999.
11 Termen creat de Mihai Vasilescu pentru a desemna elementele "culturii de massă", īndeosebi aparţinīnd multi-media, pentru a le separa de cele ale "culturii īnalte".
12 UE
nu ar fi putut fi imaginată fără "reconcilierea istorică" franco-germană, inaugurată politic de preşedintele De Gaule şi cancelarul Adenauer, dar susţinută decenii de programele educative de de-demonizare reciprocă a foştilor inamici. A fost un exemplu foarte instructiv de educaţie interculturală, pe care l-am putea urma şi noi laolaltă cu vecinii noştri maghiari.
13 Asemenea experinţe sīnt extra-moderne sau pre-moderne, pentru că renunţă sau, cel puţin, denaturează valorile ce definesc modernitatea. Să ne gīndim ce mai rămīne din legalitate, libertate, egalitate şi solidaritate īn regimurile politice fasciste sau comuniste.
14 Amintesc doar că simpla "reformă a calendarului" din 1923 a provocat īn mediile rurale tulburări incredibile: revolte, trecerea la stilul vechi etc, fapt ce denotă tradiţionalsimul firesc al ţăranilor noştri, dar şi proasta pregătire a reformei de către autorităţile civile şi religioase. De fapt, atunci şi acum, e obicei ca reformele să fie nepregătite, neexplicate, prost aplicate.

Comentarii cititori
sus

Picu Ocoleanu

Trei tipuri de Aufklärung la romāni sau
De ce Republica Moldova nu se va uni niciodată cu Romānia

Īn urmă cu cāteva săptămāni, un cotidian central propunea luarea īn discuţie a costurilor probabile ale unei posibile uniri a Republicii Moldova cu Romānia. Dincolo de suma aproximativă rezultată īn urma anchetei şi de diversele interpretări ale ei, oscilānd īntre o retorică patriotardă indignată de o atare manieră lipsită de simţămānt naţionale de a pune problema şi īngrijorările mereu īngrijoraţilor tehnocraţi cu privire la suma prea ridicată pe care ar presupune-o demersul naţional, un lucru a fost trecut cu vederea de participanţii la dezbatere: majorităţii populaţiei din gubernia din stānga Prutului nici prin gānd nu-i trece să se unească cu ţărişoara noastră, Romānia. Prin urmare, discuţia este gratuită, la fel ca şi cearta cu privire la sexul īngerilor din Bizanţul asediat de osmanlāi.

De altfel, o astfel de opţiune nu mai este de ani buni de zile un secret pentru opinia publică valahă. Poate tocmai de aceea va fi şi fost adusă īn discuţie problema costurilor unificării, ca o formă de consolare īn faţa nemiloasei realităţi: oricum, strugurii erau acri, nu meritau osteneala. Dincolo de mobilul psihologic al iniţierii sus pomenitei anchete, persistă īnsă (dacă e să fim oneşti) perplexitatea oricărui romān "de bine" īn faţa lipsei moldave de interes pentru proiectul naţional, visul de aur al neamului din cele mai vechi timpuri, după cum am īnvăţat din manualele de istorie, de la Burebista şi Decebal şi, chiar mai devreme, de la omul din Neanderthal descoperit recent īn Peştera Muierii şi pānă azi.

S-a vorbit īn acest sens de īnstrăinarea naţională la care au fost supuşi romānii basarabeni atāt de către regimul ţarist, cāt şi de cel sovietic. Adevărat, numai că şi romānii ardeleni au fost supuşi unei (īncă şi mai) puternice presiuni de deznaţionalizare vreme (īncă şi mai) īndelungată şi, cu toate acestea, conştiinţa lor naţională a rămas cel puţin la fel de vie ca īn Vechiul Regat. Atunci să fie moldovenii pur şi simplu lipsiţi de sentiment patriotic? Greu de crezut, deoarece moldovenii din Romānia (şi ei, la fel de moldoveni ca cei din Republica Moldova) au participat activ la proiectul naţional, identificāndu-se cu el. Spăşiţi, unii istorici romāni au făcut referire la maniera (cel puţin) condescendentă a Bucureştilor de a trata romānii din Basarabia īn perioada interbelică. Dacă ar fi aşa, atunci biata ţară romānească ar fi trebuit să se restrāngă la Sectorul Agricol Ilfov (sau numai la clădirea Guvernului), deoarece īn Valahia mumă nu e cetăţean de rānd - pălmaş, rumān sau boiernaş, care să nu fi trăit pe pielea lui aroganţa guvernanţilor – vechi şi noi.

Cum se explică īnsă apatia conştiinţei naţionale la majoritatea romānilor basarabeni? Īn veacul al XVIII-lea, la romānii din Ardeal şi din viitorul Regat īşi face apariţia Aufklärung-ul care se manifestă sub două forme diferite. Pe de o parte, este vorba de un Aufklärung de tip habsburgic-nemţesc, īn cadrul căruia accentul cade pe comunitatea locală/confesională/de limbă, iar, pe de altă parte, de unul izvorāt din Revoluţia franceză, īn care rolul predominant īl joacă cetăţeanul activ politic luat individual. Īn primul caz, specific Ardealului, şi secularizarea este mai puţin pregnantă, statul iluminist habsburgic văzānd īn comunităţile constituite confesional un necesar partener de dialog. Īn schimb, īn Vechiul Regat, secularizarea este radicală, principalul actor social, politic, economic, cultural fiind citoyen-ul a cărui identitate confesională sau etnică este secundară, privindu-l doar pe el īn particular. Aşa se face că, pānă azi, īn Ardeal comunitatea locală este mai puternică şi mai bine sudată decāt īn Oltenia, Muntenia şi Moldova ("romānească"), unde oamenii par mai "individualişti" şi mai puţin sensibili la identitatea de grup. Astfel se explică şi obsesiile autonomiste ale secuilor sau ale maghiarilor īn general, mult mai greu de īnţeles la Craiova sau la Iaşi decāt la Cluj sau la Timişoara. Nu īn ultimul rānd, acesta este motivul pentru care oamenii din Ardeal par "mai credincioşi" decāt cei din Vechiul Regat, deşi mersul la biserică este īncărcat īn Transilvania nu doar cu semnificaţii religioase, ci şi profund identitare – fapt absent īn restul ţării, unde regăţenii, chiar dacă nu merg la Sfānta Liturghie, susţin că sunt foarte credincioşi – īn "sufletul" lor.

Dincolo de toate aceste diferenţe īntre cele două tipuri de Aufklärung asumate īn Ardeal şi īn Vechiul Regat (cel german/austriac, pe de o parte, şi cel franţuzesc, pe de alta), ambele forme de modernitate s-au īntālnit īn secolul al XIX-lea īntr-un punct bine determinat: proiectul naţional. Deşi īntr-o mare măsură l-au īnţeles diferit, atāt ardelenii, cāt şi regăţenii l-au susţinut deopotrivă, iar aceasta nu doar la nivelul elitelor, ci şi la acela al oamenilor simpli. Romānia modernă este rezultatul Aufklärung-ului pe care intelighenţia valahă l-a propagat pānă īn ultimul sat din Apuseni sau din fundul Moldovei.

Toate acestea au lipsit īn Basarabia. Faptul se datorează īnainte de toate absenţei unui Aufklärung politic propriu-zis īn Rusia. Modernitatea pătrunde īn īmpărăţia ţaristă ca un intrus violent, dar se opreşte la aspecte pur culturale şi, implicit, la nivelul elitelor. Marea masă a poporului rus, mujicimea, rămāne străină schimbărilor petrecute la vārf. Dacă la ea se manifestă o formă de patriotism, aceasta este de factură mistică ("Rusia sfāntă"), īncurajată mai curānd de către Biserică. O astfel de formă de patriotism este străină romānilor – ardeleni sau regăţeni. Romānia poate fi "māndră", "dulce", "pitorească", "măreaţă", "eroică", "mare" etc. Sintagma "Romānia sfāntă" nu apare nici măcar īn cele mai īnverşunate discursuri naţionaliste.

Īn contextul rusesc al reducerii Aufklärung-ului la gestul cultural, pe de o parte, şi al limitării lui la elite, pe de alta, acesta nu a oferit acces la perspectiva proiectului naţional romānilor basarabeni. Acesta se va fi prezentat īn ochii lor ca o ciudăţenie a creştinilor pravoslavnici din dreapta Prutului cu care īmpărtăşesc aceeaşi limbă. Īn cel mai bun caz, proiectul naţional a fost adoptat de către intelighenţia locală, fără a ajunge īnsă la pălmaşul simplu. Aşa se lămureşte apatia naţională a romānilor basarabeni. Aşa se explică de ce Republica Moldova nu se va uni niciodată cu Romānia prin simpla voinţă populară. Asta dacă nu cumva se va īntāmpla o minune.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey