Mircea Gheorghe
Veronica D. Niculescu
Mircea Pricăjan
Tamási Áron

 
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Case de vînzare

        

        

         - Mîine e joi, zise Roxanne, aranjînd florile dintr-o vază mică de pe masă. Am întîlnire cu Maria și Paul.

         Era o zi geroasă și însorită de iarnă, afară erau minus 25 de grade și florile erau din plastic.

         Bărbatul, masiv, trîntit într-un fotoliu din fața televizorului, era preocupat de telecomanda cu care trecea de pe un canal pe altul. Nu răspunse nimic, dar întoarse totuși capul și o privi o clipă cu atenție. Chipul femeii, pe fondul luminos al ferestrei din spatele ei era indescifrabil. Se întorse la telecomanda lui.

         - Poate am noroc, zise iar Roxanne. Am pregătit o listă cu cinci case. O listă scurtă. Sunt sigură că măcar una o să le placă. Sunt grăbiți să cumpere.

         - Duminică ai vizitat cu ei zece.

         - Unsprezece.

         - Și-a fost degeaba. Ți-ai pierdut toată ziua.

         - Nu. E a treia oară cînd îmi spui că mi-am pierdut ziua. Asta e munca mea. Acum am înțeles mai bine ce vor. O casă aproape de centru, fără etaj și subsol. Cu o curte în spate, nu prea mare. Nu vor apartament.

         - Sunt idioți, vor să cumpere pe nimic un palat. Ca toți imigranții.

         Roxanne tăcu jignită. Se îndreptă spre sala de baie. Cînd ajunse în prag, îi strigă iritată:

         - De ce vorbești așa? Ce dacă sunt imigranți? Nu sunt mai tineri ca noi, și uite, se zbat să-și cumpere casă. Tu ce faci mai mult ca ei, la cincizeci de ani?

         Intră și se auzi apa cum curgea cu zgomot din robinetul de la chiuvetă. Se spăla pe mîini furioasă. Cînd era prost dispusă asta făcea, se spăla pe mîini.

         Își șterse încet mîinile cu un prosop albastru și pufos, ieși și se așeză nervoasă în fotoliul celălalt, de lîngă cel al bărbatului.

         - I-ai luat locul lui Nero, zise el flegmatic. S-a dat jos cînd ai intrat la baie și s-a dus la nisipul lui. Acum o să vină iar să-ți ceară locul. Sper că o să i-l dai.

         - Motanul tău e mai important decît mine?!

         - Nu-și pierde toată ziua pe dumuri cu clienți imbecili. E aici, cu mine, cînd am nevoie de el, nu trebuie decît să întind mîna. Și n-are nici datorii.

         - Ce vrei să fac? Să stau cu tine acasă și să mă tîmpesc la televizor? Și datoriile, nu le-am făcut degeaba.

         Bărbatul se uită crunt la telecomanda care nu-l asculta. Nu se mișca nimic la televizor.

         - Da, sigur că da, eu sunt de vină. Pentru mine le-ai făcut, ca să mă întreții.

         - Nu muncești nimic. Nu cîștigi nimic. Din ce vrei să trăim?

         - Dacă nu pierdeai banii la Cazinou, azi n-aveam nevoie să muncim.

         Roxanne îl privi batjocoritoare:

         - Bravo, pe asta te bazai? N-am jucat banii tăi. Tu n-ai avut un sfanț. Și dacă aveam noroc și cîștigam, n-ai mai fi protestat. Ai fi fost mîndru că ai o nevastă așa deșteaptă.

         - O să deschid firma aia de publicitate și n-o să mă mai tratezi așa. N-ai nici un respect pentru mine. Am nevoie să fiu respectat, zise bărbatul apăsînd în neștire, exasperat pe clavierul telecomandei.

         Acum, era el indignat. Trecea de pe un canal pe altul, fără măcar să vadă ce emisiuni erau. Se uita în gol. 

         - De cinci ani tot zici că o să faci ba una, ba alta. Nu faci nimic.

         - Și ce ? Crezi că mie îmi convine? Îmi trebuie o mie de dolari ca să demarez afacerea. N-o am.

         - Trebuie s-o cîștigăm, nu ne cade din cer.

         - Nu mă pot baza pe nimeni ca să mă ajute să-mi pun ideile în practică. Niciodată nu m-am putut baza pe nimeni. N-am avut șansele tale.

         Se întrerupse  și fața i se strîmbă a plîns. Era ca un bebe mare și burtos.

         Roxanne se potoli brusc și deveni compătimitoare:

         - Dacă Maria și bărbatu-său aleg o casă mîine și se hotărăsc s-o cumpere, o să avem mia care-ți trebuie. Bineînțeles, după ce-i plătesc lui Liz datoria. Îi datorez trei mii, dar a zis că mă așteaptă pînă vînd prima casă. Trăim timpuri grele, cumpărătorii sunt puțini. N-am mai vîndut nimic de șapte luni.

         - Observ și eu că Liz e mai importantă decît mine. Degeaba ești geloasă pe Nero, o ironiză bărbatul care-și recăpătase nepăsarea.

         - E taxa mea de asociat la agenție. E prima mea datorie pe lista creditorilor.

         Bărbatul nu mai spuse nimic. Găsise ceva interesant la televizor, un meci de fotbal american. Femeia se ridică din fotoliu și porni spre cutia cu nisip a motanului ca s-o curețe. Motanul trecu pe lîngă ea și i se frecă de picioare, miorlăind recunoscător.

*

         Maria și Paul o așteptau  pe Roxanne în mașină, în parcarea din fața agenției imobiliare Maison de rêve,de o jumătate  de oră. Ajunseseră mai repede, autostrada fusese mai puțin aglomerată decît crezuseră. Data trecută, duminică, făcuseră aproape două ore, acum, după o oră intraseră în oraș. 

         - Să sperăm că n-a uitat, spuse Maria.

         Avea un început de migrenă. Poate din cauza stresului. Este stresant să cumperi o casă cu bani puțini.

         - Nu e în întîrziere decît cinci minute, încercă s-o liniștească Paul.

         - Oricum dacă într-un sfert de oră nu apare, îi dăm telefon. Sunt curioasă ce ne-a pregătit.

         Privi trotuarele separate de stradă de mormane de zăpadă. Casele simple, ca niște desene din abecedar, cîndva albe erau cenușii. Foliile alea de plastic de-a lungul zidurilor se murdăriseră de mult. Ori erau uzate. Ori poate păreau cenușii în comparație cu zăpada. Dar nici zăpada adunată în troiene nu mai era albă. Era presărată cu praf urît, negru, ca o mîzgă. Tot praful ăsta, vara,  îl respirăm noi, gîndi ea cu indiferență.

         Nu era gerul de cu o zi înainte și nici soare nu era. Cerul se vedea pînă departe plumburiu și începuse să ningă. Fulgi mici și rari. Cum o să le fie în orașul ăsta necunoscut? Nu era nimeni pe stradă.

         - O să trebuiască să luăm o decizie, zise Paul. Dacă nu găsim aici, poate avem noroc în altă parte, mai aproape de Montreal. La Saint-Hyacinthe.

         Maria mormăi ceva nemulțumită. Avea nasul ascuțit și buzele subțiri. Iar migrena dădea semne că se agravează.

         - Nu-mi place. Și e și mai scump. Aproape la fel de scump ca la Montreal, nu ne putem permite, vorbi ea după o pauză lungă.

         Paul strînse mîinile pe volan :

         - Ți-am spus de o mie de ori că peste o lună la noi se fac reduceri de personal. O să pierd postul, o să intru pe șomaj. Și atunci gata, nu mai putem cumpăra nimic. O să-ți ratezi mărețul obiectiv al vieții tale canadiene, să devii proprietăreasă. Știi ce ne-a spus agentul ăla, Gilles, cînd ești șomer, adio ipotecă. Banca nu-ți dă nimic.

         - Ești stupid cu ironiile astea de cîrciumă. Nu e doar obiectivul meu. Și dacă ar fi! M-am săturat să fiu o imigrantă pîrlită. Și cu banii, avem totuși un avans.

         - Nu e destul.

         - Poate rezolvăm într-o lună și obținem împrumutul înainte să te dea afară.

         - Nu mă dă afară nimeni. Mi se deființează postul, asta-i tot. Fac economii  bugetare, se apropie criza. Nu e vina mea, nu e vina lor. Nu plec fiindcă nu sunt bun!

         - Tot aia! Zi-i cum vrei, da-i tot aia. Îți cauți o scuză cu asta, cu economiile bugetare. Să sperăm că măcar la mine o să fie ok. Ar fi o nenorocire să mă pună și pe mine pe liber.

         - Grădinițele au nevoie de educatoare de toate neamurile. Și tu ești bine cu directoarea care e și ea imigrantă, algeriancă.

         - Să sperăm.

         Tăcură amîndoi ostili. Mai trecură cîteva minute cînd, în timp ce Paul își privea ceasul, Maria exclamă bucuroasă

         - Uite-o pe Roxanne !

         Roxanne apăruse cu Mazda ei veche și obosită, de culoare albastră, în colțul străzii.

         Peste un minut opri lîngă ei. Se dădu jos din mașină. Era o femeie frumoasă încă la aproape cincizeci de ani, îmbrăcată în pantaloni care i se mulau pe formele pline. Acea părul vopsit în acaju și fața roșie, parcă ar fi fost arsă de soare. Psoriasis. Își strînseră mîinile, schimbară cîteva cuvinte și apoi ea scoase din buzunar lista cu cele cinci case.

         - Am vorbit cu proprietarii, ne așteaptă. Le-am ales pe cele care ar putea să vă convină din toate punctele de vedere. Bineînțeles, și ca preț.

         - Chiar dacă o să fie ceva care nu ne place, totuși astăzi trebuie să luăm o hotărîre, spuse Paul. De săptămîna viitoare la serviciul meu începe o perioadă foarte aglomerată, compania se dezvoltă, își diversifică serviciile și nu cred că o să mai am timp de vizite.

         - O să facem unele cheltuieli de amenajare, dacă o să fie nevoie, completă Maria. Preferăm o casă ieftină pe care s-o aranjăm după gustul nostru.

         - E înțelept așa, aprobă Roxanne. Am avut un client săptămîna trecută care a cumpărat o casă cu subsolul nefinisat. A preferat să plătească cu treizeci de mii mai puțin și să-l finiseze singur.

         - Să mergem atunci spuse Maria. Luați-o dumneavoastră în față și noi vă urmăm.

         - Nu, mai bine lăsați mașina aici, în parking și mergem în mașina mea.

         Roxanne era radioasă, cine știe de ce. Buna ei dispoziție era contagioasă.

         - Da, e bună ideea spuse Paul. În felul ăsta, mai stăm de vorbă.

         Intrară în mașina lui Roxanne și ea scoase din nou lista.

         - Prima casă pe care o s-o vizităm e a unui thailandez care se mută la Montreal. A lăsat un prieten în casă, locatarul lui. Nu are contract, pleacă imediat ce casa e cumpărată. Tot thailandez. E aproape de malul rîului Saint-François.

         - De-acord, zise Maria. Hai s-o vedem.

         Traverasară vreo trei străzi înghețate, trecură de un parc pustiu cu arbori scheletici acum iarna. Dincolo de parc, paralel cu șoseaua se vedea alb rîul Saint-François. Intrară pe o străduță care părea că se închide. La capătul ei se afla casa thailandezului. O clădire cu pereții alb-murdari, acoperiți de fîșii de plastic, la fel ca mai toate casele de pe stradă și cu o scară care conducea după cîteva trepte la intrarea principală. În dreapta clădirii, era un teren asfaltat. Făcea legătura dintre străduța asta și o alta, mai departe, pe care se vedeau mașini trecînd.

         La coborîrea din mașină, Maria simți cotul lui Paul care-i făcea un semn discret. Roxanne era înaintea lor. Îl privi, și el se strîmbă, nu-i plăcea casa. Se uită la el severă. Erau obligați s-o viziteze.

         Rămaseră în stradă, privind-o pe Roxanne cum urca treptele spre intrare. Acolo, ea apăsă pe butonul unei sonerii și după cîteva secunde ușa se deschise și ea le făcu semn să vină și ei.

         Îi întîmpină un tînăr între douăzeci și treizeci de ani, înalt, slab, cu ochii înguști. Zîmbea încurcat, nu vorbea limba locului. Roxanne i se adresă  în engleză, el spuse ceva, cu voce răgușită, și le făcu loc să treacă pe lîngă el ca să viziteze casa.

         Se aflau într-o cameră mare cu pereții pătați, cu două  canapele față în față și între ele, o masă ovală, scrijelită și plină de obiecte murdare. Cești cu urme de cafea, farfurii și pahare cețoase, scrumiere cu mucuri de țigară, ziare, o ghitară. Camera, cu solul acoperit de linoleum, era traversată pînă la o scară de la capătul ei de o mochetă veche, cînepie, pe alocuri roasă. Scara ducea în jos, spre subsol, de unde venea un miros de mucegai.

         - Nu, Roxanne! zise Maria oprindu-se în capătul scării, nu mai mergem la subsol.

         - Da, înțeleg, fu de acord Roxanne, privind-o adînc, ai dreptate.

         Îi spuse iar ceva thailandezului, el se înclină mieros cu o luminiță batjocoritoare în ochi, și ieșiră.

         - Ce putoare, exclamă Maria, și ce murdărie! Bine că n-am mai coborît scara. Oricum nu ne interesează casele cu subsol.

         - Dar mai toate casele au! spuse Roxanne derutată. Nu-s multe trepte, cel mult zece, dar fără subsol e greu de găsit ceva care să vă placă.

         - Oricum o să le vedem pe toate, o liniști Paul. Pînă la urmă, dacă n-o să se poată altfel, acceptăm și subsolul, dar casa asta era groaznică.

         La următoarea adresă proprietăreasa era o bătrînică de 83 de ani, măruntă și sprintenă. Casa ei micuță era curată ca un pahar. Proprietăreasa voia să meargă într-o casă de bătrîni fiindcă era singură și se temea că dacă se îmbolnăvește nu are cine s-o îngrijească. Avusese doisprezece copii din care îi mai trăiau nouă, fiecare cu familiile lor cu cîte trei și patru copii. Dar numai doi erau în Quebec, doi fii, restul se răspîndiseră pe tot continentul nord-american, în State, în Columbia Britanică și în Noua Scoție. La Crăciun și de Paști unii o vizitau și atunci avea în jurul ei douăzeci-treizeci de nepoți și nepoate.

         Bătrîna le plăcu mult, dar casa era prea mică. Dacă s-ar fi mutat în ea, ar fi trebuit să renunțe la jumătate din mobilele lor.

         La a treia adresă, au fost primiți de un cuplu neguros, doar cu puțin mai în vîrstă ca ei. Bărbatul, cu o figură ostilă era trîntit pe o canapea, cu o sticlă de bere în mînă. Abia catadicsi să-i salute, nu se ridică. Doar femeia le ieși în întîmpinare și se oferi să le arate casa. Dar și ea era plictisită.

         Era frumoasă casa, avea o curte mare și li s-a spus că sub zăpadă, acoperită cu o prelată din care se vedeau cîteva crîmpeie, era și o piscină săpată în pămînt. Casa avea două dormitoare, un salon, două băi și era întrutotul pe gustul Mariei.

         Au coborît și la subsol unde au fost duși într-o sală mare. În mijlocul ei, pe o masă, era o biblie deschisă, un pahar plin pe jumătate cu vin roșu, niște stafide și o lumînare aprinsă. Proprietăreasa se închină și-și împreună mîinile a rugă. Dar nu se ruga. Voia doar să le spună ceva.

         - Nu stingem niciodată lumînarea asta. E în amintirea lui Nelly, fiica noastră, s-a sinucis aici acum cinci ani. Și-a tăiat venele de la amîndouă mîinile. Doctorul ne-a spus că s-a chinuit mult, că parcă voia să se întoarcă la viață, a încercat să-și oprească sîngele, dar n-a reușit și n-a fost cine s-o ajute. Locuia singură, asta era camera  ei preferată. În loc să ne moștenească ea pe noi, am moștenit-o noi pe ea. Of, Doamne, Doamne! Pentru împăcarea sufletului ei ținem lumînarea aprinsă. 

         Maria o privi tîmp, fără să găsească nimic să-i spună, dar Paul îi transmise condoleanțe și se arătă impresionat de tragedie.

         - Nici nu mă pot gîndi Roxanne, să stau într-o casă unde s-a sinucis o ființă omenească, spuse Maria cînd ieșiră.

         - Da, spuse Roxanne cu tristețe, știu ce simți. La optsprezece ani ieșeam cu un tip, Jacques, mai în vîrstă ca mine cu patru ani. Eram împreună de aproape un an, dar el era tot timpul deprimat, spunea că nu are pentru ce trăi, că eu nu-l pot salva, și într-o noapte, era cu o săptămînă înainte de Crăciun, m-am trezit cu un telefon disperat din partea lui că se omoară și că vrea să-și ia adio de la mine. M-am dus repede la el, locuia în casa unei mătuși plecată în Florida, o snowbird, și trebuie să vă spun că a fost groaznic. L-am găsit tot la subsol, spînzurat. Nici nu se răcise cînd am reușit să-l așez culcat pe o canapea.

         N-am mai trecut niciodată pragul caseia ăleia, deși mătușa lui Jacques era prietenă apropiată, din tinerețe, cu părinții mei. 

         Maria o privi puțin înfricoșată. În cinci minute aflase de două nenorociri. Era prea mult, ar fi preferat să nu i se spună nimic.

         - Chestiile astea te marchează pe viață, spuse Roxanne. Dar asta este. M-am simțit mult timp vinovată.

         Intrară în mașină și Roxanne scoase din nou lista.

         - Mergem la o familie de oameni tineri. Au doi copii și pleacă la Trois-Rivières, el și-a găsit acolo un job.

         Era o casă nouă, o casă-model dintre cele pentru care se făcea publicitate la televizor. Produsă de o firmă, Bonneville. Nu era aproape de centrul orașului, dar era frumoasă și ieftină și Roxanne s-a gîndit, le-a explicat ea puțin încurcată, că merită totuși s-o vadă.

         Da, era o casă luminoasă și cu camere mari. Solidă și caldă. Miriam și Maurice erau proprietarii, ea era secretară la un birou de avocați, iar el, agent de asigurare. Aveau două fetițe dezghețate de zece și doisprezece ani.

         Paul era încîntat. Și Maria era. Ieșiră în curte,  deși în afară de zăpadă nu aveau mare lucru de văzut. Peste drum era o clădire lungă și înaltă cu două etaje, de cărămidă roșie. Avea ferestre mici și dese la cele două etaje și doar cîteva mari, trei sau patru la parter.

         - Ce este cu clădirea asta? întrebă Paul. Pare o fabrică veche.

         - Nu chiar, spuse Maurice. E un fel de școală. O școală de reeducare. Pentru delincvenții minori între 14 și 18 ani  care nu pot fi băgați în închisori.

         Maria era înainte cu doi pași, dar  auzi totuși ce spusese Maurice. Se opri și se întoarse spre el:

         - Nu ați avut probleme?

         - Ce fel de probleme?

         - Așa, dacă evadează... Să vă intre în casă...

         Miriam, alături de Maurice, rîse prietenoasă.

         - Aaaa nu! Absolut nicio problemă. Sunt corecți. În timpul săptămînii nu ies din școală. Dar sîmbăta și duminica merg acasă, cei care au familii. Sunt foarte politicoși cînd ne întălnim cu ei pe stradă.

         Au promis că vor reveni după ce or să vadă și alte case. În orice caz, au zis, casa le convenea.

         Miriam și Maurice i-au condus afabili pînă la mașină, deși ninsoarea se întețise și ei nu erau îmbrăcați pentru exterior. Dar odată intrată în mașină, Maria a devenit categorică.

         - Roxanne, nu se pune problema să ne mutăm lîngă o pușcărie. Că asta este, o pușcărie. Eu sunt fricoasă și Paul nu este Cassius Clay.

         - Dar casa era bună, spuse cu părere de rău Roxanne.

         Începea să-și piardă răbdarea. Poate că James avea dreptate, era imposibil să găsească o casă care să le placă. Erau cusurgii.

         - Mergem acum să vedem o casă despre care sunt aproape sigură că o să vă placă.

         Încerca să-i preseze.

         -  E într-un cartier foarte bun, select, proprietăreasa este designer și casa e decorată de ea. Nu e de loc scumpă dacă ținem seama de cartierul în care se află.

         Au intrat pe o stradă largă asfaltată, ca un bulevard, mărginită de case elegante încadrate de brazi înalți și stufoși pe peluzele despre care Roxanne le spuse că vara sunt splendide.

         Casa designerei, pe care o chema Lucie, era asemănătoare cu celelalte de pe stradă, dar ceva mai mică. Cu mobile grațioase, din esențe de lemn de culoarea mierii, cu perdele și draperii albe și fumurii, cu covoare în culori stinse și cu motive geometrice, cu cadre de desene și acuarele luminoase, còpii sau originale, pe pereți. Camerele nu erau prea mari iar bucătăria era elegantă, cu dulapuri de stejar.

         Maria era încîntată și părea nerăbdătoare să treacă la negociere, fără să se mai consulte cu Paul. Era evident că și lui îi plăcuse casa.

         După ce au terminat vizita, Lucie i-a invitat în salon. S-au așezat pe o canapea de piele și Lucie le-a oferit cafele, biscuiți belgieni cu ciocolată, și de băut, un porto vechi de douăzeci de ani.

         - Dacă vă place și dacă decideți să cumpărați, le-a spus ea, să știți că las în casă majoritatea lucrurilor pe care le vedeți în jurul dumneavoastră. Prietenul meu are deja casa lui, am hotărît să ne căsătorim și cu cît vînd mai repede, cu atît mai bine. Luna viitoare facem nunta.

         Roxanne dădea din cap încîntată, Maria radia, se pregătea să mulțumească și atunci vorbi pe neașteptate Paul.

         - De ce e casa înclinată? întrebă el.

         - Poftim?! se miră Roxanne. Cum e înclinată?

         - Este, am observat comptoarul de la la bucătărie, casa e înclinată. Nu mult, dar e înclinată.

         - Nu e, nu e adevărat, protestă Maria, ai văzut prost. Hai arată-mi să văd și eu.

         Se ridicase în picioare revoltată.

         - Are dreptate domnul, spuse Lucie cu fermitate. Așa e,  casa e  înclinată. Oricum aveam de gînd să vă atrag atenția dacă nu ați fi remarcat. Construcția are cincizeci de ani vechime, dar în urmă cu patruzeci a fost o mică alunecare de teren și fundațiile s-au deplasat cu cîțiva centimetri. Dar terenul s-a stabilizat, de atunci pînă astăzi, nu s-a mai întîmplat nimic. Am chemat și specialiști de la primărie și mi-au spus că nu e abolut nici un pericol. Terenul de sub ea e solid și ferm.

         Maria se așeză la loc și sorbi din ceașca de cafea.

         - Sunt convinsă că nu e nici un pericol, zise. Trebuie să reflectăm totuși. Avem multe lucruri de care nu vrem să ne despărțim și camerele, am impresia, sunt puțin cam mici pentru noi. O să revenim cu o ruletă în zilele următoare să facem niște măsurători.

         - Dar vă pot da eu lista cu dimensiunile, spuse Lucie.

         - O să revenim totuși cu ruleta noastră, insistă Maria și se ridcă în picioare. Se ridicară și Paul și Roxanne. Îi mulțumiră lui Lucie, care părea abătută, și ieșiră.

         - Nu ne putem permite să cumpărăm o casă strîmbă, Roxanne, spuse Maria în mașină. Oricînd se poate declanșa o vreme proastă cu ploi mari sau cu dezghețuri bruște și terenul poate luneca din nou.

         - Dacă s-a deplasat o dată, interveni Paul, nimic nu garantează că nu se va mai deplasa și altădată. Și o casă ca asta odată cumpărată, nu o mai poți vinde, toată lumea o ocolește.

         Roxanne părea decepționată. Casa lui Lucie era ultima de pe listă. 

Paul o privi pe furiș. Fața ei era împietrită. Firește că nu avea motive să-i simpatizeze, dar Maria și el aveau dreptate, își spuse.

         - Să ne vedem și săptămîna viitoare, vorbi Roxanne. Fac altă listă. Mai există o mulțime de case de vînzare, nu trebuie să disperați.

         - O să vorbim la telefon, Roxanne. Cînd ai făcut lista, ne suni și stabilim cînd venim, conveni Maria.

         - Dacă eu o să fiu ocupat, mergeți fără mine, interveni Paul. Maria o să vină de la Montreal cu autocarul, sunt patru curse pe zi dus-întors.

         Roxanne conducea tăcută. Ieșiseră din cartierul select și acum intraseră într-un cartier nou, în construcție pe care nu-l băgaseră în seamă la venire. Case deja construite se învecinau cu altele din care nu apăruseră decît fundațiile și pereții.

         - De cînd a apărut cartierul ăsta? se interesă Maria.

         - De un an și jumătate.

         - Nu-i nimic de vînzare aici?

         - E prea nou, nu vinde încă nimeni, spuse Roxanne, dar în clipa următoare exclamă:

         - Stați așa !

         Tocmai trecuseră de o casă care avea în fereastră anunțul “de vînzare”.

         Roxanne parcă mașina în fața casei, pe mica alee asfaltată curățată de zăpadă.

         - Așteptați-mă o clipă, zise.

         Se dădu jos și bătu la ușă. Ușa se deschise și ea intră.

         Maria se întoarse spre Paul.

         - Bravo! Ai avut spirit de observație, eu nu remarcasem nimic, puteam să ne păcălim. Rămîneam cu casa asta pe cap toată viața și ne îndatoram la bancă degeaba, ca să cumpărăm o coșmelie care se putea dărîma oricînd. Nu vreau să vin singură săptămîna viitoare, am nevoie de tine. Dacă nu erai tu acum, aș fi început să negociez cu Lucie asta. Mare șmecheră! Ai văzut cum ne lăsa ea mobilele și perdelele? Parcă noi am fi niște sărăntoci și n-am avea mobilele noastre!

         Ar mai fi continuat, dar ușa casei se deschise și apăru Roxanne. Părea veselă și le făcu semn să coboare din mașină și să intre.

         Stătea de vorbă, în picioare cu un tînăr mai scund decît ea, blond, cu părul lung, cu ochi albaștri, în pantaloni scurți și îmbrăcat într-o cămașă fără mîneci, aproape un maieu. Era cald în casă. O scară cu o mochetă roz-violet urca spre etaj. Salonul era mobilat cu fotolii și canapele îmbrăcate în pluș.

         Tînărul se prezentă, îl chema Sebastien. Nu le întinse mîna. Își aranjă o șuviță de păr care-i cădea pe frunte spre ochi și cu un gest expert își prinse părul de la spate într-un coc.

         - Da, doamna Roxanne mi-a spus că sunteți interesați să cumpărați. Permiteți-mi vă rog să vă arăt casa noastră. Mă iertați, o iau eu înainte. Mergem la etaj.

         Roxanne se uită intens spre Maria. Știa că nu voia o casă cu scară, dar Maria îi făcu semn să fie liniștită. Or s-o viziteze totuși.

         Sebastien urca scările vorbind în continuare.

         - Prietenul meu și cu mine ne-am mutat aici în primele zile după ce-a fost terminată. Am adorat-o, este atît de intimă!

         La etaj, erau două dormitoare și încă o cameră, mică, în care se aflau etajere de bibliotecă pline cu discuri compacte. Filme și muzică. Se uitară cîteva minute, era curat și dormitoarele erau foarte luminoase. Iar camera mică putea deveni o bibliotecă și totodată birou de lucru.

         - Vă place?

         - Mult! spuse Maria.

         Treceau lent dintr-o cameră în alta și Sebastien vorbea mereu.

         - Am avut niște neînțelegeri familiale, în ultimul timp, știți cum se întîmplă. De-aia vindem. Trebuie să luăm o hotărîre importantă, prietenul meu și cu mine, dar nu vreau să intru în detalii. Știți, în viață nu le poți avea pe toate, și pe urmă mai sunt și nepotrivirile. Oricum am fost fericit în casa asta, nu vreau să mă plîng de nimic. Camerele nu sunt foarte mari, dar toate sunt decomandate, iarna poți face economii la căldură dacă le închizi și nu le încălzești, bucătăria după cum vedeți are un geam spre curte ceea ce e bine pentru aerisire, la fel și baia, i-am schimbat ceramica, era oribilă, nu știu ce gusturi avea arhitectul, era, mă iertați, căcănie.

           Ajunseră la subsol unde erau două camere mai mari decît celelalte dintre care una era amenajată ca o sală de gimnastică. Cu covor rulant, haltere și un scaun mobil pentru torsiuni abdominale.

         Maria nu părea să aibă nimic de reproșat. Îi plăcea și Sebastien, era volubil și răspundea singur la toate întrebările posibile.

         Erau încă jos cînd se auzi ușa de la intrare.

         - Ah, exclamă Sebastien, a venit Roland. Putem urca, dacă n-aveți nimic împotrivă. Să vorbim și cu el.

         Roland era înalt și  spătos. Avea un început de calviție și fața brăzdată de cute care porneau de la baza nasului, spre bărbie. Părea cu vreo zece ani mai în vîrstă.

         - Roland, vorbi Sebastien mieros, domnul și doamna, pardon, am uitat numele dumneavoastră, a da, domnul Paul și doamna Maria vor să cumpere.

         Se întoarse spre Maria.

         - Am înțeles bine, doamnă, vreți să cumpărați, nu-i așa? Înțeleg din reacțiile dumneavoastră că vă convine casa.

         - Da, dar trebuie să ne înțelegem, să discutăm, să negociem.

         Roxanne se păstra într-o neutralitate totală.

         - Nu e nimic de negociat doamnă, zise brusc Roland, casa este foarte bună, e aproape nouă, nu are niciun defect ascuns, e solidă  iar prețul e fix, nu se discută, e foarte mic. Suntem grăbiți să vindem, dar nu vrem să dăm casa pe degeaba.

         Le spuse prețul și Maria și Paul se priviră fulgerător, dar triumfal. Era mult mai mic decît își imaginaseră.

         - Mda, spuse Paul calm, nu avem de gînd să pierdem nici noi timpul, eu o să fiu foarte ocupat începînd de săptămîna viitoare. Vă rog să ne permiteți să mai facem un tur și pe urmă stabilim cum facem.

         Plecară doar ei doi încă odată la etaj și apoi la subsol. Maria începu să-i spună cum are de gînd să aranjeze mobilele, începea să intre în amănunte și Paul îi aduse aminte că erau așteptați în salon. Acolo, Roxanne, Sebastien și Roland erau de acum angajați într-o conversație destinsă, aparent despre mărunțișuri.

         - Da, ne convine, spuse Maria. Roxanne o să ne ajute să facem actele, vă facem o ofertă de cumpărare și săptămîna viitoare mergem la bancă să cerem finanțarea ipotecii.

         - De acord, spuse Roland, dar ca garanție, în caz că se întîmplă ceva și renunțați, vă rog să-mi avansați două mii de dolari pe care la semnarea actelor o să-i scadem din preț. Altminteri, nu vă pot asigura că o să păstrăm casa. Dacă trece altcineva pe stradă și vrea să cumpere mai repede, cu banii jos, nu putem să vă așteptăm.

         Maria se consultă din ochi cu Paul. Da, erau de acord. Paul scoase din buzunar un carnet de cecuri, completă unul și i-l dădu lui Roland. Roland examină o clipă cecul cu atenție, apoi se ridică de la masă și se duse la fereastră. Luă panoul cu anunțul “de vînzare” și-l sprijini de perete.

         - Gata, casa nu mai e de vînzare, v-am vîndut-o dumneavoastră.

         Maria și Paul se repeziră să-l îmbrățișeze mai întîi pe el, apoi pe Sebastien și la urmă pe Roxanne. Roland aduse din frigider o sticlă de martini.

         Și începură să vorbească despre actele de vînzare-cumpărare, despre bancă, despre ipotecă, despre tot ce urmau să facă.

         Peste o oră și jumătate Maria și Paul erau din nou în fața agenției imobiliare Maison de rêve și se despărțeau de Roxanne. Se grăbeau să ajungă la Montreal.

         Roxanne era fericită, ochii îi străluceau și avea o febrilitate pe care nu voia sau nu reușea s-o ascundă.

         Și-au dat o nouă întîlnire peste cîteva zile. Și în trei săptămîni, Maria și Paul s-au mutat în casa lor nouă. I-au dat lui Roxanne banii care i se cuveneau, un comision de cîteva mii de dolari.

         Postul lui Paul s-a desființat într-adevăr, iar Maria a trebuit să-și caute altă slujbă în noul lor oraș. Și-a găsit de lucru într-o reședință pentru bătrîni și era foarte mulțumită.

         Dar regretau Montrealul. Aveau multe amintiri despre oamenii și locurile de acolo, fixate în sute, poate chiar în mii de fotografii. Totul era în ele: Portul-Vechi, plin de yahturi și de vapoare, Complexul Desjardins cu galeriile lui subterane, marile magazine din Montreal  - La Baie, Eaton, Sears, Winners, parcurile montrealeze, Cazinoul, restaurantele și terasele de pe Saint-Denis, strada Sainte-Catherine, cu baruri de dansatoare goale, cea mai lungă, mai sulfuroasă  și mai animată arteră comercială din Canada.

         - Ți-aduci aminte cînd am cîștigat la Cazinou o sută de dolari cu 25 de cenți? îl întrebă Maria într-o zi pe Paul evocînd o veche amintire. Cînd au început să curgă monezile din mașina de poker și șuvoiul lor nu se mai oprea, vecinii mei din stînga și din dreapta s-au uitat la mine cu pică.

         - Da, și ne-am dus la patiseria de la etajul trei și am mîncat niște prăjituri geniale spuse Paul.

         - N-ar fi rău, poate, să mai încercăm odată, să vedem dacă mai suntem norocoși, acum că avem casă. Cheltuim fix douăzeci  de dolari, cîte zece fiecare.

         Paul nu avu nimic împotrivă. Douăzeci de dolari nu erau o avere.

*

         S-au dus într-o duminică după prînz. Au parcat mașina și apoi au intrat în Cazinou cu timiditatea neofiților. Era interesantă și excitantă atmosfera din jur, zumzăitoare ca un stup de albine, dar nu era lumea lor.

         Au jucat cei douăzeci de dolari la mașinile de poker automat și n-au cîștigat. La plecare, trecînd pe o alee, Maria îi atrase atenția lui Paul asupra unei jucătoare transpirate, cu fața roșie și care alimenta încrîncenată cu monezi de 25 de cenți, concomitent, trei mașini.

         - Da, zise Paul, e Roxanne. 

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

 

Hibernalia

 

Uneori, dădeam drumul la televizor, dar nu înțelegeam mai nimic din ce se vorbea. O limbă atât de străină. Ciudat, dacă mă gândesc că, atunci când vorbeam cu Ivan, cuvintele noastre, deși străine unul de altul, se întâlneau acolo, la mijloc – chiar dacă mijlocul era la o margine, o margine sau cealaltă. La televizor erau telenovele, talk-show-uri politice și filme dublate, dar nu pricepeam ce voiau, mă uitam la imagini, la guri lăbărțate, stingeam, nici mijloc, nici margine. Mă ridicam din pat. Mă uitam pe fereastră. Beznă groasă. Aprindeam o singură lampă, cea verde de lângă ușă, și mă gândeam că de-afară această lumină din această fereastră, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsă în geam, imaginea hașurată de crengile mesteacănului, înconjurată de atâta întuneric, s-ar putea să pară frumoasă. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arăta din afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Și atunci mă speriam și stingeam. Tremuram pe sub pături. Mă încălzeam cu gândul că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată.

Nimeni, niciodată.

Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.

Și-apoi, diminețile!

Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plăpumii albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, turcoaz, stacojiu. Indigo. Un fum palid.

Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.

Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde, mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.

Iarna, orașul e mult mai departe.

Îmi trăgeam hainele groase peste cele de casă, încuiam totul bine, deși mi se spusese că aici nici nu e nevoie să încui, ieșeam pe poartă și porneam pe cărările înecate-n zăpadă, spre locurile care-mi erau cunoscute din timpul verii. Mergeam cât mergeam, fredonam cu pământul sub tălpi, dar poate că la un moment dat alunecam, un picior fugea de sub mine și-atunci, cu sudoarea-n spinare, mă pomeneam că văd mai bine împrejur. Iată locul. Și unde era casa aceea cu mărul, unde casa cu crăițele și unde pinul, creanga, botgrosul care mi se ușurase pe umăr?... Unde era locul lui degeaba merg pe-aceleași drumuri, nici umbra nu-mi mai e aceeași? Unde umbrele noastre alungite ca o lesă, unindu-se-n urmă, pe-asfalt, strânse în pumnul coroanei unui gutui? Pe unde veneam cu ei de la teatru, pe vremea aceea? Mă uitam împrejur și totul părea să se fi deplasat din loc, nu mult, doar un pic, suficient cât să nu mai fie nimic chiar la fel cum fusese. Și dacă te rotești doar un pic, nu e ca și cum ai da să te-ntorci? Și dacă te rotești doar un pic ca și cum ai da să te-ntorci, nu e ca și cum te-ai duce altundeva? Altundeva, alt undeva. Și atunci mă roteam de-a binelea și priveam înapoi, la urmele mele, îmi constatam deviația. Acolo, în capătul dârei, pe planșa alburie și derutant vălurită, se mai vedea casa mea, nu chiar acolo, nu chiar acolo unde m-aș fi așteptat să fie, ci ceva mai la stânga. Mă descheiam, duceam mâna sub coaste, știam că aș face bine să mă întorc. Ajungeam leoarcă acasă, cu oasele moi pe sub hainele grele. Din poartă, zornăind mănunchiul de chei, mă uitam din nou împrejur. Acasă, ziceam, acasă.

Doar cimitirul părea să fi rămas pe loc, sus pe deal, acolo unde zărisem vipera în după-amiaza de vară, strecurându-se cu un foșnet în crăpăturile unei cripte. Ivan tresărise. Nu avea decât papuci în picioare.

După o vreme, am renunțat să mai plec spre oraș. Nici nu mai cântam pe la brazdă, nici nu mai băteam cu talpa în potecă. Îmi făceam de lucru prin casă. Cine zicea că nu era nimic de făcut? Mă întrebam, răspundeam. Întrebam cana, răspundea lingurița. Mereu era ceva de făcut. Și zahărul se topea lent, în vârtejuri smaraldine de ceai. Apoi, când era așezată alături, lingurița scotea un clinchet, farfurioara spunea ba pardon, eu am cântat, nu lingurița, și lingurița o lovea iarăși, farfurioara cânta. Chihlimbare apoi. Rubine apoi. Lente, vârtejuri.

  

(Fragment din volumul Hibernalia, Casa de Pariuri Literare, 2016)

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricăjan

 

 

3 luni și 8 zile

 

 

Își amintește foarte bine euforia de la început, sentimentul acela mult dorit și în sfârșit dobândit că el este rațiunea pentru care s-au născut pe cer planetele, el și mai ales ea, ei doi, împreună, datorită lor putea restul oamenilor să deschidă ochii spre viață, într-o nouă dimineață, mereu diferită, grație legăturii dintre ei știau păsările să zboare și ursul să iasă din hibernare, și i se părea perfect logic să fie așa, faptul că până la întâlnirea lor și, mai apoi, mult mai apoi, la momentul astral în care și-a luat inima în dinți și a întrebat-o dacă vrea să-i fie prietenă, iar ea a spus da, un da hotărât, cu ochii semiînchiși și buzele umede, ca și când doar asta ar fi așteptat din clipa când a început să fie conștientă de sine, de lumea asta, faptul că până atunci lumea a funcționat totuși nu îl preocupa defel, ținea de altă paradigmă, de altă viață, era epoca dinainte de ei, cea dominată de haos (din cauza acestui haos nici nu voia să își lase gândul să meargă într-acolo), pe când epoca lor era civilizatoare, aducea liniștea și pacea prin iubirea, iubirea lor care se întindea peste toate făpturile și lucrurile văzute ori nevăzute, le interconecta și le dădea în sfârșit un rost în lume, exact cum ei înșiși își găsiseră rostul… da, își amintește extraordinar de bine toate astea, precum și toate câte au urmat în cele trei luni și opt zile scurse până acum, starea de plutire euforică, lumina pe care soarele o împrăștia cu mai multă generozitate, scoțând din umbră și cel mai întunecat ungher, apoi mângâierile, șoaptele, bătăile inimii lor, alte mângâieri și alte șoapte, sărutări prelungi, de zeci de minute, când amândoi nu mai puteau respira decât pe nas și asta era perfect în regulă, nimic nu îi putea convinge să întrerupă acea împletire, poate doar dorința de a săruta și alte părți ale corpului, gâtul ei subțire cu puful care îl acoperea de jur împrejur, atât de plăcut la o atingere ușoară, mai ales cu vârful limbii, sau pleoapele ei închise, tremurânde, mai întâi una, apoi cealaltă, atingându-i în trecere nasul cu bărbia sa vag țepoasă, îmbrățișări fierbinți, niciodată însă duse la capăt, soarta era hotărâtă să îi mai țină pe uscat o vreme, mereu erau întrerupți, apoi lungile discuții la telefon, când nu se puteau vedea, nopți albe cu receptorul lipit de ureche, și câte altele, toate minunate, toate bilețelele, toate gândurile… iar acum, cu toate astea, Darius e hotărât să-i pună capăt, de fapt chiar acum se duce acasă la ea, la dulcea lui Florena, au vorbit la telefon de câteva minute și i-a spus că vine imediat la ea, să-l aștepte, e foarte important să discute ceva.

Nu mai departe de ieri nici nu s-ar fi gândit să se despartă de Florena, s-ar fi uitat urât la oricine ar fi îndrăznit să sugereze asta, i-ai fi arătat gestul universal cu degetul mare dus la tâmplă și răsucit ca un burghiu, ești trepanat, nu știi ce vorbești, bătrâne, erau cât se poate de fericiți împreună – sigur, conta și faptul că formau un cuplu de numai trei luni și opt zile, între ei nu apucase să intre altceva decât zbârnâitul electric al hormonilor, aproape că-l auzeau când se apropiau, cu siguranță îl simțeau: o dată, după ore, când au rămas singuri în clasă, Darius a îndrăznit chiar să își strecoare mâna pe sub bluza ei, i-a simțit pielea mătăsoasă și acolo, la contactul dintre buricele degetelor lui și corpul cald al fetei, s-a produs ceva apropiat de-un scurtcircuit, Darius a dat să își retragă mâna, speriat, dar în secunda următoare fulgerul l-a străbătut până în creștetul capului și el a prins curaj, a împins palma mai departe, tot mai departe, sărutând-o pe Florena și înghițindu-i respirația întretăiată, iar când a simțit umflătura sânilor, când și-a spus că în sfârșit a cucerit prima redută, fata s-a crispat, a tresărit ca scuturată de o revelație urâtă și i-a scos mâna de sub bluză. Darius știa că motivul pentru care prietena lui îl oprise era electrizarea aceea. După ce fiorul se descărcase în el și îl colindase cu viteza gândului prin tot corpul, ajunsese înapoi în ea, aproape instantaneu, încărcat cu tot ce adunase de la el. Mișcarea aceasta se repetase de câteva ori în scurtul răstimp al mângâierilor sale și de fiecare dată când se realiza transferul sarcina electrică era tot mai mare, tot mai acaparatoare. Florena cedase prima, instinctul ei de conservare îi dictase retragerea. Dacă nu o faci acum, i-a spus vocea precauției, nu vă mai opriți și-o să fie prea târziu când, în sfârșit, o să m-auzi din nou. Numai asta putea să fie! Și de atunci Darius a pândit întruna momentul oportun pentru a lua lucrurile de unde le-au lăsat. Nu, la școală nu își mai puteau permite să riște, profesorul de serviciu verifica fiecare sală după terminarea orelor și nu-și doreau să fie prinși asupra faptului, nu așa voia Darius să o aibă pentru prima dată pe Florena. Dar, din păcate, nu s-a putut nici la unul dintre ei acasă, de fiecare dată când a încercat o tactică în sensul acesta, a fost ca și când părinții i-ar fi citit gândurile, i-au pus bețe în roată cu o lejeritate sadică, iar când în sfârșit s-a ivit ocazia perfectă, atunci când părinții ei au trebuit să plece peste noapte în sat, unde bunicul Florenei suferise un accident la câmp, Florena însăși a fost cea care i-a zădărnicit planul. A doua zi aveau teză la chimie și Darius s-a gândit că ar fi o idee bună să-i propună să studieze împreună; la urma urmei, nu ar fi fost prima dată când o medita, era un elev strălucit la chimie și, de când formau un cuplu, fata devenise și ea mai bună la această materie, nu l-ar fi refuzat tocmai acum. Te-au lăsat acasă ai tăi ca să înveți, nu-i așa? Atunci, hai să învățăm împreună, Flore, ce spui? Fata a acceptat, de bunăseamă, așa că s-au văzut acasă la ea în după-masa acelei zile. Au împrăștiat cărțile pe biroul din camera ei, au deschis caietele de exerciții și-au început, cuminți, să repete. Florena pregătise din timp niște sandvișuri și aveau suc și fursecuri cumpărate din banii lăsați, în grabă, de părinții ei: să-ți iei ceva bun și să nu stai trează până târziu, învață cât poți, dar nu te omorî cu asta... pentru că așa erau ei, întotdeauna puseseră preț mai mult pe fericirea ei decât pe notele din catalog; Flore îi iubea tare de tot și, la rândul ei, punea mare preț pe fericirea lor. Tocmai de aceea, mai târziu în seara aia, când Darius a prins curaj din nou și sărutările și mângâierile și șoaptele lor au început să alimenteze fiorul acela electric, în mintea fetei s-a auzit imediat vocea mamei: Cel mai bine, scumpa mea, e să nu te grăbești, să aștepți până când vei fi sigură că asta îți dorește, fiindcă altă dată nu va mai fi o primă dată, draga mea – și știa bine că, dacă o făcea acum, părinții ei vor fi tare dezamăgiți. Plus că nu era nici ea convinsă de Darius. Adică, se înțelegeau perfect, se iubeau nebunește, tânjeau unul după altul ca doi nebuni, când erau împreună cu greu se abțineau să nu se atingă... și, totuși, Florena se îndoia că Darius era alesul. La urma urmei, lucrurile perfecte trebuie să fie și cele mai suspecte, nu? Ia să mai treacă așa, vreo șase luni, poate un an, și-atunci o să știe mai bine cum stau lucrurile. Asta, convingerea asta repetată adesea, convingerea pe care fata și-o inculcase aproape cu de-a sila a făcut-o atunci să bată iar în retragere, asta și nu instinctul de conservare, așa cum crezuse Darius la școală, când abia apucase să îi atingă sânii, nu acel instinct de conservase la care se gândise el. Ar fi mai bine să pleci acum, i-a spus fata și s-a proptit cu mâinile în pieptul lui, l-a împins la distanță de-o lungime de braț, l-a forțat să se dezlipească de ea. Mâine avem teză și vreau să iau o notă bună, nu vreau să-mi stea gândul doar la seara asta. Un argument pe care băiatul l-a înțeles în felul său și, înghițind în sec, l-a acceptat.

Din seara aia, oricât de vigilent s-ar fi arătat cu oportunitățile și oricât de inventiv s-ar fi gândit la crearea unora din nimic, Darius n-a mai fost în stare să încerce desăvârșirea frumoasei sale relații cu minunata Florena. Și asta l-a umplut de frustrare, asta i-a dat numai nopți agitate, cu vise dintre cele mai vulgare, de se trezea dimineața mai obosit de cum se culcase și-n mod sigur mult mai excitat. Florena lui era o zeiță, s-ar fi putut ruga la picioarele ei o eternitate, întru fericirea ei s-ar fi jertfit în fel și chip, și-ar fi vândut chiar și sufletul numai pentru o singură șansă de-a o strânge în brațe așa cum își dorea, de-a o pătrunde ca-n visele sale în care fata juisa la fiecare zvâcnire a sa. Menirea lui pe pământ era să-i aducă fericirea așa cum știa el că fata și-o dorea!

A dus convingerea asta cu el, ca un ulei de care nu te poți șterge, până-n dimineața aceasta strălucitoare de vară, când s-a trezit și s-a simțit inexplicabil de ușurat, de parcă în sfârșit ar fi reușit să se curețe, să-și spele bine ochii și să privească în jur strict dinăuntrul propriului corp. Oare așa simți când un drog puternic îți iese din organism cu totul? s-a întrebat în baie, în fața oglinzii. Deodată vedea că viața lui e lungă, că abia a început și o zărea întinzându-se înainte nu doar până după-masă, când trebuia să se vadă cu Florena, ci până peste ani și ani, cumva pe deasupra clipelor, o mulțime de posibilități. Deodată nu mai simțea că are înainte obstacole peste care e obligatoriu să treacă, știa acum că le poate ocoli sau, și mai bine, le poate ignora complet. Și știa ce trebuie să facă pentru asta: a pus mâna pe telefon, a sunat-o pe Florena și i-a spus că-i musai să se vadă – are ceva important să-i comunice. Să-l aștepte.

Străbate orașul fără să se grăbească, nu ia tramvaiul, ci merge pe jos pe străzi întortocheate și se uită în preajmă cu mare curiozitate, vede parcă pentru prima dată frumusețea clădirilor pe la porțile cărora trece, aude vocile pietonilor împletite ca într-un tril urban neasemuit de armonios, se lasă pătruns de lumina și de căldura verii și radiază, la rândul lui, fericirea descoperirii unei noi lumi. Străbate orașul și își amintește toate clipele petrecute cu Florena, simte din nou acei fiori, electricitatea atingerii pielii ei, elasticitatea sânilor fetei, gustul proaspăt al respirației sale – și toate astea îl bucură peste așteptări. Se duce la ea hotărât să-i anunțe decizia despărțirii și gândul că nimic din tot ce a trăit în ultimele trei luni și opt zile nu va mai trăi niciodată (cel puțin, nu cu ea) nu îl îngrozește; dimpotrivă, sumedenia de noi posibilități care înfloresc din acest abandon îl face să plutească la o jumătate de metru deasupra trotuarului.

Ajunge la ușa Florenei numai un zâmbet, apasă soneria și se pregătește să dea ochii cu tatăl sau cu mama fetei. E duminică, încă e dimineață și toată lumea se relaxează acasă. În sfârșit se va putea uita în ochii lor fără rușine; nicio clipă nu-i trece prin cap că, despărțindu-se de fiica lor, părinții fetei vor avea un motiv de a-l disprețui infinit mai mare decât au avut înainte, când ieșeau împreună. Darius e transpus acum, nu se poate gândi la asta. Nu-și poate șterge zâmbetul de pe față, iar când ușa se deschide și-n rama ei apare chiar Florena – radioasă, diafană, ca o zână despletită – băiatul o cuprinde cu privirea și zâmbește și mai tare. Fata îl privește sfios pe sub sprâncene, surâde cam nesigur și întinde mâna spre el, spunând: Intră, sunt singură acasă.

 

Comentarii cititori
sus

Tamási Áron

 

 

Iepurașul de Paști

 

Mulți se îngrijorează când, în viață, dau peste ceva nesigur; dar există și oameni care socotesc că tocmai atunci le surâde șansa.

Ar fi greu de precizat cine are dreptate, deoarece oricine poate găsi argumente și pentru un caz, și pentru celălalt. Eu totuși susțin că belelele și nădejdile zac amestecate în matca vieții, precum laolaltă stau aurul și nisipul în albia anumitor pâraie.

Iată, de pildă, povestea poznașului iepuraș de Paști din comuna Sălățeni, așa cum a decurs ea în noaptea de Înviere.

Deci ce s-a întâmplat?

Sâmbătă seara, cam în jur de zece, un grup voios de tineri trecea pe ulița satului. Vorbeau tura-vura și râdeau cu poftă. Norii zdrențuiți estompau strălucirea Lunii, dar felinarele de pe margine, deși amplasate ici și colea, reușeau să dea un pic de lumină. Cum hălăduiau în bezna economă, cineva dintre ei a strigat:

- Uite un iepuraș!

- Unde?

Pe loc, s-au oprit cu toții și expresii de surprindere au pornit să se învârtă în volute de bucurie ca aripile unei mori de vânt. Dar urecheatul, dac-o fi fost vreunul, dispăruse deja.

Căci ia-l de unde nu-i - semăna a păcăleală.

Ci dacă totuși fusese un iepuraș, atunci sărise de sub poarta lui Găvrilă Comeată, iar apoi dispăruse ca o nălucă în întunericul abia dezmorțit.

Cazul se cere lămurit.

Singurul lucru cert este că dincolo de poarta în care apăruse iepurașul locuia chiar Găvrilă Comeată. Îl știa toată lumea în sat și-n împrejurimi. Se bucura de un bun renume, pentru că îl prețuiau ca meșter butnar și rotar.

Și-apoi era tatăl unei mândrețe de fecioară.

Fata împlinise 18 ani în martie, adică tocmai cu puțin înainte de evenimentele de-acum. Bălaie ca paiul grâului, îi plăcea să-și poarte pletele-n vânt. Avea ochii în ape când albastre, când verzui, după cât de adânc se oglindea privitorul în ei.

Și-o dezmierdeau cu numele de Nica.

Avea Susănica o mulțime binemeritată de pețitori. Erau unii care o visau noapte de noapte, dar nu se grăbeau s-o bage în seamă. Alții își mascau sentimentele și-i aruncau grăbit câte o vorbă când se nimerea să li se intersecteze drumurile. Existau și platonici nocturni, care treceau seară de seară pe lângă casă ca să-și umple cupa sufletului cu fericirea de-a o vedea la lumânare.

Dar norocul tuturor acestora atârna doar de un fir de păianjen.

Pentru că o funie trainică, din fire verzi și roșii, reușiseră să împletească doar doi. Primul era Pătru Dubașu, îngrijitorul cailor din gospodăria de stat situată în vecini; celălalt se numea Pavel Dragu și tocmai terminase liceul de tehnică minieră. Pătru se îndrepta cu repeziciune către treizeci de ani, în vreme ce Pavel abia pornise să se coacă la minte.

Cei doi se concurau cu înverșunare.

Iar Nica plutea indecisă deasupra întregii confruntări. Își flutura șuvițele aurii când către Pătru, când înspre Pavel. Îi scălda și albastru, și verde din priviri.

Dăduse Pătru de greu.

Iar Pavel de mama poverilor de pe suflet.

Și-așa au sosit acești Paști de pomină, înainte de care amândoi și-au spus: „Acum ori niciodată!”

Petru și-a procurat de undeva un mic urecheat, cu gândul că-l va duce în seara de Sâmbătă Mare la Nica în chip de iepuraș de Paști. Totul în cel mai mare secret. Și-apoi și Pavel a făcut rost de altundeva de un pufulete, cu gândul că-l va duce în seara de Sâmbătă Mare la Nica în chip de iepuraș de Paști. Tot în cel mai mare secret.

Primul s-a arătat Pătru, cam către opt și jumătate. Îl ținea înpalmă, acoperit cu o năframă verde. Îi pusese iepurașului o fundă roșie, cu bucle bogate. Și-a ascuns bucuria așa cum se pitulește un urecheat în tufiș, a venit în fața Nicăi și i-a spus:

- Ghici ce ți-am adus?

Fata a privit batista de culoarea ierbii și s-a gândit la un ou roșu într-o coajă de porțelan prelung - ori o ciocolățică fină, împachetată în mătase pestriță.

Ci năframa părea să prindă viață câte o dată.

- Oare ce poznă o fi?

Tot acolo stătea și Găvrilă, și nevastă-sa, doamna Comeată. Își sfărâmau și ei creierii, oare ce s-o ascunde sub batista frunzurie, dar, în loc să facă presupuneri, s-au mulțumit numai să zâmbească pe sub mustață.

- Ei? îi provocă Pătru.

- Ți-oi spune mâine, răspunse butnarul.

- Las' pe mine, se repezi femeia.

Și-n vreme ce adăstau așa, pe-o aripă de surâs, scânteia curiozității aprinse flacăra în inima fetei, pânza subțire fu prinsă cu două degețele și ridicată.

- Ooo! Un iepuraș! strigă surprinsă.

Dintr-odată, s-au liniștit cu toții, cu toate că părinții s-au rușinat un pic că n-au ghicit din prima că-i un Urechiușă, doar erau Paștile! Dar bruma de supărare le-a trecut când au văzut-o pe Nica. Fata își dezmierda cadoul ținându-l la piept, de parcă nu i-ar fi trebuit în veci un mire, ci numai acel bulgăraș de puf.

Se delectau cu bucuria fetei.

Și-n vreme ce, în extazul inimii și sufletului, uitaseră de sine, cineva a ciocănit în ușă, apoi a intrat Pavel în casă. Purta un palton scurt și ușor, un fel de impermeabil, modelul acela cu buzunare imense. Îi salută cu multă ardoare primăvăratecă, dar vorbele i s-a oprit pe vârful limbii când a zărit iepurașul de la pieptul Nicăi. Pe dată, voia bună i s-a ofilit un pic, mai ales când cosânzeana i-a dat degrabă de știre:

- L-am primit de la Pătru!

- Doar se găsesc cu duiumul în grajd, aruncă Pavel peste umăr.

Evident, dracii sloboziseră din borta vânturilor o rafală de invidie; dar nimeni n-a răspuns la provocare, deoarece vorba de ciudă îl îngrășa pe iepuraș mai abitir decât o frunză de lăptucă. Ceea ce producea amar din belșug era faptul că și Pavel ascundea în buzunar o pufoșenie aidoma, de asemenea legată sub grumaz cu o panglică roșie. Dar flăcăul era mintos și fusese precaut, așa că o ascunsese. N-avea de unde să știe cum vor evolua lucrurile și dorea să scoată la iveală aluzia la Paști numai la momentul potrivit.

Deci, aștepta în liniște și se bucura în sine că nu se grăbise să-și arate cărțile.

- Nu-ți dai paltonul jos? îl întrebă femeia.

- Mulțumesc, zise Pavel, dar nu voi rămâne decât un pic.

Și-și strânse haina pe talie, mai ales în partea stângă, unde urecheatul aștepta tupilat în buzunar să-i sosească clipa de glorie.

- Atunci scoate-ți-l! spuse fata.

Cererea nu numai că insista, ci cuprindea și un pic de patimă. Nica îl depuse pe iepuraș în poală, de parcă ar fi dorit să-i transmită lui Pavel, măi, ciuș-măgăruș, mă bucur să te văd și pe tine, nu numai pe Pufulache. „Bine, bine, dar tot nu mi-l scot!” se încrâncenă feciorul.

- Cât de frumușel este!

Bine că termină să spună ce avea de zis căci, nu se știe de ce, datorită laudei ori vreunui capriciu de rozător, iepurașul sări pe podea și se ascunse sub lavița cu mânere pe care Pătru stătea cât se poate de mândru.

- Vai, Iepurilă! se cutremură fata.

Toată lumea s-a îmbulzit pe dată să cerceteze unde-o fi fugarul. La mijloc, dedesubt, cotrobăiau Pătru și Nica. Bătrânii se întinseseră pe burtă, fiecare la câte un alt capăt, ca să vadă unde s-a ascuns neastâmpăratul. Pavel s-a prefăcut că se agită și el, dar mai degrabă îi dirija pe ceilalți. Când a văzut că stăteau cu toții ghemuiți și căutau cu mare râvnă sub bancă, se trase binișor lângă ușă, de parcă ar fi cercetat și-acolo, apoi a crăpat-o binișor, fără nici un zgomot. A revenit în centrul camerei și și-a strecurat mâna în buzunar ca să-și pregătească propriul iepuraș.

- Uite-l aici! strigă.

Toată lumea s-a grăbit să privească într-acolo și cu toții s-au îngrozit să vadă cum urecheatul a sărit peste piciorul lui Pavel și de acolo s-a repezit afară prin crăpătura ușii.

S-au repezit să-l prindă, dar pune-i sare pe coadă!

Fata a început să se smiorcăie, bătrânii s-au ofilit deopotrivă, iar Pătru zise:

- Măi Paulică!

- Cum adică, Paulică? întrebă feciorul.

- L-ai lăsat să fugă.

- Pe cine?

- Pe iepuraș!

Pavel făcu pe miratul. Îl privi cu uimire când pe unul, când pe altul. Și când l-au lămurit - măi, cap sec! - că urecheatul a scăpat prinușaîntredeschisă, le-a spus:

- Eu nu l-am văzut.

- Dar a fugit! întări fata.

- Nu cred.

- Ăsta e nebun! se minună Pătru.

O vreme, i-au tot explicat și l-au tot pisat să priceapă că iepurașul a zbughit-o pe ușă, doar au văzut cu ochii lor, sunt gata să jure pe orice. Iar Pavel făcea ochii mari, de parcă pe cei care au văzut urecheatul fugind i-ar fi trăsnit. În cele din urmă, propuse:

- Pun pariu că n-a fugit!

- N-ai decât să pui! suspină fata.

Drept urmare, Pavel păși curajos lângă Nica și o întrebă ceremonios:

- Dacă n-a fugit, accepți să-mi fii soție?

Fata îl privi uimită pe flăcău.

- Poți să-i spui că da, dădu Pătru din mână.

Roua lacrimilor încă strălucea pe genele Nicăi atunci când, îmbărbătată de scepticismul lui Pătru, fata acceptă:

- Da.

Pavel lepădă paltonașul și se întinse pe burtă în dreptul laviței. Apoi își strecură sub bancă brațul drept, scotoci un pic prin cotloane și-l scoase pe iepuraș, ținându-l de ceafă:

- Oare ce-o fi aici?! îl arătă tuturor.

Fata îl cuprinse de gât și-l sărută. Pătru bătu în retragere. Nica hohoti rostogolit, un șirag de voie bună, drept care și maică-sa începu să zâmbească. Ci numai bătrânul Comeată dădu din cap și se minună:

- Iată un iepuraș de Paști tare poznaș!

 

Traducerea: Franciscus Georgius

Titlul original: 'Húsvéti nyúl'. Din volumul Gyökér és vadvirág ('Rădăcini și flori de
câmp', proză scurtă publicată în perioada 1958-1966).
Text original accesibil online la adresa:
http://mek.oszk.hu/01000/01093/html/09.htm#cim94

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey