Ștefan Diaconu
Haugh Béla
Clelia Ifrim

 
sus

Ștefan Diaconu

 

Tovarășa Despa

 

Femeia trecu strada. O priveam și nu știu de ce eram așa trist. Eu aveam 17 ani, ea 44. O uram de moarte. Aș fi vrut să dea o mașină peste ea, apoi din urmă să o calce un camion cu o cisternă plină de benzină care să explodeze, să fiu sigur că nu mai rămâne nimic. Îmi doream să-l văd pe tata cum îi poartă doliu, la o bere cu vecinii care se adună conștiincioși la tejgheaua bufetului de la parter. Să le asculte bancurile porcoase cu profesoare blonde și asistente medicale; ar fi râs, ar mai fi luat o bere, apoi un vin, o vodkă, s-ar fi îmbătat criță și ar fi plâns după ea în mijlocul lor, ca un copil de țâță.

Femeia trecu strada și se opri în stația de autobuz. Acolo era o mulțime de oameni, cu șepci de piele, haine murdare, duhnind a transpirație și a vaselină din secțiile de lucru și vestiare. Nu te-ai fi așteptat să auzi nimic de la ei, nici măcar n-ai fi vrut asta. Cu fețe trase, hămesite de foame, galbene ca ceara, mustăcioși, bărboși, femei zgribulite de frigurile epilepsiei. Se sui în cursa care veni cu întârziere, plină de călătorii pe care nu-i puteai deosebi de cei din stație. Formau o masă completă, ca borhotul din butoaiele de la fabrica de bere. Pe jos, întins pe pereți, peste tot e același!!! O auzisem seara, înainte să plece a doua zi, când vorbea cu tata. Fusese tovarășa Despa pe la ea, mama îi umpluse o sacoșă de carne, din ce-a adus de la abator, de la serviciu. Îi făcuse și o cafeluță. Tovarășa i-a zis că are sondă, că se rezolvă fără nici o complicație. Să mai dea vreo două sticle de vin, din ăla alb, de la cuscrii de la țară. Tata era de acord, nu spunea nimic, sta cu capul prins în podul palmei ascultând-o pe mama.

Autobuzul trebuia să o ducă în Canta, unde locuia tovarășa Despa. Sâmbăta aceea, mama nu era în tură. Eram scutit de la școală, mă doborâse o gripă cumplită. Am văzut-o de la geamul din bucătărie cum a ieșit din scară, cum a ajuns în stradă, a trecut, și s-a oprit în stație. Mama nu avusese niciodată vreo boală. Ne îngrijea, pe mine, pe frate-meu și pe sor-mea; pe tata care de cele mai multe ori era tratat de mahmureală. De ea nu se ocupa nimeni. Pentru că nu se-mbolnăvea, era o femeie de fier, dacă ar fi știut-o Ceaușescu ar fi băgat-o în vreun laborator, să-i afle compoziția omului de fier. Cum fac americanii cu extratereștrii, în Zona 51.

Am băut ceaiul pe care mi-l pregătise, în bucătărie. Aburii s-au lipit de geam. O văzusem ca prin ceață. Înainte să plece s-a uitat în oglindă, pe hol. Își privea abdomenul ca pe o groapă de gunoi. Dacă mă gândesc că de-acolo am ieșit noi, cred că avea tot dreptul. Mi-a zis de pe hol, din fața oglinzii, că se duce pe la tanti Licuța, o mătușă de-a ei, și apoi trece să-mi ia niște haine rămase mici, de-ale lui Mișu. Un verișor mai mare plecat în armată. Mi-era de-acum indiferent, nu știam cum aș fi putut să o opresc. Nici n-am încercat să-i vorbesc, măcar să o întreb. Am fost martor la tot ce s-a petrecut și n-am scos nici un cuvânt. Capul meu era un ghețar pus la fiert într-o oală, pe foc. Curgea apa de pe mine, deși nu era deloc cald în casă. Știam de discuția pe care o purtase cu tata, noaptea. Îi auzisem prin pereții subțiri ai apartamentului. Tata venea din tura de după-masă, făcea un duș cu apă rece, uneori mai găsea apă caldă în cadă, când mama era la serviciu de dimineață. Mânca și se băga în pat. Începeau să-și povestească, despre una, despre alta. Chițcăia când îi istorisea tata despre colegii lui de la muncă. Lucra la Ceramica, la făcut cărămizi. Era salahor, mânuia la lopată pământul în cuptoare. Maică-mea era măcelar.

Iuda era unul din colegii tatălui meu, de care râdea mereu. Și ea întreba de dânsul. Înainte să se apuce de povestit, tata trântea câte-o înjurătură la adresa lui. Tache era un bădăran, alt coleg. Într-o vreme se împrietenise cu tata, fiind amândoi specialiști în degustatul vinului, fusese acasă la noi și tot uitându-se la mama și la sor-mea, i-a zis lu’ asta mică o prostie. S-a uitat drept în ochii ei și cică : - Tu nu ești de-a lu’ tat-tu! De atunci, mama nu l-a mai lăsat pe tata să-l aducă la noi. Tata nu era vorbăreț, dar noaptea îi povestea lu’ mama tot ce vedea și gândea într-o zi. Și mama la fel.

În după-amiaza aceea mama s-a întors acasă. S-a pus în pat și nu s-a mișcat de acolo până ce n-a venit tata. I-a pregătit ceva de mâncare. Îi era rău. Nu am vorbit cu ea, știam că nu fusese nici la tanti Licuța, nici la Mișu după haine. Noaptea, în loc să discute și să sporovăiască așa cum făceau înainte, a gemut. Și tata nu zicea nimic. Stătea lângă ea, nu făcea nimic, că nu îl auzeam. Era mut, dracu’ știe. Duminică a vrut să o ducă la spital, dar ei îi era frică. Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică doctorii? Or să cheme miliția. Luni am plecat la școală. Și eu, și frati-miu, și sor-mea. Când ne-am întors acasă, era pustiu. Marți dimineață ne-au adus-o pe mama de la morgă. În procesul verbal era trecută cauza decesului, blocaj renal.

Nu mi-a venit să cred. Aflasem de la niște rude care vorbeau încet în bucătărie, să nu cumva să auzim ce se întâmplă. De parcă rezultatul n-ar fi fost același, de parcă mama ar fi putut să se trezească și să spună că gata, a trecut, a murit puțin, din greșeală, dar acum e bine. Aveam doar 17 ani. Ea 44. Au înmormântat-o. Ne-au luat până și cuverturile de pe pat ca să le dea de pomană. Pentru că era de-a lui Tudurache, pentru că muncise, pentru că trebuia să-l lase pe tata în curul gol. El era inert. Nu putea să spună sau să facă ceva. Era femeia lui. Dânsul nu s-a gândit nici o clipă că ce bine ar fi să dea mașina peste ea. Eu da, pentru că o chemase pe tovarășa Despa la ea. Pentru că bănuiam ce avea de gând să facă tovarășa Despa. Ar fi încercat să-i provoace un avort, ilegal la acea vreme, în condiții insalubre, clandestin. Ceea ce s-a și întâmplat.

Nu am putut să o iert pe mama pentru prostia asta. Pe tovarășa Despa nici atât. Chiuleam de la școală și o urmăream zilnic. Divorțată, era asistentă medicală la Spitalul de Copii Sfânta Maria. Avea două fete mai mari, studente la medicină. Le știam programul pe de rost, la toate trei. Într-o seară fata mai mare, Paula, s-a dus la discoteca tineretului; venise un coleg de-al ei și o luase cu mașina. Avea să se-ntoarcă, nu erau obișnuite, nici una dintre ele, să rămână peste noapte. Tovarășa Despa era strictă cu ele. Am așteptat-o cu un cuțit până s-a întors. Era beată, singură, în întunericul de pe scara blocului. Îmi era la îndemână, puteam să-i iau gâtul într-o secundă. Puteam să-i întorc favorul tovarășei Despa, care nu se arătase la înmormântare, deși mama îi umpluse sacoșele cu carne. Puteam să-i pun capăt. Eram atât de pornit, încât nu mă putea opri nimeni. Nici măcar Dumnezeu, pe El L-am hăcuit și am lăsat-o pe Paula să intre teafără în casă.

Dumnezeu a supraviețuit, ca prin minune, atacului meu. Medicii L-au resuscitat și L-au ținut în viață, spre deosebire de maică-mea care a avut ghinion. Am întâlnit-o pe tovarășa Despa la o nuntă. Ironia sorții. Sau poate doar un semn divin. Trecuseră mai bine de 15 ani de când maică-mea fusese îngropată. Am invitat-o la dans. Habar n-avea cine eram. Dânsa era în culmea fericirii, nepotu-său se însura cu nepoată-mea. Și mama ar fi fost bucuroasă, și maică-mea ar fi dansat, ar fi mâncat, ar fi băut și s-ar fi veselit. Sunt sigur de asta. Călăul ei n-avea nici un resentiment. Chipul ei emana o voioșie și o poftă de viață care m-au scos din sărite. I-am prins mâinile în clești și i-am șoptit la ureche:

- Tovarășă Despa, matale nu mă știi, dar eu te cunosc!

- Dar de unde, măi? mi-a zis ea intrigată, poate și puțin speriată.

- Matale ai fost coșmarul vieții mele!!! Matale m-ai ruinat. Prin 86’, i-ai provocat un avort spontan lu’ mama, și la trei zile după aceea a murit. Aveam 17 ani.

- Du-te, măi, de aici! Nu vorbi prostii! Eu n-am făcut din astea. Și mă urmărea de parcă aș fi lovit-o, toată roșie la față. Lumea ne vedea și nu știa ce se întâmplă între noi.

- Tovarășă Despa, ține minte, te-am urmărit zile la rând și aveam în cap o mie și una de feluri prin care să-ți fac rău, ție și fetelor matale. La 17 ani eram atât de disperat că ți-aș fi putut da foc într-o noapte și nu afla nimeni, cine sau pentru ce. Tata e singurul care știe de ce-a murit mama. N-ar fi scos o vorbă.

I-am dat drumul din mână ca și cum ai lăsa un pai să cadă de la înălțime. S-a dus la masă și nu s-a mai ridicat de acolo până dimineață, când am plecat acasă. Nici n-am mai întâlnit-o.                  

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

Isprăvile lui HÁRY JÁNOS (1914)
IV.
I-am dus dascălului o stea căzătoare

(Povestea precedentă, în numărul 47)

Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat și cineva i-a spus că sunt un copil faimos. Imediat l-a chemat pe taică-meu și l-a îndemnat să mă trimită la învățătură, deoarece numai așa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat și a tot insistat până când l-a convins și l-a determinat să mă înscrie la școala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.

Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece și eu socoteam că ungurul a fost făcut să țină sabia, pușca și frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamțul. Pentru că, v-o spun verde în față, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.

Deci, m-au înscris la școala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva dorește să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experiență pe malul Dunării, în citadelă și chiar și-n școală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câțiva ani, dar științele naturii mi-au trântit capacul.

S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moșneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare și ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile orașului.

Las' că-ți aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee și chiar aș fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, știu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.

După căderea serii, am și urcat în cetățuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluțele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopții ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc și să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la școală una strălucitoare.

Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a și înmuiat oleacă tărtăcuța - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârșit, către dimineață, am elaborat șiretlicul. Imediat cum am scăpat de la școală, m-am dus la meșterul Bandij, covaciul și i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în fața fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la școală că stelele căzătoare conțin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil și stelele căzătoare. Desigur, pentru reușita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă. Am frecat bara curbată a covaciului și am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraș cu ea. Imensa putere de atracție nu numai că a oprit căruțele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei și cuțite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe polițe au sărit de la locul lor și s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească ușa la timp.

Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină și am început să gonesc cât mă țineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreței am observat că tot venea un om după mine, deși el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândește, așa că i-am strigat să-și vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forță.
- Atât de mult mărunțiș aveți în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creițar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creițarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel și fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mișu Wass, adică Mihai Fier.

M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forță, că atrăgea până și numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mișu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină și nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am și prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverșunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârșit, una a căzut chiar în fața picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele șase colțuri, deși se cam turtiseră la impact. Și strălucea de-ți lua ochii.

Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, așa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai așa am putut s-o duc acasă.  Chiar și așa, strălucea prin pânză și a luminat așa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpașul. Însă dimineața, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.

Chiar și așa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deși n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulțumit și a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.

Ci a doua zi s-a prezentat la școală foarte supărat. M-a făcut cu ou și cu oțet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de rușine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moșul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară și că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluța, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat și mai tare și m-a dus în fața consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.

Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obișnuită din prundul Dunării și am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârșav, lipsit de recunoștință; că am abuzat de încrederea lui și am săvârșit o ticăloșie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine așa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera științifică - și nici primat n-aș fi dorit să devin.

De fapt, m-am bucurat de neașteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aș fi vrut să-mi aprind luleaua.

Traducere de Franciscus Georgius
(Povestea următoare în numărul 49)

Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

Clelia Ifrim


Muntele Privighetorilor
(Fragment din romanul
în lucru Cartea de Oaspeți)

 

Copilul trecuse de Poarta Păsărilor și urca ușor cărarea care ducea spre Cătunul Verde. Cărarea devenise mai largă și brazii erau tineri, semn că pământul era nou. Copilul ridică colivia cu  privighetoarea în ea și vorbi cu ea în limba păsarilor.
- Îmi spunea mama acasă, că am să dau peste aceste pământuri, dar nu știa să le descrie.
- Uneori seamănă cu o ceață.
- Cu o ceață?
- Da, cu o ceață de primăvară. Sunt ușoare.
- Și cui aparțin?
- Ție.
- Sunt ale mele?
- Da, cum mă vezi și cum te văd. Sunt ale tale. Le-ai primit în dar înainte de a te naște.
Privighetoarea tăcu. Cântecul ei mai străluci o clipă în lumina dimineții, apoi copilul deschise ușița de lemn alb și privighetoarea zbură în largul muntelui. Puse colivia într-un brad și în ea un pumn de semințe.
Privi largul muntelui și largul cerului și spuse în limba privighetorilor și în limba mamei lui:
- Am să vin să te caut.

Lumina dimineții deveni  mai strălucitoare  și privighetoarea ajunse în largul cerului, la ai săi. Copilul urcă mai departe. Muntele Privighetorilor nu era prea înalt și orașul se vedea la picioarele lui. Locurile nu se schimbseră prea mult de când fusese ultima dată aici. Poate orașul se mai lărgise  și  o parte din mare devenise Orașul marin.

Copilul ajunse la casa pe care o știa  demult. Ușa era deschisă ca întotdeauna. Rămase o clipă în pragul ei. Razele soarelui de dimineața îi aureau și mai mult părul până la umeri.
- Rabbi, eu sunt.
Tânărul ieși  din lumina  camerei de la intrare și spuse:
- Știu că tu ești.
- Știu că tu știi că eu sunt. Am zis așa în loc de bună dimineața. Mama spunea că eu sunt o dimineață.Așa este?
- Așa este.

Rabbi desfăcu rucsacul din spatele copilului și-i privi pletele aurii.
- Așa este. Te-ai născut într-o dimineață de iarnă, cu mult soare. Doctorul a spus, ai născut o aviatoare.
- Adică?
- Adică au crezut că vii de foarte departe. Când te-a ținut cu capul în jos, ți-ai întins mâinile în lături, te-ai legănat, și doctorul care te ținea strâns de călcâie a spus din nou, ai născut o aviatoare. A fost primul gest pe care l-ai făcut. Acela de a zbura.
Era o dimineață de iarnă ca și acum, și soarele invadase toată sala de nașteri.
- Erai acolo?

Rabbi se aplecă și ajută copilul să-și descalțe ghetele de munte. Îi scoase șosetele și privi monogramele de pe ele. Copilul desculț stătea în fața lui, așteptând răspunsul.
- Erai și tu acolo?
- Da. Soarele invadase toată sala de nașteri. Eram și eu acolo.
- Ce făceai?
- Stăteam acolo și te priveam.
- Ca și acum?
- Da, ca și acum. Erai o rază de soare care ajunsese pe pământ.

Copilul râse și privi raza de soare care invadase toată camera. Ieșiră amândoi în foișorul casei de munte și priviră orașul de pe malul mării. În lumina soarelui erau nedespărțiți.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey