Haugh Béla
Veronica D. Niculescu
Florin Oncescu
Viorel Pîrligras

 
sus

Haugh Béla

 

 

Isprăvile lui Háry János (1914)
XVII.
Cum m-am pleoștit (dar numai oleacă)

 

(Povestea precedentă în numărul 60)

După ce-am dobândit actul de înnobilare, m-am grăbit înainte de toate să mă întorc la companie și să-l prezint căpitanului meu, care m-a bătut pe umeri și mi-a promis că va veni la nuntă. Apoi mi-a dat liber: mi-a permis s-o iau înainte, deoarece știa foarte bine cât de tare mă trage inima să mă întorc acasă.

Am pornit vesel în galop pe bălanul meu preferat. În sfârșit, am ajuns în Ungaria; inima mi-a săltat în piept când am traversat granița. Spuneți ce vreți, dar este adevărată vorba din bătrâni: „Extra Hungariam non est vita.” O poți duce bine oriunde, dar cel mai bine este acasă. Căci, adevăr vă spun, aici aerul este de un alt fel, iarba crește mai frumos, munții arată mai verzi, păsările ciripesc mai melodios și toți oamenii vorbesc ungurește. Preaplin de bucurie, le-am arătat tuturor celor întâlniți în drum înscrisul împărătesc; și-am strâns atâtea mâini, încât mi s-a tocit palma. Ori ce câte ori am trecut printr-un sătuc sau oraș, lumea s-a adunat ciopor, m-au ovaționat, m-au luat cu cal cu tot pe sus și m-au purtat dintr-o ospeție într-alta, deoarece cu toții doreau să ciocnească un pahar cu mine.

Deși eu mă grăbeam să-mi întâlnesc părinții și pe domnișoara contesă.

În ciuda tuturor, într-un târziu am ajuns și eu acasă. Tot satul a fugit să mă întâmpine, cu excepția solgăbirăului. Sărmanul de el, cum să vină, când s-a mâniat odată peste măsură și l-a lovit damblaua? Am trecut mândru printre consătenii care mă aclamau și m-am îndreptat către casa părintească, unde m-au podidit cu îmbrățișări și sărutări.

Să vezi apoi ce flacără s-a aprins în ochii lui tata când am scos actul de înnobilare. Dacă n-aș fi sărit să-i smulg hârtia, vreau să zic pergamentul din piele de câine, ar fi luat foc de la flama bucuriei. Mai pe urmă, când ne-am minunat destul și unii, și alții, mi-am povestit isprăvile, pe care le-au ascultat uimiți. Tata a considerat că meritele mele vor fi apreciate și de către căpitănia comitatului și sigur mă vor unge solgăbirău în locul răposatului. Dar am dat a lehamite din mână și le-am dezvăluit secretul, n-aveam nevoie de postul cu pricina deoarece mă pregăteam s-o iau pe domnișoara contesă Ypsilon de soție.

La început, nu m-au crezut, dar le-am spus-o pe un ton atât de serios că s-au lăsat convinși, iar tata s-a pregătit să plece a doua zi ca s-o vadă. N-am fost de acord, eu însumi m-am avântat s-o cer în căsătorie. Dar întâi de toate, a trebuit să mi se coasă un rând de haine arătoase, deoarece uniforma de husar se cam tocise de-a lungul războiului, iar pe ici, pe colo erau găurită de câte un glonț. Cum nu prea se găseau bani lichizi pe acasă, am fost nevoiți să vindem o bucată din ogor. Preafrumosul meu costum din catifea roșie m-a costat fix cât valora partea care mi-ar fi revenit drept moștenire.

Dar atunci când croitorul a adus straiele și le-am îmbrăcat, toți cei care m-au văzut au susținut că par un Făt-Frumos. Pentru că așa și arătam. Mai ales după ce mi-am curățat de sânge sabia cea înzorzonată, mi-am prins-o de cingătoare și m-am suit pe bălanul cu peri strălucitori. Însuși soarele de pe cer s-a oprit de uimire și s-a rușinat într-atâta încât a contenit cu luminatul până când am pășit peste hotarul satului.

Nu mi-am bătut capul cu el, ci am galopat drept spre castelul contelui Ypsilon. Când să mă apropiu, m-am întâlnit cu un car cu jug. Doamne păzește, ce mi-a fost dat să văd! Căruța era trasă de surul și de șargul pe care călărisem împreună cu demoazela. M-am întristat când le-am privit picioarele scheletice și mi-am amintit cu durere de vremurile minunate de altădată. M-am necăjit atât de tare, încât nici nu l-am întrebat pe vizitiu ce s-a mai petrecut pe la castel. M-am dus tot înainte. Când am ajuns acolo, mi-am legat armăsarul de un copac, după care a apărut o mulțime de slugi, dar n-am revăzut nici una dintre cunoștințele de odinioară. Printre curioșii dornici să mă vadă, am zărit și o femeie cu patru copilași. Pruncii aveau niște zulufi aurii, întocmai ca și domnișoara contesă Ypsilon; de altfel, semănau foarte bine cu ea.

Ceva mi-a șoptit: retrage-te, Viteazule Háry János! Dar eu nu m-am născut cu o inimă de iepure. Dacă tot am bătut atâta cale până aici, mă voi întâlni față în față cu persoana dorită. Și am urcat agale pe trepte, drept către camera de fildeș.

Am bătut laușăși mi s-a răspuns: intră! Am apăsat clanța aurită și iat-o pe demoazelă, stătea, dar nu de una singură, ci în compania unui domn străin. Mie îmi era necunoscut, dar, precum am băgat de seamă imediat, numai mie.

- Jancsi, Jancsi! a cârâit în colivie papagalul cel pestriț.

- Dumnezeule mare! a strigat fata contelui Ypsilon. A sosit Jancsi, Viteazul Háry János!

- Precum se vede! am  spus mânios. Am adus și înscrisul de înnobilare.

- Isuse, Marie! a țipat contesa.

Eu mi-am băgat mâna în buzunarul hainei, am scos actul și i l-am întins. L-au examinat amândoi și au început să mă laude.

- Până aici! am răbufnit iritat și mi-am scuturat sabia în teaca cea de gală. Drept urmare, și domnul, și doamna au sărit speriați. Cred că nu mai trebuie să precizez, domnișoara contesă devenise soția individului respectiv.

Desigur, nici nu mi-a trecut prin cap să le pricinuiesc ceva, dar, de amărât ce eram, n-am reușit să-mi stăpânesc nervii. Doamna cu cosițe aurii mi-a explicat că a așteptat multă vreme să mă întorc, dar a decis că n-are rost să rămână fată bătrână când a citit în ziar că am căzut răpus în luptă. Atunci m-am domolit și eu. Am realizat că, într-adevăr, n-a avut nici o altă opțiune. Faptul s-a consumat, nu se mai poate îndrepta nimic.

O vreme, am stat la taclale, ba chiar m-au rugat să prânzim împreună, dar nu le-am acceptat invitația. Mi-am împăturit actul de înnobilare, l-am strecurat în buzunar și mi-am luat rămas bun.

Ca să nu plec de acolo ca un fitecine, mi-am ținut firea și m-am aruncat pe fereastră, pentru că geamul era deschis. Contesa a țipat îngrozită, pentru că și-a imaginat că mi-am frânt toate oasele, dar n-am pățit nimic. Am îmbrâncit mulțimea din urma și din jurul meu, m-am suit pe bălan și am pornit în galop către Viena.

Dar, până să ajung acolo, am intrat într-o crâșmă, unde am petrecut cu multă amărăciume până când am uitat cu totul de domnișoara contesă, de parcă nici n-ar fi venit pe lume vreodată.

 

Traducere de Franciscus Georgius

 

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Carte premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Balada Mirandei Dortloft

 

Toamnă. Final de septembrie. O lumină auriu-liliachie, un văl dens așternut înaintea apusului pe aleea care duce la cotloanele noastre. Blocul meu e pe dreapta, al tău e ceva mai departe în stânga, iar drept înainte, în capăt, în blocul care închide strada ca o palmă, e micuța bibliotecă de cartier la care nu m-am mai gândit de mult. Înaintăm legănându-ne – eu cu genunchiul drept zdrelit, tu cu pachetul în mâna stângă, și parcă am fi între paranteze, cum mă uit din spate la noi, și mă uit iar și iar, un bărbat cărunt împovărat și o femeie tânără care șchioapătă, înaintând spre ceea ce are să urmeze, spre ceea ce-a fost, ceva ce va rămâne într-un prezent suspendat veșnic sub ploaia cu soare. Spunem frânturi de vorbe, uitate acum, ne știm dar nu ne cunoaștem, încă trei pași și vom coti împreună la dreapta. A mai fost și-o batistă, a ta, mare, folosită, scoasă ghemotoc din buzunar, batistă de bărbat, cu care mi-am șters și apăsat rana chiar la început, înainte să mergem. Să mergem, să mergem, se uită lumea la noi, dar nu e nimeni pe stradă, se uită de la ferestre, se uită de după perdelele bucătăriilor, ciocuri de vorbe în mințile noastre, rostite, nerostite, dar nici unul limpede în această amintire, nimic, doar batista, buricele degetelor îngropate în ea. Înaintăm legănându-ne, doi invalizi, acum facem dreapta, lumea se îngustează pe poteca mărginită de gard viu și din nou când intrăm în scara blocului, aici îți simt răsuflarea, sau poate e numai batista, poate e numai mâna cu care am ținut apăsată batista pe rană și pe care acum mi-am trecut-o pe la nas, pe lângă obraz, poate dându-mi deoparte o șuviță imaginară de păr, cum faci când nu e nimic de făcut, când se aude cum îți înghiți saliva, tu mergi în urma mea și tot ce spunem, și tot ce nu spunem se întoarce la noi dinspre zidurile strâmte ale scării și vorbește în locul nostru: sunt singură, sunt singură de atâta blestemată de vreme, spuneți ceva, spune, spune și tu ceva, stânjeneală, sunt singur, sunt singur de atâta blestemată de vreme, de ce tăceți, cum taci, cum mai taci, mâinile dumneavoastră, ale tale, mâinile mele mângâie doar margini tăioase de pagini, le înmoaie, zilele, paginile, mâinile, coastele, toate se usucă de atâta singurătate, singurătate ați spus, nu știți ce vorbiți, mă usuc de atâta așteptare, însă nu aștept nimic, nu așteptam nimic, era cum era, acum nu se mai poate, aici, am ajuns, desigur, era cum era, dar poate c-o să fie bine, credeți, o să fie, mulțumesc, eu mulțumesc, ba eu mulțumesc. Iar undeva pe la mijloc, geamătul balustradei metalice. Cheia în yală, ușa se deschide. Și deodată lumea e largă, lumea e luminată, lumea mea e imensă, încăpem aici amândoi, afară încă mai plouă, sunetul stropilor reverberează din frunzele încă verzi și elastice ale teilor, o pală de curent încărcată de muzica asta pătrunde pe ușa deschisă a balconului, perdeaua se umflă, se clatină și floarea de gheață, închid, rămâne un foșnet infim și continuu, note muzicale firave, precise. Intrați, luați loc, stați unde vreți, nu prea avem de ales, fiți ca acasă, domnule Gruzin, scuzați deranjul, nu, spune-mi Ivan, doar ne știm de atâta vreme, un chicotit, da, vă știu, adică, bine, Ivan, asta mi-e casa, Miranda. Și asta mi-e rana. Mă duc să mă spăl.
Usturime, fire de țărână și fericire strecurându-mi-se insuportabil sub piele.

În amintiri, ca în fotografii, focus pe-un punct, ceață împrejur. Dacă ar trebui să scriu despre asta, ar trebui să inventez, să reconstruiesc tot ce-a fost în jurul acestor detalii, să mint, în cele din urmă. Știu mâinile tale, știu cum ne legănam umăr în umăr, unul cu o rană la picior și altul cu un pachet greu în mână, paranteze închizând spațiul gol dintre noi, locul unde mâinile nefolosite se balansează lungi și stângace în mers, știu răsuflările de pe scara îngustă, mirosul batistei, balustrada gemând la curbură, ușa deschizându-se, lumina, freamătul ploii, perdeaua, numele noastre și usturimea.

Ai pus pachetul în hol, ai intrat încălțat, ai ieșit iarăși după pachet, ai adus pachetul în sufragerie, l-ai pus pe masă, ai venit și tu în baie, nu închisesem ușa, nici unul din noi nu putea amâna, ne-am spălat deodată pe mâini, firișoare de noroi și sânge dispărând în vârtej și apoi un singur prosop. Ai ieșit, am rămas, te-am privit cum te duci în sufragerie, traversând holul mic și pătrat, cel unde cândva tata developa fotografii la lumina roșie a unui bec înfășurat în hârtie lucioasă – tu, tocmai tu aici, în casa mea, te știu din cartier de-atâta timp, ne știm de la ziarul unde lucrez de ceva ani și unde tu vii, mai nou, ca să-mi aduci rubrica săptămânală pentru suplimentul literar, dar mi-ești necunoscut, nu știu de fapt mai nimic despre tine – cinci pași cu spatele la mine, cât să mă uit, spinare lată, aspect general fragil, mers un pic cocoșat, picioare subțiri, asta aș putea descrie fiindcă te-am văzut așa de atâtea ori, îmbrăcat, dezbrăcat, pantofi caramel care stau să se caște, și privind pantofii tăi străini mă întreb ce cauți aici și-aproape că vreau să te alung, așa cum se întâmplă când te uiți la pantofii străini ai bărbaților care-ți intră în casă, de ce m-ai urmat și cum de-ai intrat, ce e cu mine și ce facem acum, mi-am pierdut mințile? – nu, încă nu, imediat. Ai luat pachetul de pe masă, l-ai pus pe podea, după ușă, ai dat să te așezi pe canapea, ai luat iarăși pachetul și l-ai mutat mai în față, poate că voiai să stea pe covor sau poate că voiai să-l poți vedea când stăteai așezat fără să te tot apleci înainte, da, mai degrabă așa.
Am închis ușa de la baie, m-am schimbat, m-am pansat. Când am ieșit, erai tot acolo.
Ploaia a stat imediat. Dar nu mai era nimeni să o constate.

Dacă aș vrea să scriu povestea noastră, aș inventa, aș minți, aș scotoci și-aș distruge prinzând în minciuni șchiopătate reconstituirea unui adevăr imposibil, și mai ales aș nimici împărțind de neîmpărțitul. Bineînțeles că nu vreau. Vreau să scriu o poveste în care nimeni să nu ne ghicească. Nici măcar tu să nu știi, când și dacă o să ajungi să citești, unde ești tu și unde sunt eu, dacă ești tu și dacă sunt eu. Vreau să fie așa cum îți spuneam că aș vrea să fie, în lungile, în multele noastre discuții, în serile cu pagini în față sau cu pagini de jur împrejur, teancuri, teancuri, legate și dezlegate, sau cu toate date deoparte, fără nimic din toate acestea, doar cearșafuri și zumzetul felinarului din fața ferestrelor mele, cel care ne-a prins în lumina sa portocalie molatică, insecte îngropate de vii într-un strop de chihlimbar. Să rămânem acolo. 

(fragment de roman, titlu de lucru)

 

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

Prizonier în librărie

 

Am parcat la câțiva pași de frizerie și am băgat o monedă de 25 de cenți în parcometru, cât să mă conving dacă rămân. Frizeria e în Côte-des-Neiges, cartierul meu, venisem cu mașina doar ca să câștig timp. Dincolo de ușă am dat peste o femeie așezată într-un scaun cu rotile, care-mi bara calea spre masa casierei, la care oricum nu se vedea nimeni. Era o femeie în vârstă și slabă, asemenea însoțitoarei ei, care stătea în picioare.

Femeia așezată m-a întrebat, în franceză: „Sunteți taximetristul?” Nu”, i-am spus, ocolind-o. Cu o nuanță de demnitate șifonată în glas, pot să bănuiesc. M-a privit, nedumerită, dar însoțitoarea ei a sărit să confirme: „Nu, nu e el”. Tot ea, însoțitoarea, mi-a arătat cu degetul spațiul cu rol de sală de așteptare în care se vedeau trei scaune, dintre care două erau ocupate: „Trebuie să așteptați acolo.” Pe măsuța dintre scaune zăceau aceleași exemplare de revistă de amenajări interioare și grădinărit ca la ultima mea venire. I-am spus: „Pot să-mi trec numele pe listă și să revin în câteva minute? Am de plătit parcarea.” A întors spre ea carnetul de pe masă, a luat pixul în mână și m-a întrebat: „Cum vă numiți?” „Sorin”, am spus. „Clovis?”, m-a întrebat ea. „SORIN”, am repetat eu, răspicat. „Clovis”, a spus ea, manevrând pixul.

Am trecut pe la mașină și am alimentat parcometrul cu încă un dolar. Ajuns iar lângă frizerie, le-am văzut prin geam pe cele două femei. M-am hotărât să fac un ocol înainte de a intra, pentru a-i da timp taximetristului Clovis să vină să le ia. Tot atunci mi-a venit și ideea să-mi cumpăr ceva de citit, pentru a nu fi nevoit să frunzăresc acele odioase reviste de case și peluze.

Am mers direct la librăria de carte uzată, din apropiere. Înăuntru era numai librarul, care stătea la masa lui, de lângă intrare. Librăria are o unică încăpere, una lungă, cu rafturi pe pereți și cu o etajeră, tot lungă, postată în mijloc. Am început să scotocesc rafturile de pe peretele din dreapta, cele cu carte de literatură. Am scotocit metodic. Căutam o carte interesantă, mică și cu scris frumos, în compania căreia să-mi pot aștepta rândul la tuns.

Că o voiam interesantă, nu-i nimic de explicat aici. Cine ar vrea una plictisitoare? Dar mică? Unii preferă cărțile mici din comoditate, pentru a nu le uita începutul când ajung cu lectura la mijlocul lor. Alții, din credința că un scriitor bun spune în cuvinte puține ceea ce unul prost spune în multe. Deși aceste raționamente nu-mi sunt cu totul străine, eu preferam atunci o carte mică pentru că o consideram mai potrivită lecturii în public, adică sub privirile altora. Din această perspectivă, o carte mică e ca o țigară, în timp ce o carte mare e ca o pipă. Pe stradă sau într-un parc, lumea privește cu nepăsare la unul cu o țigară aprinsă în colțul gurii, în timp ce pe fumătorul de pipă îl studiază cu luare aminte, căutându-i pe față însemnele vanității.

Și ce e cu scrisul frumos? Voiam o carte cu litera aerisită, adică neîngrămădită, nici pe rând, nici între rânduri, o carte pe care s-o citesc fără să-mi obosească ochii după o pagină de lectură. Și nu-i numai o problemă a văzului aici, e și una psihologică, dată de ritmul întoarcerii paginii. Mișcarea regulată a paginilor îmi dă încredere în propriile forțe de cititor. Ceva avansează în mod cât se poate de vizibil. Citesc o pagină pe care, uite, o mai și isprăvesc. Acest aspect e chiar mai important la lectura în public. Una e să încremenești cu ochii la pagina întâi, dându-le celor care întâmplător te privesc ideea că nu pricepi o iotă, alta e să întorci paginile cu o față de cititor gurmand. Nu?

Am început să caut o carte cu caracteristicile enunțate. Au trecut cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de minute. Autorii mei favoriți ori nu erau prezenți pe rafturi, ori erau, dar numai cu cărțoaie, ori cu cărțulii scrise îndesat. De puține ori am dat și peste câte o carte perfectă, dar era una pe care o citisem, uneori în exact aceeași ediție. Între timp, în librărie au mai intrat doi bărbați, separat. Fiecare a căutat puțin, unul a ales o carte, a cumpărat-o și a plecat, altul n-a ales nimic, a vorbit puțin cu librarul și-a plecat și el. După alte zece minute, interval în care în librărie se mai strecurase o femeie, mă gândeam să plec și eu, dar simțeam că librarul mă luase la ochi și eram jenat de perspectiva de a ieși fără să cumpăr ceva. Mă simțeam de parcă eram ținut în librărie cu forța. După încă vreo cinci minute, librarul s-a apropiat de mine, și-a dres glasul și mi s-a adresat: „Ce căutați?”

Urăsc întrebarea asta, venind din partea unui librar. Dacă mi-ar fi pus-o când intrasem în librărie, i-aș fi spus că n-aveam nici cea mai mică idee și că preferam să fiu lăsat să mă descurc singur. Dar omul mă avea client de peste o jumătate de ceas, așa că m-am simțit obligat să fiu spiritual. Am spus cu voce joasă, doar pentru urechile lui: „Speram să găsesc sur le coup o carte mică și interesantă, pe care s-o citesc în timp ce voi aștepa să-mi vină rândul la tuns, la frizeria din colț.” Am folosit expresia „sur le coup” încercând să-mi bagatelizez astfel efortul de durată depus de la venirea în librărie.

Omul a tresărit și aproape mi-a strigat: „Sur le couple? Venez ici, s'il vous plaît!” A făcut câțiva pași în direcția femeii și s-a aplecat spre unul din rafturile de jos ale etajerei din mijlocul încăperii. Femeia, o ochelaristă cu părul lung și sur, și-a săltat capul și m-a privit bine. M-am simțit confundat cu unul din acei idioți care cred că ar putea afla din cărți ce e cu problemele cuplului. „Pas sur le couple! Sur le coup!”, i-am spus librarului, apăsat. Omul a persistat în eroare: „Mais c’est ici!” „Non, non, vous n’avez pas compris! Sur le coup, c’est-a-dire dans un instant!” „Ah!”, făcu librarul, înainte de a se întoarce la masa de la intrare.

În alte cinci minute de căutare încrâncenată, am găsit ceva. Michel Tournier, colecția Folio, Gallimard, sub o sută de pagini, literă pe care-o distingeam fără greș de la capătul mâinii întinse. Am avut noroc. Dacă n-aș fi găsit, ori dădeam în apoplexie, ori îl strângeam de gât pe librar.

 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

Atenție, se deschid ușile!

 

 

Deschise ochii. Se trezise brusc și îi trebui câteva secunde pentru a realiza că e încă noapte. În întuneric, auzea de afară zgomotele înfundate ale vreunui vehicul nocturn. După alte câteva clipe, Flufy veni în goană din camera cealaltă, scheunând speriat, și se repezi peste el, lovindu-l cu labele prin pătură.

– Pleacă, mă, dobitocule, lasă-mă-n pace! țipă la el.

Flufy se ghemui lângă pat, dar nu plecă. Trepidațiile începură imediat. Se ridică rapid în capul oaselor și îl săltă pe cățel în brațele lui. Sub el, patul zvâcni scurt de câteva ori, apoi întreaga cameră începu să valseze. Câteva teancuri de cărți se prăbușiră cu zgomot. De dincolo, se auzeau sticle spărgându-se, iar ușa șifonierului se deschise larg, gemând. Auzi, de asemenea, uși bufnite pe casa scărilor și câteva țipete răzlețe. Apoi, după un timp incert, legănarea lumii se potoli. Enache coborî temător din pat și aprinse lumina. Era șase fără zece. În brațele lui, Flufy îl privea cu ochii mari, tremurând ușor. Îl mângâie liniștitor, îl puse jos și începu să facă evaluarea urmărilor dezastrului din apartament. Deși nu părea să fi fost mari pagube, avu mult de lucru în a pune lucrurile în ordine. Între timp, afară se luminase și simți deodată un gol în stomac. Bău o cafea făcută rapid, mestecă doi biscuiți, apoi se îmbrăcă și ieși afară. Era ciudat de liniște printre blocuri, doar figuri speriate apărând fantomatic în autoturismele care circulau prudent pe alei.

Pe Ștefan cel Mare, se dumiri că nu fusese un cutremur chiar inofensiv. Căsca gura la o casă veche al cărei perete se năruise, lăsând vederii interiorul căptușit cu mobilă din alt timp, când auzi pe cineva lângă el:

– Cică a fost de 6,2...

Se întoarse și-l privi pe tipul nebărbierit care se holba și el la casa avariată.

– Nu cred că a fost doar atât, îi răspunse Enache. De unde ați aflat asta, că nici radioul, nici televizorul nu merg?

– Așa vorbeau niște vecini, spuse încet străinul, apoi schimbă tonul: Acolo se vede o mână?

Într-adevăr, de sub o grindă grea se zărea, prin moloz, ceva ce părea a fi un membru uman.

– Posibil. Ați sunat la Salvare?

Străinul îl privi amuzat.

– Nu merg telefoanele. Nu vă băgați?

Enache clătină sceptic din cap și își văzu de drum. Cam toată strada avusese de suferit. Dar era de așteptat ca niște case vechi de aproape un secol să fi cedat. Centrul se prezenta mai bine, pentru că avea clădiri relativ tinere. Clădirea prefecturii însă era năruită pe jumătate. Fără victime, probabil, pentru că fusese deja izolată de la cutremurul minor de săptămâna trecută, când aripa dreaptă cedase. O grămadă de oameni circula în tăcere pe străzi. Câțiva milițieni alungau mașinile care opreau în zonă ca șoferii să caște gura la distrugeri.

Enache își văzu și el de drum. O luă pe lângă biblioteca județeană, apoi ajunse la firmă și urcă cu teamă pe scara veche. Paradoxal, clădirea, aparent șubredă, nu avusese nimic. La secretariat, Liliana îl privi palidă.

– Necazuri mari? întrebă el. Nu l-am prins pe șefu’ la telefon, n-am semnal.

– Niciun telefon mobil nu are semnal, îi spuse. Probabil că releele sunt avariate.

– Șefu’?

– A plecat cu mașina la depozit, la Cernele, că nu știa nimic de situația de acolo.

– A lăsat vorbă pentru mine, ceva?

– Nu.

– Bine, atunci nu mai pierd vremea pe aici. Poate trec mai târziu. Sau dau un telefon dacă vine semnalul.

Ieși și se îndreptă spre Dealul Spirii. Casa lui Florin nu părea afectată. Sună de trei ori și așteptă ceva până când acesta îi deschise.

– Ooooo, ce surpriză! Cu ce prilej avem plăcerea să vă vedem?

– Tu nu l-ai simțit, mă, sau erai beat? îl luă la rost Enache.

– Cum naiba să nu-l simt? N-ai vrea să știi unde mă aflam în acel moment și nu ți-ai dori să treci prin ce-am trecut eu. Intră, să-ți fac un ceai.

Enache intră confuz. Florin nu se omorâse prea mult cu ordinea după cutremur. Cioburi ceramice încă zăceau împrăștiate pe jos, patul nu era făcut, iar pe masă se lățeau niște ziare.

– Citeai ziarul? îi strigă spre bucătărie, unde acesta dispăruse să facă ceaiul.

– Păi ce să fac? Ce, tu ai net? îi răspunse Florin.

– Nici n-am deschis calculatorul.

– Îți spun eu: n-ai. N-are tot orașul. Au căzut antenele.

Enache se uită curios pe paginile de ziar. De când cu presa online, nu mai citise de multișor un ziar adevărat. Ia te uită, își zise, vor să-l reabiliteze pe Gheorghiu-Dej. Pe cine mai interesa acum cazul lui, după atâția ani? Ce mai conta acum dacă a fost sau nu omul rușilor? Demisionase în ’56, fusese condamnat în ’58, grațiat în ’66 de președintele Apostol și murise în ’72. Din punctul lui de vedere, cazul era mort și îngropat. La propriu și la figurat.

– Cum te-a prins cutremurul? întrebă Florin, aducând o tavă cu ceaiul.

– Nu m-a prins, răspunse Enache. Mă trezisem deja cu vreo 40 de secunde înainte de a începe.

– Rahat, concluzionă Florin. Dacă te-ai fi trezit cu vreo jumătate de oră – o oră înainte, era ceva, dar 40 de secunde?! Uite ceaiul. Pune-ți zahăr cât vrei și bagă-mi o idee de proză, că trebuie să trimit ceva la concursul anual.

– Ce idee să-ți dau? Tu ești cel cu SF-ul, nu eu.

– Mai povestește-mi din ce visezi tu, că sunt multe idei acolo, în visurile tale.

Enache păru intrigat, în timp ce învârtea lingurița în ceașcă.

– Păi nu visez prea divers...

– Ei, nu?!

– Serios îți spun. Visurile mele se petrec de regulă în același oraș, sunt locuri pe care acum, dacă aș putea, le-aș desena cu precizie. Văd, de asemenea, multe personaje pe care le cunosc doar în vis, pe care le-am întâlnit de mai multe ori acolo.

– Ce-mi spui tu seamănă foarte bine cu proza Blind-Dianei – Rochia de înger. Și acolo...

– Care Blind-Diana? îl întrerupse Enache.

– Blandiana, mă. Ana Blandiana. Așa îi spun eu.

– Nu știam că a scris proză. Eu o știu de poetă.

– Cum, nu știi că a scris proză? Păi, e mai cunoscută ca prozatoare decât ca poetă. E singurul român care a luat un Hugo. În ’83, pentru povestirea SF Proiecte de trecut. O distopie în care o nuntă întreagă este deportată în Bărăgan de o dictatură aflată la putere. Începe apoi o luptă de supraviețuire într-un fel de comună primitivă în care boabele de grâu din părul miresei sunt germenii viitoarelor culturi. Mă mir că n-o știi, că tu ești băiat citit.

– Da, mă, dar eu nu citesc SF-uri.

– Da, știu, tu citești John Stay-back, Marguerite Your-scenario... Hai, spune-mi de visurile tale.

Enache zâmbi.

– Visurile mele se cam cramponează de la o vreme în fața unei porți închise, la marginea orașului, la care ajung, indiferent în ce direcție aș lua-o prin străduțele înguste. Ajung acolo și nu știu ce se află în spatele ei, dar nici nu-mi doresc într-atât încât să am curajul s-o deschid. Culmea e că am imaginea porții ca și cum aș privi dinspre ea spre mine, văzându-mă și văzând cefele unor personaje care sunt strânse la poartă și care se uită spre personajul meu, iar eu le cunosc și știu că ele așteaptă ca eu să iau o decizie. În acel moment, mă trezesc, inevitabil.

– E clar, ai ajuns la o vârstă în care problemele personale se răsfrâng în simboluri onirice...

– Alooo, îl întrerupse Enache, eu îți povestesc ca să-ți dau idei, n-am venit la psihiatru...

– Da? Și atunci cum să interpretez eu dilema ta în fața porții, la care stai ca un...?

– O interpretezi cum vrei, doar ești scriitor. Poți spune fie că mie, ca personaj, mi-era teamă să deschid poarta orașului pentru ca ceva amenințător să nu pătrundă înăuntru, fie că teama se referă la ieșirea mea din oraș.

– Bogate opțiuni, n-am ce zice... Pare o proză de Borges.

Enache sorbi lung din ceai.

– Uite, vezi, ăsta-i cusurul tău, vorba lui nenea Iancu, eu îți povestesc visurile mele reale, iar tu mă iei cu ficțiuni marca Blandiana și Borges.

– Neeee, interveni Florin, nu știi că adjectivul „borgezian” definește concepția despre viață ca „fiction”?

– Eu cred că ne pierdem în jocuri lingvistice în vreme ce afară se întâmplă sfârșitul lumii...

– Fii serios, a câta Apocalipsă din anul ăsta este aceasta? Că m-am plictisit să le mai număr...

– Și mi se mai întâmplă ceva, și de data asta nu mai e vorba de vis, dar se poate specula în prozele tale fantastice. Seara, la culcare, atunci când închid ochii, am impresia că văd toată camera, ca luminată. O văd chiar dacă îmi trag pătura peste cap, dar când deschid ochii totul este în întuneric. O vreme am crezut că este ecoul imaginii păstrate pe retină, apoi, în mai multe seri, am observat că sursa de lumină care îmi dă imaginea nu este dinspre fereastră, ci undeva deasupra capului meu, nu întotdeauna în același loc. Ba, la un moment dat, au existat și două surse.

– Îngerii păzitori?

– Sau vestitori. Luminile astea apar de la un timp aproape în fiecare seară și nu pot să nu le leg de ideea de Apocalipsă, când forțele Binelui se mobilizează împotriva Răului.

– Deci tu chiar crezi că va avea loc Apocalipsa?

– Nu cred nimic; încerc să-ți dau idei de SF-uri din experiența mea, iar tu faci pe inchizitorul! se supără Enache.

– Doar discutam, măăăă, de ce ești atât de nervos?

Enache ridică din umeri.

– Nu știu, mă. Parcă n-am stare, parcă aștept să se întâmple ceva – rău sau bun –, nu-mi dau seama.

– Îți dau o țuică? propuse Florin. Calmează...

Enache râse.

– Ce-ți veni? N-am mai băut de când eram cu...

Făcu o pauză și privi pe fereastră.

– Hai, spune-i pe nume, îl îndemnă Florin. Ce, te mai afectează și acum, după atâția ani?

– Evident că mă afectează. Nu numai că a plecat, dar m-a lăsat și cu javra aia!

– Cu Flufy?

Florin râse zgomotos. Mobilul sună salvator pentru Enache.

– Da, șefu’.

– Unde naiba ești, Enache?

– Prin oraș, șefu’. N-am avut semnal până acum, cred că au căzut releele de la cutremur.

– Mă, tu parcă ai o verișoară pe la Gighera, unde avem noi depozitul de sud. Nu răspunde nimeni pe acolo, nici la primărie, nici la miliție. Nu încerci s-o suni, să vezi ce dracu’ se întâmplă pe acolo? Gurile rele spun că ar fi fost o avarie nasoală la Centrala de la Kozlodui.

– Da, șefu’, îi dau un telefon și te sun dacă o prind. Pa!

În timp ce căuta în memoria telefonului numărul Getei, îl informă pe Florin:

– I-auzi că centrala de la Kozlodui ar fi fost afectată grav de cutremur.

– Să fie sănătoși! concluzionă mucalit amicul său. Bine că nu era la noi.

Enache sună îmdelung, dar nu răspunse nimeni. Căută iar în memorie și făcu un nou apel.

– Salut, Mihnea! Mă, cică ar fi probleme mari la Gighera, din cauza cutremurului. Tu o prinsăși pe maică-ta, acolo, că mie nu-mi răspunde?

– Să trăiești, unchiule! Văzui că nu răspunde; acuma sunt în mașină și mă duc acolo. Dacă e ceva, te sun.

Mihnea băgă telefonul în buzunar și privi spre Florin.

– Hai că plec, că n-am stare, cum ți-am zis. Te anunț dacă aflu câte ceva.

– O, stai liniștit, că nu-i dracul atât de negru – cutremurul ăsta n-a fost atât de grav încât să pună jos o localitate ca Gighera. Pesemne că sunt alte probleme: mai mult ca sigur că au căzut comunicațiile, îi replică amicul petrecându-l spre ușa de ieșire.

La două străzi de acolo, Enache descoperi că statuia Mareșalului, de la Ciupercă, căzuse ca retezată. Cizmele rămase drepte și parte din pantalonii militari, bufanți, din care ieșeau câteva fire de armătură, alcătuiau un spectacol grotesc.

Lucrare de tot rahatul, gândi Enache. Nici pe asta n-au făcut-o ca lumea. Telefonul îi sună iar.

– Da, Mihnea. Ajunsăși?

– Nu, Enache. E zonă izolată de armată – au barat drumul după Ostroveni și întorc pe toată lumea.

– Păi, ce se întâmplă acolo?

– Nu știu, că nu dau explicații, cică nu-s acreditați. dar am lăsat mașina parcată pe undeva și am luat-o pe jos, m-am strecurat prin pădurea Zăval. Hai că te sun când ajung la Gighera, că văd că e semnal, nu-s probleme.

– Ok, ai grijă, Mihneo.

Ajunse din nou la serviciu, dar nu află noutăți de la Liliana. Își comandă o cafea la expresorul de pe hol și îl informă pe boss despre ce a aflat deocamdată. Când cafeaua fu gata, veni și inginerul-șef de la firma vecină să-și ia una.

– Să trăiți, domnu’ Lascu. Ați auzit de avaria de la Kozlodui?

– Noroc, Enache, îi răspunse acesta introducând moneda în automat. Am auzit, da. Se vorbește prin urbe, că oficial ăștia n-ar spune nimic.

– Și poate fi atât de grav încât să fie afectat sudul județului nostru? La Gighera nu reușim să prindem pe nimeni, iar armata a izolat zona.

Uruitul aparatului amână puțin răspunsul. Domnul Lascu își prelevă apoi tacticos paharul cu cafea și amestecă ușor zahărul.

– N-are ce să se întâmple rău, Enache. Precum știi, centrala de la Kozlodui e una de tip EEG, model canadian. E alimentată de activitatea onirică a salariaților bulgari. Hai să ne imaginăm ce s-ar fi putut întâmpla în urma cutremurului. Păi, ar fi căzut linia de alimentare, da? Deci centrala s-ar fi oprit, să zicem. Nimic rău, nu? Sau, să zicem că ar fi explodat vreun acumulator. Un efect pe o rază de câțiva metri, nu mai mult. De asta îi și spune „centrală ecologică”, că nu prezintă pericol nici cât un aragaz pe butelie. Altele or fi problemele la Gighera...

Inginerul plecă agale, sorbind din cafeaua fierbinte. Enache o bău și el, cu ochii pe geam pentru că de jos răsunau sirenele ambulanțelor – în sfârșit catadicseau să intervină! Nu știa ce să facă, ar fi putut să-și termine rapoartele de activitate pentru săptămânile trecute, dar n-avea chef deloc. Dacă ar fi ultima zi înaintea Apocalipsei, ai sta să-ți termini hârțogăria? Așa că decise să se plimbe prin centru, să vadă efectele cutremurului și să simtă starea de spirit din oraș. Nu erau pagube majore, doar în centrul vechi, unde mai subzistaseră niște maghernițe cu statut incert. Lumea era în general indiferentă și montată pe problemele individuale. După un timp, îl sună iar Mihnea.

– Unchiule, e groasă. Am ajuns acasă la mama, dar n-am găsit pe nimeni. Hainele sunt pe scaun și paturile nefăcute, papucii jos. Nu-i nimeni nici la vecini, nu-i nimeni în toată zona. Animalele fac gălăgie de foame. La Miliție e închis, la cabinetul medical și la primărie la fel. Mai caut și te sun dacă aflu ceva.

– Bine, Mihnea. Sună-mă negreșit.

Formă apoi numrăul lui Florin.

– Ia spune-mi, maestre, crezi că centrala de la Kozlodui ar putea fi periculoasă?

– Evident, îi răspunse scurt acesta. De ce crezi că, în afara celor canadiene, e singura de acest tip de pe restul gogoloiului?

– Dar toată lumea zice că e ecologică..., făcu Enache pe avocatul diavolului.

– O fi, dar lumea discută că acești canadieni nu sunt tocmai onești, că la centralele lor s-au petrecut la un moment dat avarii cu consecințe nasoale, pe care le țin secrete.

– N-am auzit. De unde știi? De pe net?

– Da, se vorbește pe anumite canale care nu sunt publice. De ce crezi că se plâng canadienii că au zone nepopulate și vor să atragă emigranți? Eu aș spune că au zone depopulate!

– Și nu s-a sesizat nimeni că tipul ăsta de centrale nu e bun?

– Fii serios, Enache, unde există interes economic nu mai există onestitate. Și altcineva cine să se sesizeze? Tu ai filtre la internet și contra tezelor lui Lenin, darămite în cazuri unde sunt în joc miliarde de dolari?

– Fugi, mă, că nu ar mai fi făcut-o bulgarii dacă ar fi știut așa ceva.

– Bine ai spus, râse Florin, „dacă ar fi știut așa ceva”. Îți dai seama că le-au dat-o la preț mic, ca să-i momească, iar pentru bulgari a fost bună.

– Și ce mai zic teoriile conspiraționiste de pe net că fac avariile acestor centrale?

– Dispar oameni. Orașe întregi... Și se bănuiește că e mâna guvernului canadian care ascunde victimele pentru a nu recunoaște eșecul și a nu crea panică.

– De ce ar muri atâția indivizi dacă este totuși o centrală de tip ecologic? Mi-a explicat un inginer că practic n-are ce să se întâmple rău.

– N-am spus că ar muri, se precipită Florin. Doar că dispar. Și cică dispar cu precădere indivizii răi, cu probleme, de aia îi și convine guvernului canadian. O selecție aproape naturală dacă stăm să...

Vocea din receptor fluctuă de câteva ori și apoi muri.

– Alo, Florin, nu te mai aud.

Închise și formă din nou numărul de câteva ori, fără rezultat. Înjură în gând evaluând în ce măsură convorbirea fusese ascultată și întreruptă. Aiurea, își zise, ar mai trebui o Românie ca să asculte toate telefoanele românilor. Porni nervos spre casă.

În dreptul blocului patrula madam Florea de la parter.

– Domnu’ Enache, cutremurul de astă-dimineață a făcut victime la noi.

– Da? se miră el cântărind rapid din ochi integritatea blocului. Cum așa? Cine?

– Păi doamna Popescu de la unu. Toată ziua a mieunat pisica în casă.

– Mai are pisică? N-o omorâse acum câteva săptămâni că era bolnavă și nu-i mai suporta miorlăielile?

Femeia dădu din mâini, încurcată.

– Asta e alta, domnu’ Enache. Și-a luat alta. În mod sigur i s-a întâmplat ceva doamnei Popescu. N-a ieșit toată ziua din casă și n-ar fi stat fără să-i dea să mănânce pisicii, că nu suportă gălăgia. Am și sunat la ușă, dar n-a răspuns nimeni.

– O fi plecată, măi doamnă.

– Cum să plece fără pisică?! Nu vrei dumneata să dai un telefon la Miliție?

– Și ce să le spun? Să vină să spargă ușa? Doamnă, Miliția apară doar cuceririle revoluționare ale poporului, recită el enunțul pe care-l învățase de la intrarea în UTC, nu este interesată de soarta cetățeanului decât dacă el deranjează statul.

Salută din cap și se îndreptă spre scară.

– Cică nici la alte blocuri n-a mai ieșit lumea din casă. La G3 a fost și un incendiu, au venit pompierii și n-au găsit pe nimeni în apartamentul ăla, turui repede madam Florea, încercând să pară convingătoare.

Enache dădu din umeri. Ce ar fi trebuit el să facă? Așa cum nu era responsabil de scară, nu era nici primar.

– Să știți că doamna Popescu e o persoană bună! strigă după el femeia.

Enache se opri, se întoarse și o privi lung.

– Dumneavoastră sunteți o persoană bună, doamnă Florea?

Ar fi vrut să completeze cu „Dar eu? Eu sunt o persoană bună?”, nu zise însă nimic, profită de stupefacția vecinei pentru a urca repede scările.

Descuie yala, dar, înainte de a intra în casă ascultă atent liniștea de pe scară. Se uită câteva clipe la ușile vecinilor, apoi intră și închise în urma lui. Flufy apăru în viteză și îl asaltă cu entuziasm.

– Lasă-mă, mă, dracu-n pace! Ce te tot repezi așa? Înnebuniși?

Se spălă și deschise apoi o cutie cu pateu. Îi puse și lui Flufy câteva crochete și mâncară amândoi în tăcere. Mai încercă la telefon. Rețeaua funcționa iar, dar Florin nu mai răspundea. Își sună șeful și îl puse la curent cu situația de la Gighera. Nici acesta nu avea noutăți. Afară se pornise un mic vântuleț care umfla perdelele geamurilor deschise.

Deschise calculatorul. Din fericire, internetul funcționa. Căută date despre centralele de tip EEG și constată cu satisfacție că cenzura nu instalase filtre și pentru tipul ăsta de informație. Oricum, explicațiile nu erau decât superficiale, susținând ideea că exploatarea undelor cerebrale umane de tip alfa era o sursă nepoluantă și eficientă de producere a energiei. În principiu, furnizorii erau persoane care, contra cost, acceptau ca undele alfa generate în somn să le fie preluate de o aparatură complexă, apoi amplificate și transformate în impulsuri electrice la valori incredibile. Sute de mii de bulgari de pe malul drept al Dunării trăiau practic din așa ceva, singura lor obligație fiind ca seara, înainte de culcare, să nu uite să-și pună pe cap diadema cu colectorii. Plățile către furnizori erau destul de mari, deoarece subiectul nu era încurajat să-și găsească un second job, în ideea că persoanele sănătoase care nu se confruntă cu situații de stres au tendința să producă o intensă activitate cerebrală de tip alfa. Despre hibe, efecte colaterale nocive sau pericole nu se spunea nimic. Oricum, Enache se gândi că o persoană cu conștiința pătată nu poate să emită unde cerebrale de aceeași puritate cu cele ale unei conștiințe nealterate în plan moral. În plus, erau avantajați, și probabil mai bine plătiți, cei care practicau meditația, yoga, practicile Zen sau alte activități de acest tip deoarece generau în activitatea cerebrală mari cantități de unde alfa. Bun. Ce s-ar fi întâmplat însă cu furnizorii „viciați” în contextul deselor cutremure? Avea vreo legătură dispariția lor, și nu doar a lor, cu capriciile scoarței terestre? Să se manifeste apocaliptica Judecată de Apoi prin acest fel de împărțire a grâului de neghină? Puțin probabil, deoarece problema moralității era deja una prea dezbătută de-a lungul mileniilor în fel și chip. Până unde se întinde răul și unde se oprește binele? Și ce e rău și ce e bine? Intră în aceeași balanță un ucigaș care și-a pătat mâinile cu sângele semenului, cu cel care a făcut același lucru în contextul apărării patriei, cu cel care a tăiat un animal de curte pentru a-și hrăni familia sau cu cel care, involuntar, a strivit un gândac sau o furnică? Poate însă că miile de dispariții nu înseamnă o acțiune punitivă. Nu cumva radiațiile telurice generate de planetă amplificau nu doar undele cerebrale alfa, ci, prin aparatura de tip EEG, chiar visurile, printr-o ciudată relație? Iar efectul se simțea pe o rază mult mai mare decât asupra furnizorilor de energie cerebrală. O reacție în lanț, ca un tsunami de visuri, uriaș și puternic. Ce porți deschideau aceste visuri și cui? Doar celor care „meritau”? S-ar explica astfel unde a dispărut civilizația mayașă – un număr impresionant de 150 milioane de persoane – în doar câțiva ani? Care mayași, ca să judecăm drept, erau și autorii sacrificiilor umane pe bandă dedicate Șarpelui cu pene. Din nou o problemă morală. Dar mayașii nu posedau aparatură EEG... Sau drogurile, consumate în colectivități mari, suplineau stimularea onirică, generând același efect? Și de ce disparițiile nu afectează și elementul animal? Sunt animalele mai etice decât contingentul lor uman? Sau visează ele oare mai puțin?

Enache se uită la ceas. Problema îl furase cu totul și se făcuse deja unu noaptea. Întrebările îl obosiseră. Înainte de a închide calculatorul, în liniștea din jur se auzi semnalul intrării unui mail. Deschise căsuța poștală electronică și descoperi un mesaj de la Geta din Gighera. În mod ciudat, nu conținea nimic și, deși Enache bănui a fi efectul unui spam, îl încercă un mic frison. Era ca și cum femeia ar fi vrut să-i spună ceva de dincolo...

Își pregăti patul și închise fereastra. La orizont, descărcări electrice răzlețe anunțau o apropiată furtună. Puse porția de mâncare a lui Flufy în castronel, pentru dimineață, și mai privi câteva clipe spre noaptea de afară. Apoi umplu până la refuz recipientul câinelui.

Se culcă.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey