Mariana Dobrică
Mircea Pricăjan
Maria Sava

 
sus

Mariana Dobrică

 

 

Captivitate

 

Locuiesc într-o carte (mai precis într-un roman). Această carte a devenit, în timp, închisoarea mea. Paginile-ziduri de celulă sunt prea multe pentru a trece de ele. Fiindcă asta am început să-mi doresc: vreau să evadez din cartea-închisoare într-o lume reală. Întâi a fost un capriciu, izvorât din plictiseala de a juca același rol în ochii cititorilor. Să faci același lucru ani și ani devine obositor. O, nu vă lăsați înșelați de aerul meu proaspăt de adolescentă visătoare (fiindcă așa a vrut acela care a scris cartea, al cărui nume nu îl cunosc, nu am ajuns niciodată la zidurile exterioare ale închisorii mele, coperțile, unde aflasem că este el, demiurgul-autor), sunt mult mai bătrână decât voi. Apoi capriciul s-a transformat în dorința arzătoare de a fi autentică, palpabilă, de a percepe în mod real bucuria sau durerea, liniștea sau neliniștea, certitudinea sau incertitudinea, lumina și întunericul.

Ce mă nemulțumea la condiția mea? Probabil faptul că, deși eram un personaj dinamic, cu o anume evoluție, rămâneam prinsă într-un segment de timp, acela al cărții, diferit de timpul real.  Eram captivă între niște limite, parcurgeam în paginile cărții câțiva ani, nu existau cei trecuți, doar se bănuiau vag, nici cei viitori, pentru că sfârșitul cam abrupt al romanului nu mă proiecta într-o devenire.

Și toate acțiunile mele, toate gesturile mele erau niște copii, spațiul în care mă mișcam era o copie, până și sentimentele mele erau niște imitații ale unora reale; chiar dacă păreau veridice (de unde și succesul cărții), eu știam că nu este așa, că toate acestea sunt cuvinte.

Nu eram singurul personaj al cărții care o percepea ca pe un spațiu claustrant, deși erau multe care nu doreau o evadare, erau mulțumite cu statutul lor, cu acest univers diegetic, poate se și îndoiau că o altă lume ar fi fost posibilă. Care era de fapt adevărata lume? Cea în care existau sau cea de dincolo de pagini? Poate că aceasta din urmă era cu adevărat cartea, iar lumea în care trăiau ele era cea reală. Pentru că erau prea multe semne de întrebare se mulțumeau cu lumea lor, atât de previzibilă în fond, se mișcau după niște reguli stricte, impuse de autor, totul era de fiecare dată la fel. Nimic nu tulbura ritmul acelei repetabilități a existenței lor, determinată de simpla deschidere a cărții de către femeia cu părul încărunțit și ochelari stând pe un fotoliu, de pildă, sau de către acea adolescentă cu tunsoare asimetrică și cu un aer emo aflată pe o bancă dintr-un parc desfrunzit, sau de acel bărbat cu costum, cravată și diplomat dintr-un avion, sau  de liceanul imberb din metrou la orele dimineții... sau... sau...

 (E ceva extraordinar în asta, personajele au acea capacitate a ubicuității, pe care oamenii nu o posedă, pentru că, deși evoluează în mereu același univers, când cititorii încep să lectureze cartea, intră în gândurile lor, uneori chiar îi pot influența; și atunci ating cu degete invizibile barajul acela transparent care separă cele două lumi. Oh, de câte ori nu am stat pe această margine a lumii mele, strecurată printre gândurile altora, știind că pasul înainte nu era posibil și privind fascinată fantastica lume reală...)

Aceste idei le datoram într-o oarecare măsură și acelui autor care făcuse din mine un personaj cam incert: deși nu ocupam o poziție privilegiată, rolul meu în evoluția evenimentelor era uneori hotărâtor; nu eram în întregime pozitivă, izbucneau câteodată în comportamentul meu ironia, malițiozitatea, curiozitatea neconstructivă. În general plăceam cititorilor, pentru că, fiind „nefinisată”, fără trăsături prea clare, ei mă puteau vedea așa cum își doreau.

Și pentru că erau pagini în care nu apăream deloc, în timp ce personajele celelalte erau ocupate să-și joace cât mai bine rolurile și să strălucească, eu aveam timp să visez la cum ar fi în lumea reală și la cum aș putea să plec din lumea asta ireală, alcătuită doar din cuvinte. În aceste momente nu puteam să umblu haihui pe celelalte pagini, aș fi stricat armonia cărții (imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă personajele ar începe să facă ce vor ele, să-și bage nasul în treburi care nu le privesc, să-și dea cu părerea când nu e cazul). Încercasem să plec pe neobservate, să mă strecor printre cuvinte și detalii, tot pipăisem colțurile paginii, doar-doar aș fi găsit o cale de ieșire, dar renunțasem cu timpul, pentru că efortul era inutil.

Învățasem să aștept momentul acela când cartea se închidea, pentru că doar atunci personajele erau libere să facă ce își doresc, în universul lor, bineînțeles. În ultimul timp și asta devenise o problemă. La început, cartea a stat mai mult închisă, zăcând prin rafturi de biblioteci sau de librării. Apoi oamenii au descoperit-o și au început să o citească și să o comenteze, la un moment dat m-am trezit într-o revistă, iar mai târziu într-un manual școlar (mă întrebam speriată ce caut în lumile acelea străine, tot de cuvinte, desigur; cu timpul m-am obișnuit și cu asta). Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, au mai apărut și nesuferiții de traducători. Astfel, momentele în care cartea stătea închisă au devenit din ce în ce mai rare.

Pentru mine aceste momente erau extrem de prețioase – doar atunci puteam să întâlnesc un alt personaj cu care mă împrietenisem, dar cu care pe parcursul cărții interacționam foarte rar. Speram să aflu de la el marea taină – cum să acced în lumea reală, deși îmi spunea tot timpul că nu este o idee bună și că nici nu sunt pregătită pentru asta. El făcuse parte din lumea aceea, fusese prieten cu scriitorul (al cărui nume nu voia să mi-l spună), iar acesta îl transformase din om în personaj. Știa căile de acces în lumea lor, fusese de atâtea ori acolo atunci când omul pe care îl reprezenta trăia. Acum nu mai voia să meargă, lumea reală nu mai era cea pe care o cunoscuse el, se schimbase prea mult, nu o mai înțelegea și ar fi fost periculoasă pentru un personaj necopt la minte ca mine. Era mult mai sigură lumea noastră, chiar dacă era doar o lume de cuvinte. Și apoi avuseserăm norocul să locuim într-o carte frumoasă, pentru oameni era chiar o lume ideală.

Ascultam sfaturile acestui personaj atât de drag, dar ele nu îmi puteau stinge decât pentru un timp acel dor de ducă, acea dorință de explorare a spațiului real, de materializare.

Eram cuvântul „eu” care intra în relație cu alte cuvinte – verbe sau substantive – și „beam o cafea” sau „mă plimbam pe o plajă”, sau „plângeam”. Eul din acest „eu” chiar voia să simtă gustul și aroma acelei cafele, talpa acestui eu chiar voia să simtă căldura sau răceala nisipului, obrazul – lacrima...

Acest lucru nu era posibil decât în lumea de dincolo de carte. Trebuia să ajung cumva acolo, oricât de mult ar fi durat.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricăjan

 

 

Tutto sarà finalmente bene

 

S-a cam terminat cu binele, ce e prea mult strică, mi-a zis chelnerul cu un aer mâhnit. Ținea capul aplecat pe o parte și, la o primă privire, părea mai afumat decât mine. Poate chiar era. Nu-i ușor să servești cu băuturi tari o mulțime de turiști și tu să rămâi treaz. În locul lui, aș fi făcut la fel. Am înclinat din bărbie în sens afirmativ, dar nu m-am uitat drept la el. Paharul înalt de bere din fața mea era mult mai important în clipa aceea. Era al patrulea – sau oare al cincilea? – dar parcă ar fi fost primul. A doua zi, după ce aveam să îmi fac socoteala banilor rămași, cu siguranță urma să fiu de altă părere. La șapte euro țapul, numai o mare supărare te poate face să ceri rând după rând. Vreau să zic, a continuat mustăciosul și abia atunci mi-am dat seama că înțeleg perfect ce vorbește, deși el mi se adresa în italiana lui natală, vreau să spun că oamenii au un fel de radar care ar trebui să îi apere de lucrurile rele, numai că radarul ăsta se defectează uneori, poate doar pentru o clipă, o fracțiune de secundă de nefuncționare la parametri normali și de acolo totul o ia razna. La început nici nu îți dai seama că ar fi ceva aiurea și adevărul e că te obișnuiești cu răul, încet-încet, îi găsești explicații, până când e prea târziu ca să mai faci ceva. E trist, dar ăsta-i adevărul... În clipa aceea, chelnerul s-a așezat la masa mea. Până atunci stătuse în picioare, drept ca bradul, tuciuriu și dornic de vorbă, bucuros că în sfârșit cineva de acolo are  urechi pentru păsul lui. Nu-i zisesem decât Grazzie, signiore, tante grazzie, ma se mi puo portare un altro bichere di birra dopo il questo, le saro sempre in debitor. Ca un fel de justificare pentru faptul că mai ceream o bere, după cele trei (sau patru) deja sorbite cu sete și, în egală măsură, cu furie. Atât fusese de ajuns. Mustăciosul zisese Ma si, certamente și dăduse să plece, dar se întorsese imediat și mă abordase ca pe o veche cunoștință. Restul clienților întârziați din bar erau toți nemți sau unguri și toți vorbeau doar limba lor – cu genul acela de importanță trufașă care nu mi-a plăcut niciodată. Vă spun doar atât, a continuat de la același nivel cu mine și mi s-a părut că simt alcoolul din respirația lui (deși presupun că putea să fie cel din propria-mi respirație): de aici înainte putem cel mult să sperăm la o bună gestionare a dezastrului. Atât! A bătut cu palma în masă, a ridicat din sprâncene și a strâns buzele a regret sincer, apoi s-a dus grăbit în spatele barului.

Până să se întoarcă, am avut timp să mă gândesc la ce prost am putut să fiu și să-mi promit că, odată întors la hotel, primul lucru pe care îl voi face va fi să îmi cer scuze de la Ana. Apoi chelnerul s-a întors cu un nou pahar de bere în mână. L-a așezat lângă cel pe care încă nu-l terminasem și s-a așezat și el vizavi de mine. Oare doar mi s-a părut că avea privirea mai tulbure decât înainte? Nu ratase ocazia – pesemne – de a-și mai turna și lui un păhărel din cine știe ce sticlă păstra pentru uzul personal îndărătul barului. Nu terminase ce avea de spus. Mi-am atins cu limba spațiul dintre dinții din față de unde cu puțin timp înainte scosesem, folosind o scobitoare, o bucată măricică de tartru. Începea să mă doară vârful, dar, cumva, nu mă puteam opune reflexului. Momentul zero a fost când cu sirienii, a zis chelnerul italian. Adică, atunci când li s-a spus că sunt așteptați cu brațele deschise în Germania. La noi au început să vină cu mult înainte de asta, numai că erau primiți ca fugari, ca imigranți ilegali… mulți se și înecau înainte să acosteze… aveam o procedură pentru primirea lor… dar când Germania, sensibilizată poate de scufundarea unui vas cu câteva mii de refugiați în Adriatica, poate vă mai amintiți, când Germania, deci, a zis haideți la noi, sunteți bineveniți, biete suflete timorate de război, atunci s-a dus dracului radarul. S-a deschis cutia Pandorei! Această afirmație l-a afectat atât de tare, că s-a întins după halba mea și a supt printre buze o dușcă serioasă. Atunci au dat năvală, s-au pornit la drum pe toate părțile, au venit cu milioanele. Vă dați seama ce înseamnă asta?... A lăsat întrebarea să se așeze ca o pasăre obosită în spațiul dintre noi. Îmi cam dădeam seama, sigur că da, doar nu eram rupt de lume, și mă râcâia mult faptul că toate limitele impuse est-europenilor în Occident căzuseră ca o perdea de fum în calea islamiștilor. Aveam prieteni care se duseseră la muncă cinstită în Germania sau Anglia sau Spania, chiar și în Italia unde venisem eu acum în vacanță, așa că știam din surse sigure ce greu fuseseră integrați, după câte eforturi și câte dovezi de bună-credință. Normal că favorizarea refugiaților, acum, avea să trezească sentimente puțin… ortodoxe. Și mai era și amenințarea teroristă… Nu e bine când te joci cu echilibrele religioase, a reluat italianul. Încep să cred că manevra e intenționată. Nu cred că la nivelul de sus inconștiența poate fi atât de mare… A mai sorbit o gură din berea mea, mi-a zâmbit cu vinovăție. S-a scuzat și s-a dus să îmi aducă o halbă nouă. Știți, cred că nemții sunt de vină, a șoptit aplecat peste masă, uitându-se cu coada ochiului la o masă din apropiere la care ședeau doi nemți – le surprinsesem o parte din discuție, fără a înțelege însă o iotă. Ei împart bucatele în Europa, ei cu Merkel a lor, au ei un plan bine pus la punct. Nemții-s oameni calculați, mă cam sperie… Și, după o pauză: Englezii s-au prins de schemă, să știți. I-au mirosit pe nemți și au zis că ei nu pun botul! Așa că au ales să iasă din UE. Brexit, știți. Mare circăraie. Necesară, însă. Eu așa cred. Lucrurile or să se împuțească în Europa și englezii s-au gândit că le-ar fi mai bine să nu-i prindă momentul de braț cu nemții. Un pic de egoism te poate scuti de multe probleme, să știți…

Încă o dușcă din halbă. Ochii italianului sticleau în semiîntunericul barului. Se uita peste pahar tot la masa nemților. Mă luase de complice și asta nu îmi prea convenea. Eu venisem doar ca să beau o bere și să mă răcoresc după cearta cu Ana și, uite, mă lăsasem atras într-o bârfă de birt de proporții internaționale. Non so che dirle… am îngăimat pentru ca tăcerea mea să nu-i pară o lipsă suspectă de bună creștere. Adevărul era că înclinam să-i dau dreptate, atât cât mă pricepeam la politică regională.

Tendințele expansioniste nu dispar niciodată, a spus mai departe italianul. Adorm uneori, doar atât. Devin nostalgii. Și când nostalgiile cresc destul, când dospesc, se trece la acțiune. O mare națiune prin asta se recunoaște. Cu adevărat, nici Italia și nici Grecia nu au depășit trauma dărâmării imperiilor lor, chiar dacă a trecut mult timp de atunci. Rusia n-a încetat niciodată să-și caute extinderea, chiar asta încearcă acum, cu anexarea Crimeii și acțiunile din Ucraina. Cred că tot ei sunt și în spatele valului actual de imigranți care au năvălit în Europa. E doar un alt fel de strategie. În epoca atacurilor cibernetice, un război nu se mai poartă cu propria armată. Strategii ruși sunt oameni deștepți. Sprijină pe cei care-i pot ajuta să-și recâștige influența în Europa. Nici nu vreau să mă gândesc la o lume când o să rămânem cu milioanele astea de refugiați pe cap și la conducere cu niște demenți naționaliști. Pentru că domnia celor raționali se clatină. Raționali și stupid de umani. Se clatină și în locul lor or să vină pe cai mari demagogii patrioți sprijiniți de la Moscova. Experimentul Brexit a reușit, spre surprinderea tuturor. Urmează, sunt pregătite deja experimente asemănătoare în Spania, Franța, Germania… Italia. La polonezi deja s-a împuțit treaba, iar ungurii alunecă pe zi ce trece tot mai tare spre Kremlin, deja de ani buni, grație tovarășului Orban. Toate astea sunt semne de dezbinare, iar dezbinarea înseamnă izolare. Nu peste multă vreme o să fim martorii, din nou, ai luptelor de cucerire a vecinilor. Refacerea imperiilor. Dacă împreună a fost prea complicat să funcționăm, vom reveni la vechea idee a statelor dominante. Englezii visează de acum la reîntărirea Commonwealth-ului. Franța și-ar dori și ea mai multă putere. Germania o are, dar nu și-o poate exercita în voie și liderii ei cred că s-au săturat să umble la braț, peste tot, cu funcționari insipizi gen Hollande sau Junker… Normalitatea, a zis chelnerul după o pauză, ca un soi de concluzie, normalitatea e complicat de întreținut într-un continent unde oamenii își scot ochii de secole – și nu e deloc spectaculoasă. Am fost niște copii să credem că pacea și frățietatea or să dureze la nesfârșit. Din păcate, trăim acum amurgul unei noi perioade interbelice!

Chiar dacă afirmația lui a fost făcută pe același ton scăzut și îmbibat în regret amar, era în mod evident o exclamație. Îmi era mult prea cunoscut acel mod de a da sentințe fără ca aparent să le dai. Ana stăpânea tehnica la perfecțiune. Își livra replicile ca un actor în timpul unei scene de alcov, aproape tandru, întotdeauna intim, și totuși, cumva, reușea să fie acuzatoare. Iar treaba asta mă inflama și, mai devreme, tot mai devreme, izbucneam în reale exclamații. În fapt, nu făceam decât să aduc discuția la adevăratul ei nivel de intensitate. Prefăcătoria asta fără rost n-o înțelesesem niciodată. Problema era – și o recunoșteam mereu – că, după ce lucrurile escaladau în felul acesta, nu mai știam de la ce ne-am luat. Eu mă răsteam la ea, ea continua pe tonul acela fals impasibil, eu o acuzam că își bate joc de mine, ea îmi aducea argumente cum că eu aș fi cel cu musca pe căciulă, reaprindeam focuri mai vechi, suflam în ele cu inconștiența unor copii. Uneori se întâmpla să ne oprim amândoi brusc și să ne întrebăm: de la ce am pornit? Să nu găsim răspunsul și atunci să râdem ca drogați. Astea erau cazurile fericite. Mai erau, însă, cele ca azi. Se mai întâmpla ca unul dintre noi să părăsească valvârtej câmpul de luptă și să îl lase pe celălalt cu ochii în soare. Acum, cel care plecase eram eu. Și pentru nimic în lume nu-mi puteam aduce aminte ce spusese Ana atât de grav încât să-mi sară muștarul. În capul meu se învârteau doar imagini cu țările Europei transformate într-o haită de câini a cărei dinamică simți că e pe cale să se schimbe: unele exemplare se agitau prostește și dădeau să își arate colții. Nimeni nu mai mirosea pe nimeni sub coadă. Eram destul de amețit, așa că mi-am permis să zâmbesc pe sub mustață și să nu mă simt vinovat. Când ești puțin pilit, nimic nu mai pare foarte grav. Asta și urmăream, de fapt, la începutul serii, când am intrat în primul bar din stațiune care mi-a ieșit în cale. Fierbeam de nervi, aveam impresia că o să-mi cadă cerul în cap sau că o să se caște pământul sub picioarele mele, și că singura soluție ca să nu înnebunesc era să-mi amorțesc simțurile cu alcool. Nu recurgeam des la rezolvarea asta, însă trebuia să îi recunosc eficiența.

Gazda mea cu sămânță de vorbă mă privea extrem de serios. Voi, românii, a zis printre dinți, voi ar trebui să fiți cei mai supărați. Dacă știu eu bine, voi numai ghinioane ați avut în istorie. Nu apuca să vă fie bine câțiva ani, că se împuțea situația pe continent și erați trași în jos și voi. Așa și acuma, a părut să conchidă, iar eu, cu toți aburii în care pluteam euforic, i-am dat perfectă dreptate. Am înclinat apăsat din cap și mi-am căutat cuvintele în italiană ca să-i spun că ăsta e și sentimentul meu. Că nouă nu a apucat niciodată să ni se urască cu binele. Că noi abia ce am început să învățăm regulile jocului, să ne integrăm în marea familie europeană, că regulile s-au și făcut praf, că familia a și început să se destrame. Și poate că dintr-un fel de disperare, noi continuăm să mergem înainte ca și când nimic nu s-ar întâmpla, sperând în van că până la urmă totul se va rezolva, dorind doar să mai profităm cât se poate de avantajele de care toți ceilalți par că s-au săturat. Noi, românii, i-aș fi spus dacă nu mi-aș fi simțit limba ca de vată și dacă aș fi găsit cheia glosarului alcătuit atât de natural în anii de după căderea comunismului, urmărind aproape non-stop posturile TV din Italia, privind cu ochii cât cepele prin acele ferestre spre o lume cu totul diferită… noi, românii, suntem buimaci, nu avem busolă, am bâjbâit atâta timp, că, acum, că am dat de bine, de siguranță și stabilitate, o ținem tot într-o euforie copilărească. Suntem acolo unde mereu ne-am dorit să fim și îndelunga noastră strădanie, eforturile chinuitoare ne dau impresia că am câștigat un loc pe termen lung, că nimic nu s-ar putea întâmpla atât de grav încât să pierdem din nou totul. Da, prietene italian, ai analiza corectă, să mai ciocnim un pahar în cinstea ta. Neavând la mine aceste cuvinte, chiar am ridicat halba și l-am invitat pe chelner să închine. Salute! am zis. Salute, mio amico! a zis  și el, a dat berea pe gât până la ultima picătură, a plescăit cu satisfacție din buze și s-a ridicat, luând cu el ambele halbe goale – a lui și a mea. Cealaltă e din partea casei, mi-a spus uitându-se spre a nu știu câta bere cu care mă luptam. Eu trebuie să închid, amico, dar tu bea-o în liniște, nu te grăbi. S-a dus apoi la masa nemților, le-a spus ceva, cei doi au zâmbit, au scos din buzunare banii cu care și-au plătit consumația și au plecat, salutând în limba lor.

Am rămas singur în local. Era trecut probabil de miezul nopții, poate chiar de ora unu. Ana era cu siguranță îngrijorată. Rămasă singură într-un hotel mare, plin de turiști de toate naționalitățile, își făcea scenarii dintre cele mai sumbre. Poate că deja ajunsese la acela în care, deschizând televizorul, avea să vadă știrea că-n stațiunea noastră a avut loc, chiar astă-seară, un atac terorist. Se va gândi că i-am căzut victimă, de aceea nu m-am întors încă. Se va gândi ce soartă tragică! Se va învinovăți pentru cearta noastră stupidă. Va crede că acela e sfârșitul lumii, că fără mine nu va mai putea să trăiască. Și atunci – vai! – o va vizita, poate, gândul sinuciderii… Da, Ana era o femeie puternică, în condiții normale n-ar fi recurs la o asemenea măsură. Însă, așa cum atât de corect arătase italianul meu, trăiam în vremuri complet anormale. Cine-mi putea garanta că varianta de care mă temeam nu era posibilă? Am simțit deodată cum se risipește amețeala. A început să îmi bată inima ca un dangăt funebru. Înnebunit de spaimă, m-am ridicat, m-am dus aproape alergând la barul în spatele căruia chelnerul strângea sticle și pahare, i-am zis să îmi facă nota de plată. Veloce! am adăugat. Pesemne aveam o privire hăituită, căci omul s-a arătat imediat îngrijorat, a încercat să mă calmeze, m-a asigurat că lucrurile poate nu stau chiar așa cum le-a zugrăvit el, că-i pare rău dacă m-a speriat, a avut și el o zi tâmpită, mai bine își ținea gura… Vorbea cu adevărat veloce și se mișca sacadat, enervant de stângaci. I-am întins o bancnotă și el mi-a dat restul și o chitanță. Am îndesat totul în buzunar și am luat-o către ieșire. Mi dispiace, amico, l-am auzit în urma mea. Concediu plăcut în continuare!

Nu i-am răspuns atunci, dar a doua zi mi-am făcut drum pe la birtul acela special ca să-i mulțumesc. S-a oferit să mă servească, din partea casei, cu una birra. L-am refuzat politicos. I-am strâns mâna și i-am zis că totul va fi bine. Diferit, dar până la urmă bine. În definitiv, noi rămânem aceiași oameni. Dobbiamo avere fiducia in noi stessi, am rostit cuvintele pe care le repetam în cap deja de ore bune. El mi-a zâmbit cu îngăduință. M-am întors în stradă cu sentimentul unei datorii împlinite. M-am bucurat să văd că Ana încă nu ieșise din magazinul cu suveniruri de vizavi. Mi-am reluat locul pe trotuar și, așteptând, am cercetat atent chipul fiecărei persoane care trecea pe dinaintea mea.

 

25-29 iulie 2016
Bibione, Italia

 

Comentarii cititori
sus

Maria Sava

 

 

Hanna

 

  “- poloneza dracului! poloneza dracului!”

s-a jucat iar cu materialele croite și așezate în pungi  pentru a fi cusute. mătăsuri fine, înflorate, moi, la atingere, din care adie un parfum delicat de roze. de câte ori rămâne singură acasă, Hanna se apropie cu sfială de raftul improvizat și rămâne vreme îndelungată cu privirea pironită către pungile pline cu materiale viu colorate, parfumate. tânjea să le atingă, să-și apropie obrazul de ele, să simtă mângâierea fină, catifelată, a mătăsurilor grele. și Hanna era mai tot timpul singură...
Lina trebuie să muncească. Lina n-are timp de Hanna. nimeni n-are timp de Hanna...

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

s-a măritat Lina prea devreme. abia terminase profesionala și s-a măritat. norocul ei c-o luase Gena pe lângă ea în atelierul de la Teatru. urma să iasă la pensie. 

și Lina e foarte îndemânatică. învață repede și-are ochi de artistă. e talentată Lina. are mâini de aur din care ies pălării, flori, voalete. vin actrițele la ea cu Nechermanul în mână și cer modele de rochii sofisticate. și Lina execută.

așa l-a cunoscut Lina pe Sebi. Sebastian Mazur. a dat-o gata Sebi cu ochii lui mari, negri, de copil mirat continuu...

și-l pasau actrițele una, alteia că era bărbat frumos. era pajul lor. și lui Sebi nu-i păsa în patul cui avea să doarmă noaptea următoare. îl purtau după ele la bar, la croitoreasă, la cofetărie... să nu fie singure. Sebi era un domn.  fiul unui medic polonez refugiat care se oploșise-n târg cu tot cu familie.

Lina era o copilă. și Sebi nu i-a putut rezista. s-au căsătorit în secret. Gena le-a fost martor. și Lina muncea tot mai mult. lui Sebi îi plăcea viața de noapte. îi plăceau banii și chefurile cu actrițele tinere, dezinhibate. s-a supărat Lina la început. a-nvățat-o Gena:

„toarnă-i un copil și-o să se-adune pe-acasă.”

 

 „- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a turnat-o Lina pe Hanna. a botezat-o Karina, sora lui Sebi. i-a pus nume de poloneză, să simtă Lina c-a intrat în neamul lor. era sămânța lui Sebi și purta numele familiei Mazur. așa s-a ivit pe lume Hanna Mazur să rezolve o problemă de infidelitate. n-a rezolvat nimic. dimpotrivă. le-a-ncurcat viețile tuturor. Lina nu și-a dorit-o pe Hanna. Lina-și dorea o dacie și-o casă boierească. să vadă doctorul Mazur că poate și ea, o croitoreasă.

Hanna  a venit  mirată de-a gata pe lumea asta. ochii mari, rotunzi și negri ai lui Sebi se multiplicaseră pe chipul mic și încrețit al Hannei. a-nlemnit Sebi când a văzut-o prima dată. s-a speriat, bietul Sebi.

ce să facă el cu mogâldeața de Hanna? era prea mult pentru el. venea Sebi, dimineața, rupt de oboseală de la Cazinou și Hanna orăcăia scoțându-l din minți. se enerva și Lina. uitase atingerea degetelor lungi, de pianist ale lui Sebi.

 

„- poloneza dracului! poloneza dracului!”, spunea Lina cu plânsu-n gât.

nici casă, nici mașină, nici Sebi... doar broscoiul care mănâncă și cacă, mănâncă și cacă... s-au dus naibii toate visele!

 

într-o zi a venit Lina acasă de la muncă mai devreme.

i s-au tăiat picioarele. goale și imense erau cele două camere. Hanna urla din apartamentul coanei Zoica, de-alături. a plecat Sebi de-acasă. a plecatla Vandalăsându-i Linei casa goală și pe Hanna urlând prin vecini. în mijlocul sufrageriei îi lăsase doar butaforia în formă de buturugă primită cadou dela Brădățan, butaforistul teatrului. și ceasul deșteptător pus pe buturugă să sune la 5 fix. se săturase Sebi de Lina și de croitoria ei.

a plâns Lina de s-a umflat. a plâns fiecare lucrușor, în parte, luat de Sebi. o lăsase mai săracă decât Iov. și cu Hanna pe cap. a luat-o Lina pe Hanna la subsuoră șila Fântânas-a oprit. i-a pus-o-n brațe  mamei Floarea.

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a luat Lina viața de la capăt. s-a aruncat Lina ca nebuna în muncă. dormea 2-3 ore pe noapte. au început să vină clientele. și banii. cea mai frumoasă poveste era povestea vieții ei. o știau toate clientele. stătea Lina în genunchi, c-o ață-n gură, însăila tivuri și povestea. o admirau toate clientele pe Lina.

dar nu toți bărbații sunt porci. nu toți bărbații sunt fustangii și abandonează femeile de casă. a venit Gena-ntr-o seară cu Florică. era mai tânăr cu vreo zece ani decât Lina, dar era băiat sărac și cu frică de Dumnezeu. și Florică visa o dacie și-un apartament mare, așa cum visa și Lina.

a-nvățat Florică să coasă mărgele și să facă flori de nuntă cot la cot cu Lina. se adunau banii pe CEC-uri. aveau patru CEC-uri de cinci mii. o groază de bănet, dar pentru dacie mai trebuia.

 și iar a apărut ea:

 

„-poloneza dracului! poloneza dracului!”

venise vremea să meargă la școală. dădea peste cap planurile Linei. Hanna, piaza rea! sămânța polonezului!

se sălbăticise Hanna în cătunul de pe malul Prutului. crescuse ca o buruiană. otova. a rupt Lina câteva nuiele până a dat-o pe brazdă. s-a cumințit Hanna. din ochii mari și negri curgeau lacrimi ca boabele de mărgăritar pe chipul împietrit. și Lina turba când vedea ochii aceia care altădată
i-au distrus inima. și-au lăsat-o goală cum fusese mama Eva. doar ceasul deșteptător... și buturuga...

 

 „- poloneza dracului! poloneza dracului!”

și-a găsit Hanna un locușor doar al ei. în dosul ghiveciului imens, cu ficus, de pe balcon. îi plăceau frunzele verzi și cărnoase pe care Lina le ștergea la câteva zile, cu bere. să lucească. la picioarele ei un adevărat furnicar. dus-întors, dus-întors. o lume pestriță bătea talpă pe străduța îngustă. la prânz, servitoarele și soldații. seara, lumea bună. rochii elegante, pălării, tocuri fine... tresărea Hanna de fiecare dată. poate era și Sebi pe-acolo... uneori simțea o durere-n piept, ceva nedefinit. încercase să-i spună Linei:

- să nu-i aud numele, urlase Lina roșie ca focul. un ticălos! te-abandonat pe stradă și-a plecat cu curvele lui cu tot! nu ți-e tată! Florică te-a crescut! Florică e tatăl tău! s-a ascuns Hanna după ghiveci. a adormit ghemuită și uitată de toți.

 

poloneza dracului! poloneza dracului!”

sămânță afurisită! iar a fugit Hanna de-acasă. își luase o bocceluță cu câteva haine și-a plecat. scufița roșie avea o bunicuță. alba ca zăpada îi avea pe cei șapte pitici. Hanna n-avea pe nimeni. Hanna era încurcă-lume. Hanna se hrănea cu visele tuturor.

au dus-o la psihiatru. Avea „tulburări de comportament.”singura soluție era s-o ducă la un Centru de reeducare. Hanna era needucată. Hanna fugea de lume în lume. o găseau repede, o aduceau acasă o băteau bine și Hanna se făcea fată cuminte. o vreme. până-i venea dorul să plece în lume, să uite de lume...

a urmat același ritual, până când s-a întâmplat să-l întâlnească pe „el”. avea Hanna 12 ani. s-a-ndrăgostit biata Hanna. pentru prima dată în viața ei iubea pe cineva. și era iubită... așa credea.

Hanna era un copil. un copil care visa la iubire. dar nimic n-a fost așa cum visase ea. noaptea aceea a rămas coșmarul vieții ei. știa că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de noaptea în care iubirea n-a fost așa cum a visat-o ea. n-a vrut să se mai întoarcă acasă. n-ar fi putut s-o mai privească pe Lina-n ochi, mustrător, așa cum o făcea altădată. acum ea, Hanna, era cea întinată.

a găsit-o Lina după vreo două luni. nici măcar n-a atins-o. aștepta Hanna loviturile surde, cu cleștele de rufe peste țurloaiele goale. aștepta Hanna furtunul de la mașina de spălat să i se încolăcească să-i ardă spinarea firavă. nimic din toate astea! nici măcar:

 

poloneza dracului! poloneza dracului!”

doar chipul împietrit al Linei. și boabele de sudoare de pe tâmplele albite ale lui Florică. pentru prima dată  a simțit Hanna că-i era milă de Lina. și de bietul Florică, cel bun la toate...

 

s-a suit Hanna, docilă, pe masa din cabinetul de ginecologie. nu i-a zis Lina nimic. a scos două cecuri din banii pentru dacie. și Hanna s-a simțit goală pe dinăuntru. a zăcut Hanna câteva săptămâni în șir. până a venit Lina și-a întrebat-o ce gânduri are. Hanna n-avea niciun gând. n-avea planuri. Hanna n-avea viitor.  i-a-ntors Lina spatele și i-a spus din mers:

- șapte ani  a primit! animalul! și banii mei s-au dus pe apa Sâmbetei...

a apucat-o plânsul pe Hanna. plângea și nu știa de ce plânge. pe dinăuntru un gol imens și atât de frig în jurul ei... ce rost avea pe lumea asta? ea n-o să aibă cui să-i spună:

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey