Mariana Dobrică
Lorena Stuparu

 
sus

Mariana Dobrică

 

 

Alunecări

 

De multe ori trăiesc într-un  vis… Pur și simplu îmi construiesc o altă lume, o lume în care aș putea să fiu eu, cea adevărată, dincolo de conformisme și reguli care constrâng. Și în lumea aceasta vis pe care o creez sunt doar eu cu mine de cele mai multe ori, poate mai permit câteodată cuiva să intre, alteori se strecoară fără să știu cum, se ajunge la o adevărată aglomerație în final, care mă obligă să o distrug.

Copil fiind, mama îmi spunea că trăiesc cu capul în nori. Nu era un reproș, mai degrabă o constatare, dar  tot încerca să-mi  restabilească legăturile cu o realitate de moment. Fugeam de ea cât puteam, mă ascundeam după o perdea sau sub o masă,  ca într-un loc secret, îmi cream în acea mare realitate o irealitate mică, eram ca într-o bulă, populată de obicei de personaje din povești, dar și de câteva jucării  sau de o pisică pe care le luam cu mine din realitate  (poate și pentru a păstra totuși legăturile cu ea, știam că ele mă pot aduce înapoi într-un prezent). De obicei, mă întorceau în realitate veșnicele teme pentru a doua zi, intemperiile, pierderile, irecuperabile uneori, accidentele, lacrimile, deși mă agățam cu disperare de lumea mea frumoasă și mică.

Am crescut. Am pierdut, pe undeva pe drum, jucăriile sau pisicile care mă însoțeau în irealități, dar și dorința de a mai fugi… Am căutat să descifrez realitatea, să o trăiesc, cu toate splendorile și dramele ei, cu toate realizările și eșecurile personale, cu toate contradicțiile ei incitante.

Mai alunecam în irealitate uneori. Fără să vreau, pentru că devenisem prea lucidă, prea impregnată de real, încât să mai cred că o irealitate poate să-mi rezolve problemele de orice fel... Trebuia să găsesc soluțiile în lumea reală și de cele mai multe ori reușeam.

Iubirile erau, de cele mai multe ori, cele care mă proiectau în vis, îmi provocau acele alunecări în ireal. Și, uimitor, găseam oameni care mi le întrețineau…

Femeile și iubirile lor… Merg uneori pe stradă și văd femei strălucind… Nu are de-a face asta nici cu frumusețea lor fizică, nici cu circumstanțele în care le întâlnesc, deși femeile îmi par, în momentele acelea ale lor de îndrăgosteală, cele mai frumoase din lume. Acum ceva timp o prietenă a mea strălucea. Parcă lumina totul în jur. Nici nu a fost nevoie să-mi spună că este îndrăgostită, sclipirea o trăda. După ceva timp, nu foarte mult, a  început să-și piardă din strălucire, până s-a opacizat aproape, a devenit ternă, parcă s-a urâțit… Se dusese dracu’ toată îndrăgosteală. Nici asta nu a fost nevoie să îmi spună..

Aș putea să-mi contabilizez strălucirile, aș putea să le clasific, după durată, intensitate, alunecare în irealitate etc.. etc. Ce rost ar avea? Știu doar că uneori strălucesc intens, orbitor, și atunci  sunt poate într-un vis dintr-un alt vis dintr-un alt vis (al meu?, al altcuiva?).

Întoarcerea la realitate?  Necesară!?

Pe banca asta umedă pe care stau și fumez, așteptându-te, simt cum mă întorc în realitate. E frig, îmi strâng paltonul pe mine, fiindcă odată cu strălucirea se dusese și căldura, e soare, un soare orbitor, care îmi rănește aproape privirea întoarsă în mine, în vis… Dar  mă oblig să privesc realitatea: oameni care trec grăbiți, un bunic plimbând o fetiță, doi liceeni sărutându-se pe o bancă, niște vrăbii ciugulind firimituri dintr-un covrig aruncat pe o alee, vânt aiurit de primăvară timpurie… E totuși iarnă… Îmi mai aprind o țigară, îmi privesc ceasul, întârziaseși șapte minute, știi ca nu îmi place să aștept…

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Într-o bună zi vei avea viața ta și va trebui
s-o împaci cu mine

 

Îi venise în minte această declarație de fidelitate în termenii unui compromis care avea să-i dea insomnii mulți ani de atunci înainte, văzându-i pălăria de satin cu boruri mici și calota ușor încrețită în cercuri concentrice à la Coco Chanel, întocmai ca pălăria ei cumpărată de pe Șelari într-o hoinăreală cu tata prin toamna lui ’85. Necunoscuta îl asculta absorbită pe necunoscutul din fața ei la o masă din grădina de vară a restaurantului, gândurile o duceau la un băiat și o fată ignoranți în privința binelui și răului, interesați numai să se vadă unul pe altul și să-și vorbească, și după o viață-ntreagă trăită irațional, înțelegea că și compromisul cu propria conștiință se numește tot iertare.

Acum sunt mai mult ca niciodată convins, spunea el, că partea cea mai autentică a vieții o trăim în vis. Uite, m-apucasem să joc de unul singur, jocul cu mărgele de sticlă. Partida albastre-negre, contra verzi-albe. Albastrele ar fi fost ale mele, verzile ale tale. Nu țineam însă cu nici-unele dintre ele, țineam cu tot dinadinsul. Țineam să joc cât mai corect, să mă dedublez cât mai obiectiv, astfel încât să dau șanse egale și să găsesc calea cea mai eficientă pentru fiecare dintre bile când îi venea rândul, fără să o favorizez pe una sau pe alta, mișcând din calea ei opusa, cu toate că eu conducând jocul, în momentul în care mutam una dintre bilele unei echipe, puteam prevedea și avantajele și dezavantajele pentru celelalte. Era foarte greu de altfel să nu-mi acord nici-o șansă-n plus, după cum era la fel de dificil să-i acord vreuneia dintre celelalte. Sau niciuneia. Era foarte greu și fiindcă erau două sensuri opuse de înaintare și trebuia mereu să-mi schimb orientarea spațială. Crede-mă însă, că jucând cu sângele cel mai rece și albastru cu putință, luminat și încălzit din când în când de globule albe, am făcut să învingă verzile și negrele. De fapt, am condus la paritate. La diferență de trei pași de albastrele-albe. Și tocmai în momentul în care pășeam în bucurie și în secret în miezul acestei supralumi în care reușisem să te readuc lângă mine dintr-un joc și-ți simțeam pur și simplu prezența, a sunat ceasul. Exact când sfârșeam ultima mutare. Era o bilă albă. Ah, ceasul. Parcă n-ar fi sunat. Parcă ar fi gemut. Dar am sărit ca și cum s-ar fi dat alarma. Ei bine, bilele nu numai că nu s-au răsturnat, ceea ce ar fi fost fatal din perspectiva timpului pe care-l aveam la dispoziție, dar au rămas neclintite la locul lor, pe tabla aceea de carton colorat în formă de stea. Atât de bine jucasem și le fixasem. Eu cu dorul meu pe care îl credeam topit de mult în celelalte, stins.

Este aproape reconfortant să privești flacăra unei lumânări, i-a răspunse ea după o tăcere ce părea că se va prelungi la nesfârșit. Cum se rotește ea după fitil, în jurul propriei arderi. Cum începe să lăcrimeze, apoi devine tot mai zbuciumată, cum o năruiește propria-i lumină și cum din năruirea asta își face punct de susținere - căci dacă la-nceput abia se poate ține dreaptă în suportul de sticlă, pe măsură ce se consumă, se lipește tot mai mult de acel suport, iar când lumina i se stinge cu totul, ceara informă care se răcește treptat devine un suport mult mai bun pentru o altă lumânare.

- Nu, nu așa, n-am vrut să fac din asta ceva mai chinuitor decât existența noastră. Când ți-am spus că ar trebui să te bucuri când plec la fel de mult ca atunci când vin, mi-era teamă că altfel povestea noastră ar începe să se banalizeze.

A devenit atât de obositoare pentru tine aventura asta? - te-am întrebat.

Nu. În primul rând pentru că nu este o aventură - ți-am răspuns. Asta e condiția noastră. Noi avem nevoie de libertate și de adevăr.

De ce nu-ți spui gândurile până la capăt? - m-ai întrebat.

Pentru că nu au capăt - ar fi trebuit să-ți răspund. De fapt voiam să-ți spun că ar trebui să acceptăm lucrurile așa cum sunt, dar mă simțeam un pic cabotin.

- Iar eu nu puteam fi nici măcar cabotină. Deși mă străduiam și mă obișnuiam cu gândul că sunt un fel de personaj…

O viespe zbârnâind deasupra mesei cu câțiva centrimetri mai sus de țigara fumată până la jumătate, cu un vârf lung de scrum, îi dădea senzația unei apropieri rele, ca de fiecare dată când rămâne ceva neîncheiat, ca o vină neasumată în totalitate. Se simțea obosită, până și urmele de fard o trădau.

Dar dacă până și copacii încă umbroși învățaseră singuri drumul de la vară la toamnă, poate și de la viața irațională pe care o trăise era ceva de învățat, fie și cu prețul ei: forțând-o să se împlinească din renunțări și remușcări.                                                       

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey