Vasile Baghiu

 
sus

Vasile Baghiu

 

Cum se leagă lucrurile
(fragment dintr-un roman aflat în lucru)

 


baghiuAici, în drumeția din pădure, se încumetă toți trei pe o cărăruie care duce la lac. Nu vor să ajungă chiar până acolo, dar vor să intre mai mult în desișul pădurii. Au lăsat la o parte discuțiile pe care le începuseră când erau prin dreptul schitului, iar acum se lasă în voia coborârii pe poteca plină de frunze putrede rămase de toamna trecută sau de crengi care trosnesc sub pașii lor. Au ajuns în marginea pârâiașului care trece prin spatele pavilionului de vest, cel cu garsonierele pentru personal, unde se mai dau petreceri și își duc viața unii din tinerii angajați ai sanatoriului. Deodată, imediat după un trunchi de fag căzut peste pârâu, zăresc toți trei, în același timp, ceva colorat, chiar în albia mică. Este un bărbat îmbrăcat în trening, pantaloni albaștri și bluză vișinie, întins pe spate, cu capul înspre amonte, în mijlocul firului de apă, cu mâinile pe lângă corp. Este un om mort. Apa întâmpină o ușoară rezistență în chelia lui, apoi se scurge de o parte și de alta a capului, pe lângă corp și pe sub corp, îi udă tenișii cu care este încălțat și merge mai departe, la vale, cel mai probabil înspre lac. Bineînțeles că toți trei sunt șocați de ceea ce li se arată ochilor într-o plimbare de plăcere așa cum este aceasta și preț de câteva momente bune nu reușește nici unul din ei să scoată vreun sunet. Se uită numai, cu multă uimire, la omul întins în apă.
– E mort, oameni buni! sparge pictorul tăcerea. Haideți să vedem ce-i cu el, dar sigur e mort.
– Eu cred că nu ar trebui să ne atingem de el, continuă Victor. Poate e vorba despre o crimă. Nu e bine să modificăm lucrurile pe aici.
– Să verificăm! Să vedem! zice și actorul, mai mult ca să nu rămână singurul nevorbit din grup. Ar trebui să fim siguri că e mort.
Toți trei tocmai au urmărit azi, în salon, o știre la televizor despre expoziția de corpuri umane de la Muzeul Antipa. Și au vorbit despre șocul pe care l-ar putea avea nu numai copiii, dar și unii adulți mai slabi de înger. Vizitatorii întrebați de reporter au spus că au venit din curiozitate, să vadă mai bine ce este dincolo de aparența umană, cum arată organele, mușchii, oasele, cum arată oamenii pe dinăuntru. Simpla curiozitate i-a adus pe toți cu miile. Reportera spune că un copil dintre vizitatori, care are numai trei sau patru ani, deși este atât de mic, nu s-a speriat. Este convingerea ei, spusă răspicat și chiar profesional.
– Nu s-a speriat acum, deșteapto, dar la noapte sigur visează urât băiatul... vorbește Teofil, pictorul, cu ea, ca și cum ar avea-o în față.
Nu numai că reportera nu se impresionează de replica pictorului din salonul artiștilor de la Sanatoriul Bisericani de undeva din Munții Moldovei, dar adaugă ceva și mai și: „Nu numai că nu s-a speriat, dar a fost chiar fascinat de corpurile aduse tocmai din China...”
– Bietul copil... mai punctează, așa, mai mult pentru sine, Victor. E chiar fascinat... Se vede fascinația pe fața lui, toanto!
– Domnule, eu nu-i mai înțeleg pe ăștia... spune și actorul. Ce tot vin, domnule, cu chestii din astea macabre de speriat copiii și femeile gravide? Una-două, crime, omoruri, violuri, violențe, tâlhării... Eu cred că vor să ne îmbolnăvească psihic. Domnule profesor, e programată chestia asta, domnule... Nu-i așa, o glumă. Nu-i o întâmplare. La unu știri cu prăpăstii din astea sângeroase, pe la patru te anunță că la cinci fix urmează știrile cu prăpăstii sângeroase și îți oferă și niște detalii despre ce vei vedea, numai să nu cumva să lipsești de la întâlnirea cu „realitatea”, apoi la șapte tot așa. Pe urmă filme cu împușcături, bătăi, schingiuiri, prăpădul lumii, domnule...

Asta a fost în salon azi, dar acum momentul de șoc e chiar aici. Victor îi verifică omului din pârâu pulsul la gât. Nimic, nici o tresărire. De altfel, corpul lui e rece. Cine știe de când stă mort aici? Nu poate, totuși, fi vorba despre zile, e o chestiune de o zi sau două pentru că nu l-au descoperit încă animalele pădurii, nu are semne, mușcături sau chestii din astea. Undeva sus, în fagii înalți o pasăre țipă prelung, ca într-o junglă ecuatorială sau ca într-un film cu mister și supans. Filmul lor este un fragment din filmul vieții care rulează în timp ce este trăit. Este un film jucat și trăit în același timp. Cei trei privesc la omul mort în tăcere. Nu se mai mișcă nici unul dintre ei nici un pas. Și nici nu mai spun nimic. Au auzit țipătul păsării, dar au aerul că nu îl bagă în seamă. Deodată, Teofil își amintește că are ceva important în buzunarele halatului și începe să se scotocească febril, cu privirea întoarsă parcă prin ungherele buzunarelor. După mai multe clipe de cerecetare cu acel aer pe față de luare aminte la ceea ce mâinile găsesc în căutarea lor, scoate o lumânare ruptă și un chibrit.
– Știți, eu umblu mereu cu o lumânare și cu un chibrit în buzunar pentru situații din astea... Prin sanatoriu se moare acuș-acuș. Din senin numai ce auzi că a murit cutare de la nu știu ce salon. Și trebuie lumânare. Nu stai atunci să cauți prin sertare, prin unghere. Iei frumos lumânarea din buzunar, o aprinzi și are omul lumină la trecerea pe lumea aialaltă.

În timp ce vorbește se apleacă la căpătâiul mortului, înfige lumânarea în lutul din marginea firului de apă, imediat în partea dreaptă a capului, o aprinde, apoi se ridică și își face cruce.
– Dumnezeu să-l ierte. Îl știu. Este unul de la salonul de pozitivi de la etajul unu din pavilionul celălalt. Nu l-a mai vizitat nimeni din familie de când a venit aici, de vreo jumate de an. Asta e. Moartea nu alege. Mi se pare că a făcut un efort prea mare ca să ajungă pe aici. Nu era în forma cea mai bună pentru drumeții. Nici noi nu suntem, dar să zicem că de data asta ne-am permis. Nu i-a mai rezistat inima...

În penumbra pădurii lumânarea strălucește neobișnuit de puternic. O simplă lumină de lumânare și simți că sufletul mortului are parte de confortul lui de suflet despre care noi nu știm mai nimic. Decid să rămână doi dintre ei, lângă cadavru, iar unul să plece la sanatoriu pentru telefon la poliție și ce mai trebuie pentru situația aceasta. Cel care pleacă este Victor. În drumul lui către sanatoriu are timp să se gândească parcă și mai mult la cât de intens viața lui a fost influențată de acest loc al morții. Vizitele la Grig, când era mai tânăr, excursia cu elvețienii care au căutat urmele trecerii scriitorului Grig Despa prin aceste parcuri, prin aceste pavilioane și holuri, pe aceste scări, iar acum internarea, la cincizeci de ani. Vrea să-l anunțe mai întâi pe doctorul Ulmeanu. Se duce la Reanimare, unde toată echipa albă stă în jurul tânărului din patul dinspre ușă. Cu liceul abia terminat, schior profesionist, Viorel Vanciu este căzut la pat aparent fără motiv, în plin avânt al carierei de sportiv. Un cancer pulmonar s-a extins peste tot, i-a cuprins și oasele acum, care îl dor cu toată morfina care i se injectează. Are perfuzia și el la căpătâi, pentru hidratare, hrănire și medicație. Este alb, livid, ca hârtia, cum se spune. Ține ochii închiși, respiră rar, amplu, cu puterile încă neterminate ale unei vieți în care a hălăduit cu schiurile prin aerul tare al munților înzăpeziți. Părinții, oameni de la țară, sunt copleșiți de durere, se uită resemnați înspre patul băiatului. Mama îi potrivește pe frunte căciula de lână pe care ea i-a împletit-o, pentru că i-a spus chiar el la telefon, când a fost internat aici, că îi este frig la sanatoriu, nu știe de ce, că nu i-a fost niciodată frig, dar că aici are nevoie de o căciulă împletită de lână. Face gestul acesta cu tandrețe și durere. Tatăl, cu cearcăne, nebărbierit, pământiu de supărare, privește neputincios înspre patul fiului care agonizează. I s-a pus oxigen, are și perfuzia, doctorii și asistenții sunt lângă el, părinții la fel. Acum nu se mai așteaptă decât sfârșitul. Unde să se mai insinueze acum și Victor în povestea aceasta cu anunțul lui depre mortul din pădure? Stă în așteptare în pragul ușii salonului, pândind un moment potrivit în care ar putea și el să-și plaseze vestea. Doctorul Ulmeanu vorbește cu asistentele, le dă indicații minime despre niște injecții pe care urmează să i le facă băiatului peste alte două ore, se uită cu înțelegere și afecțiune la cei doi părinți. Iată că îl vede, în fuga privirii, și pe Victor.
– Ce s-a întâmplat, domnule Savu?
– Domnule doctor, îmi pare rău, dar nu pot să vă spun decât între patru ochi... Vă rog, veniți două secunde aici pe hol!
A spus asta și s-a retras doi pași dincolo de pragul salonului.  Doctorul, mărunțel, cu ochelarii lui cilindrici, se duce repede pe hol. Află despre ceea ce găsiseră artiștii în pădure, mai cere niște amănunte, apoi o cheamă pe asistenta Cristina.
– Te rog, domnișoara Cristina, i se adresează el în șoaptă celei mai tinere asistente din grup pe care a și chemat-o printr-un semn cu mâna pe hol, dă un telefon la Poliție și spune-le să vină la sanatoriu cu un criminalist ca să facă constatările în legătură cu un pacient de-al nostru găsit de oamenii ăștia în pădure!

Fata se duce repede să rezolve lucrurile, să dea telefoanele, să pregătească foaia pacientului. Știau deja despre el, știau cine este. Îl crezuseră plecat acasă sau pur și simplu plecat prin oraș, cum mai pleacă pacienții când li se face cu totul și cu totul urât de stat între zidurile acestea, de plimbat pe aleile acestea ornate cu arcade de trandafiri.
În salonul de reanimare – viața și bătăliile ei cu moartea. Cel de lângă tânărul Viorel Vanciu, din patul de la mijloc, este un bărbat de cincizeci de ani, brunet, cu părul negru cu numeroase fire albe presărate prin el, cu un aer agitat, speriat, anxios, cu o neliniște care nu-i îngăduie nici să stea întins pe pernă, în poziția Trendelemburg (cum învățase Grig la școală că se cheamă statul întins pe spate în pat), nici să stea în șezut, cu perna pusă la spate, nici cu picioarele atârnând la marginea patului. Cineva care l-ar urmări mai atent ar crede pe bună dreptate că are o neliniște neobișnuită pentru un bolnav de la reanimare, unde pacienții stau întinși ca morți în cele trei paturi prevăzute cu oxigen în peretele de la căpătâi.
– Domnule doctor, lăsați, vă rog, pe cineva peste noapte aici pentru mine... Asistenta nu poate să fie aici mereu. Are și alți pacienți cu probleme, astmatici în criză, tratamente... Nu vreau și nu cred că trebuie să mor...

Omul îi spune toate acestea de față cu ceilalți doi întinși de o parte și de alta a patului său, în paturile lor, de față cu părinții îndurerați ai băiatului, a căror durere nu poate fi spusă, care nu pot să-l mai roage pe doctor nimic, pentru că totul s-a clarificat, totul este pe linia fără întoarcere. Tatăl iese afară pe hol și pare că plânge. Se vede cum i se scutură umerii de plâns, profilat în fereastra de pe hol, care dă în curtea din spate a garajelor, a atelierelor mecanice, a atelierelor de croitorie și a cotețelor de porci. Mulți pacienți, în drumul spre toaletă, se opresc la pervazurile acestor ferestre, ca să se odihnească, deși par că vor să contemple mult-mult priveliștea curții mărginite de pădure. De la ateliere, din doi pași intri în pădure. La omul care nu-și mai poate stăpâni plânsul nu se duce nimeni. Doctorul le-a făcut semn să fie lăsat în pace. Durerea nu poate fi consolată oricând. Și nici orice durere nu poate avea parte de mângâiere. Multe se trăiesc în singurătate și izolare. Ca în romanul Stadiu final al lui Grig, pe care Victor nu se grăbește să-l termine de citit, ca să-l prindă pe îndelete, ca să aibă mereu ceva important de răsucit în minte, adică o preocupare intelectuală, cum ar veni, dincolo de grija și dorul pentru cei doi copii și pentru Dora.

Dora nu l-a mai vizitat de o lună. Deși a vorbit cu ea la telefon, căci are mobilul cu el aici sus, nu s-a lămurit foarte exact care sunt motivele cele mai puternice ale ei să nu mai vină să-l vadă. Se pare că se întâmplă ceva grav în relația dintre ei, pentru că Dora, în afară că îl sună foarte rar sau nu-i răspunde întotdeauna la apelurile lui, este mai mereu plecată de acasă. Copiii sunt mari acum, au intrat la facultate, și-au găsit și loc la cămin, pentru că au intrat cu medii bune, undeva la Timișoara, la Universitatea de Vest, iar ea, rămasă singură acasă, își petrece timpul prin alte locuri, știute și neștiute, prin vizite la prieteni, prin plimbări aiurea pe străzile orașului, prin fel de fel de preocupări obscure despre care Victor nici nu mai vrea să afle. A încercat o dată, într-una din aceste zile de dinainte de descoperirea mortului în pădure, să lămurească subiectul, dar maniera în care ea i-a răspuns l-a descurajat pentru totdeauna să mai încerce.
– Fac ce vreau și nu mă mai interesează părerile tale! M-am săturat până peste cap! Auzi? Până peste cap!
E surprins de reacția ei. S-au acumulat mai multe pe capul ei, se pare, iar acum izbucnește fără avertismente, fără menajamente, fără să-i pese. Surprinderea vine nu pentru că nu a mai auzit-o vorbind așa (momente din astea se întâmplă în orice casă), dar mai ales pentru că totul se întâmplă la telefon. Nu față în față. Nu ca doi oameni care au de rezolvat o problemă care îi privește pe amândoi. Se gândește la ce-i mai rău, la despărțire. De câteva ori a venit vorba despre asta în certurile lor, atâtea câte au fost și cum au fost, dar niciodată el nu a pronunțat vreun cuvânt care s-o amintească. Nu știe de ce acum însă simte că s-ar potrivi o întrebare directă.
– Vrei să divorțăm? o întreabă pe un ton din care se simte de la distanță că nu-i mai pasă de răspuns.
Răspunsul ei a venit prompt, ca și cum ar fi așteptat întrebarea. 
– Da, am și înaintat formele!

Se așază acum o tăcere grea pe unda dintre ei. O tăcere care face drumul înainte și înapoi de mai multe ori dintre telefoanele lor și satelit, în spațiu, unde o fi satelitul. Este o tăcere plimbătoare prin spațiu. Nici unul nu închide, totuși. În salonul lui Victor, la televizor e bătălia politică din coaliția de guvernare, certurile dintre partide pentru niște numiri surprinzătoare la Justiție, pentru coabitarea prea strânsă cu președintele ținut în brațe de o parte importantă a liderilor europeni, pentru alte chestii asupra cărora liberalii nu se înțeleg cu social-democrații. Președintele se bucură. Este ceea ce-și dorește, ceea ce-l interesează. Lumea nu înțelege. Comentariile sunt de dezamăgire. Dezamăgirea oamenilor pentru trădarea ideilor pentru care ieșiseră în stradă iarna trecută, când a ieșit și Victor. Astea rulează acum pe ecran pe „mute”, sarabanda politică fără sfârșit, spre paguba alegătorilor, a votanților, a prostimii, care adoră să se lase așa înșelată din patru în patru ani și nu se mai învață minte. Victor se uită la filmul politic mut și se gândește la ce i-a spus propria nevastă. După boală, acum mai urmează și divorțul. Loviturile, una după alta. Numărate. Primite în plin. Prins cu garda jos, le primește în plină figură ca un boxer obosit care înțelege că pierde partida.
– De ce nu mi-ai spus când ai venit ultima dată aici?
– Nu știam că îmi doresc asta atunci...
– Și ce te-a convins între timp?
Încă marcați de găsirea ieri a mortului în pădure, colegii de cameră par să asculte dialogul lui Victor cu soția lui. Se întâmplă ceva grav care transmite o undă de emoție care îi cuprinde și pe ei. Lucrurile grave se pot întâmpla și într-o conversație la telefon. Veștile proaste cu adevărat în viață le poți primi și la telefon. Și la televizor sunt multe vești proaste care nu te lasă să speri la mai bine nici o clipită, dar alea sunt exterioare vieții tale interioare, nu te privesc.  
– M-a convins rahatul de viață pe care l-am trăit cu tine până acum, rahatul de viață pe care îl trăiesc acum singură, cu tine bolnav, apoi mă convinge lipsa completă de viitor pentru viața noastră în doi.
– Viața noastră în patru, Dora... Suntem o familie...
– Copiii sunt mari... Au drumul lor de acuma. Noi mai mult ne certăm, sau, mă rog, stăm departe unul de altul, cu internarea ta și toate astea... În sfârșit, nu vreau să spun mai multe, nici înainte nu era lapte și miere între noi...

Conversația se oprește aici. Doar câteva replici fără importanță sau cu o importanță pe care doar ei o cunosc și o înțeleg, niște vorbe aruncate unul înspre celălalt au mai urmat, iar acum Victor iese pe terasă. Este locul de unde, privind înspre întreaga vale și culmile de peste lac omul poate să-și găsească o părelnică mîngâiere sau măcar o clarificare a gândurilor și sentimentelor. Înțelege că a rămas singur în sanatoriu, că soția nu mai vrea să continue viața cu el, că nici copiii poate nu mai sunt interesați într-un fel sau altul să-l vadă sau să mai aibă o comunicare cât de cât cu el. Nu e cazul să-și plângă de milă, totuși. Ba ar cam fi cazul. La felul în care viața a luat această întorsătură nu mai ai nevoie de motive suplimentare ca să-ți dai seama că ești în derivă. Pe terasă a rulat în gând filmul vieții de până acum, cu Dora și copiii, cu școala și toate probelemele legate de școală, cu plecarea lui la Erevan din ultimii ani, când, dacă se gândește mai bine, a simțit prima oară o ușoară clătinare a bărcii conjugale. Seri în care pe Skype ea nu răspundea la apelurile lui, starea permanentă de iritare pe care o simțea în felul în care ea vorbea cu el, parcă mereu pe fugă, în grabă, parcă mereu având ceva mai important de făcut decât să stea de vorbă cu el, parcă mereu căutând o cale de eschivă. Iar când reușea, totuși, să o vadă pe ecran și să schimbe două vorbe cu ea, el observa răceala și indiferența de pe fața ei, cinismul cu care reacționa la intențiile lui de aplanare a tensiunilor, de punere a comunicării pe un făgaș de calm și normalitate. Nu o bănuia încă de înșelăciune, deși cuvântul este poate cam dur în raport cu niște bănuieli și poate un pic și cu faptele, dar de un lucru era cât se poate de sigur în toate zilele în care participa la cursuri în sălile de conferințe ale hotelului Ararat sau făcea plimbări cu grupul pe străzile umbrite de platani. Dora se înstrăinase de el așa cum un om se înstrăinează de locul natal după un timp îndelungat de trăit în străinătate.

În ziua vizitei la casa memorială a regizorului Paradjanov avea starea de mohoreală apăsătoare a zilelor înnorate și părea că nimeni și nimic nu va putea să-l scoată la lumină și speranță, la încredere, la malul pe care să se simtă în siguranță. Doar francezul mereu pus pe glume, cu un carnet de note la el permanent, a reușit să învioreze și pentru el un pic atmosfera. Coborau pe drumul spre oraș, după vizita casei memoriale, având în dreapta stadionul și toată coasta începând de la monumentul închinat genocidului armean în jos. Ei doi, Victor și cu francezul Pierre, au luat-o puțin înaintea grupului, prinși într-o discuție despre surprize și despre ce fel de surpirze își fac oamenii, cum reacționează oamenii la surprize și toate lucrurile care au vreo legătură cu subiectul acesta, despre cum își fac românii și francezii suprize și așa mai departe. La un moment dat, într-un loc, pe dreapta, Pierre se duce și se ascunde după o baracă muncitorească de genul celor pe care le poți vedea în marginea șantierelor, se pitește chiar în fața ușii vopsite în verde a bărăcii și îi face semn lui Victor cu degetul pus peste gură să păstreze secretul, adică să nu spună celorlalți care coboară că el e ascuns acolo, să poată el, ghidușul, să îi surpindă, de fapt să îi sperie un pic ieșind brusc de după baracă tocmai când ei sunt foarte aproape. Victor se preface că admiră panorama orașului, dar se și uită din când în când, cu coada ochiului, la Pierre, uimit de capacitatea lui de a se transpune în situația de copil, de a trăi momentele acestea cu cea mai mare intensitate și fără pic de detașare, așa cum numai copiii știu să le trăiască. Totul era pregătit. Surpriza stătea să izbucnească în tot grupul, cu Pierre în centru, cu țipetele doamnelor și reacțiile felurite ale bărbaților, apoi cu veselia generală, râsetele nestăpânite, glumele în cascadă și bunadispoziție pe tot drumul până la hotel, ba chiar cu felicitări pentru Victor că a jucat tot teatrul admirării orașului fără să se dea de gol. Așa ar fi trebuit să se întâmple. Așa erau așteptările. Numai că s-a întâmplat ceva... Ei bine, ceva surprinzător, o altă surpriză care a împiedicat-o pe aceasta pregătită cu multă febrilitate de francez să se manifeste. În timp ce Pierre stătea aplecat în fața ușii vopsite în verde, cineva dinăuntru deschide destul de brusc acea ușă și îl prinde pe picior complet greșit pe francez, aproape trântindu-l la pământ. Era un cuplu de oameni ai străzii, un bărbat și o femeie îmbrăcați rufos și colorat, care trăiau în acea baracă, cărora li s-a părut suspect străinul care stătea ascuns în fața ușii lor, prevăzută cu o fereastră mică, așa că s-au decis să iasă să vadă despre ce este vorba. Pierre s-a speriat, nu doar a fost suprins. Văzând scena și în special stupoarea de pe fața lui Pierre, Victor a avut întâi pornirea să râdă – și chiar a râs un pic, dar imediat s-a repliat și și-a tras din nou o mină serioasă pe față. Măcar până îi va trece mirarea și – se pare – și rușinea lui Pierre de a păți așa ceva. Grupul a ajuns deja în dreptul barăcii, au văzut ceea ce mai rămăsese din scena cu boschetarii, Pierre și Victor stând deoparte, nu prea au înțeles despre ce era vorba, iar lucrurile și-au urmat cursul lor firesc, adică oamenii au ajuns la hotel și fiecare s-a retras în cameră pentru odihnă urmând ca mai târziu, înspre seară, să se vadă din nou la cină, în sala strălucitoare unde se poate mânca în sistemul bufet suedez, care lui Victor îi place în special pentru că poate să-și ia într-un bol cât de mult lapte acru vrea, care îi place atât de mult cu mămăligă.

În salon, după telefonul cu Dora din care a aflat că lucrurile nu mai pot merge așa înainte, că lucrurile nu pot merge la infinit, Victor se repliază, se închide în el însuși, încearcă să vadă ce se poate face. Pe Facebook se ceartă cu unii scriitori, prietenii de-ai lui Grig, care au dat like și ei paginii lui de autor, iar toate pornesc de la politică.
– Victor, mi se pare mie sau sunt niște probleme cu căsnicia? se interesează Teofil, pictorul. Uite, să știi, eu când am divorțat de nevastă a fost cumplit pentru mine... Eu am fost vinovat, nu-i vorbă, eram cam bețivan, dar, indiferent de motiv, mi-a fost greu să trăiesc singur. Găsisem o garsonieră nu știu pe unde, la mama naibii, în cartierul ăla nenorocit, cu țigani și tot felul de nefericiți, dar nu eram în stare să mai fac nimic, nici să mut cana asta de aici până mai încolo... Întărește-te cu răbdare, amice! Drumu-i lung în povestea asta. Îmi pare rău, trebuie să fii tare!

Este cât poate el de tare, rezistă bine momentului, însă nu se simte confortabil în privința cauzelor care au făcut ca ei doi, Dora și cu el, să ajungă aici. De durere și de necaz, se apucă să scrie pe FB una din replicile alea ale lui care-i pun pe toți la pământ, apoi, după șarja de ceartă feisbuchistă, se întinde pe pat și încearcă să se liniștească. Nu e scriitor, dar se poartă de parcă ar fi. Se ambalează pe subiecte de-ale scriitorilor, încearcă să-l imite pe Grig parcă.

La salonul de reanimare, nici unul dintre cei trei nu a murit. Părinții tânărului au dormit pe undeva prin cabinetele asistentelor, cum au putut și ei, îmbrăcați, înnegriți de durere și disperare. Deși este îngrijorat de ceea ce se întâmpla în acel salon, Victor are problemele lui și încearcă să vadă în trecut semne ale rupturii de acum. Au existat în trecut, oare, momente despre care dacă le-ar fi privit mai atent ar fi putut spune că anunță viitoarea despărțire de acum consumată la telefon? Să fi fost zilele în care Grig îl vizita și lui Victor i s-a părut în trecere că Dora îi dădea o atenție un pic mai specială prietenului? Dacă erau mai mulți oaspeți în sufrageria lor, la vreo zi de naștere sau onomastică a vreunuia dintre copii, a Dorei sau chiar a lui, Dora striga așa peste mese: „Grig stai bine acolo pe scaun? Ți-ar fi mai confortabil pe canapea?” Ceilalți sesizau grija specială a femeii pentru Grig și lipsa de atenție pentru ceilalți, care, și ei, fiecare, ar fi putut să nu stea foarte confortabil pe scaunele lor sau în locurile în care își consumau salata boeuf, aperitivele, fripturile și vinurile, dar nu mai ziceau nimic. Puneau capul în jos și își vedeau de farfuriile lor. Lui Victor i se părea un pic ciudată această întrebare peste mese numai pentru prietenul lui, dar luat cu grija față de musafiri își scotea imediat din cap gândul bănuitor. Își spunea că e doar maniera copilărească și inocentă a Dorei de a spune imediat cu glas tare ceea ce gândea. L-o fi văzut pe om chinuit în colțul lui pe scaun și imediat l-a întrebat dacă stă bine sau nu. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Să fie zilele de picnic în care atenția lui Grig era evident acaparată de un fel de impuls irezistibil de a-i povesti doar Dorei lucrurile pe care le avea el de povestit la iarbă verde? Să fi fost Grig prietenul trădător iar el să nu fi știut nimic până atunci? Poate că nu este întâmplător, se mai gândește el, că Dora vrea acum să plece în Italia. I-a aruncat asta la telefon printre nemulțumirile din lista ei pe care se bazează în planurile de viață independentă. Aproape că uitase acest amănunt. Să fie oare posibil ca Dora să vrea acum să plece în Italia ca să se întâlnească cu Grig? Să fi fost totul o mare farsă a vieții din care el să rămână acum exclus din tot și din toate? Înțelege că tuberculoza ar putea fi un motiv ca o femeie să nu-și mai dorească să mai trăiască cu un bărbat, boala lui adică. Poate să înțeleagă la o adică și această frică a ei de a nu se îmbolnăvi la rândul ei și chiar libertatea de a alege să fie liberă, să nu poarte cu ea povara unui bolnav toată viața. Ceea ce e mai greu de înțeles este acest fir de suspiciune care pune încet-încet stăpânire pe el, care nu-i dă pace să-și ducă în liniște boala aici pe patul sanatoriului, care îl împinge să regândească viața, trecutul, să refacă toate momentele importante cu un alt ochi, într-o altă perspectivă. Se gândește la situația aceasta în care un om poate trăi în minciună și fals toată viața, fără să știe, până la capătul de care trece dincolo împăcat că toate au fost OK.

– Știi cum e chestia asta, Victor? se încumetă Radu, actorul, la o explicație care se anunță din start metaforică, pe înțelesul tuturor cum ar veni. E ca un por mic apărut într-o anvelopă după înțeparea cu un cui. Mergi mulți kilometri cu acel cauciuc fără să știi că pierzi aer. Este o pierdere care se petrece cu viteza melcului, dar care duce în mod sigur la momentul în care nu mai poți pur și simplu să mai faci nici un metru mai departe fără să treci pe la vulcanizare... Acolo peticești, repari, acoperi porul buclucaș, bagi aer din nou în anvelopă și o iei iar din loc, mergi mai departe. Așa și cu căsnicia care se destramă... Porul e o clipă nepotrivită pe care nu o poți observa în relația cu nevasta, dar care lucrează. E ciobul mic și invizibil pe care l-ai prins de pe o margine de șosea, de care nu ești conștient, dar care te duce până la urmă la impas. Trebuie să-ți dai seama din timp când se întâmplă ceva care – cum să spun? – nu este cum ar trebui să fie. Și să acționezi... Altfel, totul cade pe jantă. Înțelegi?

Dă din cap că s-a prins și crede că este acum complet pe jantă, ba și foarte departe de orice centru de vulcanizare. Este pe patul unui sanatoriu, părăsit de nevastă și, se pare, și de copii, părăsit de toate planurile și visurile pe care și le făcuse pentru viitor, părăsit de viață.
– Da, în cazul ăsta, în cazul fiecăruia dintre noi, de fapt, așa cum suntem, toți trei, nu mai este nici o șansă de împăcare cu destinul, zice Teofil. Folosesc cuvinte mari, știu, dar n-am altele mai pricăjite acum la îndemână. Am făcut greșeli în viață pe care trebuie, probabil, să le plătim.
– Ce greșeli plătește, domnule, tânărul de la reanimare? se indignează teatral Radu, ca la una din repetițiile lui parcă. Copilul ăla ce greșeli plătește că trebuie să moară acum înainte de a fi cunoscut viața? Îmi spui, te rog frumos? Nici nu a avut o prietenă, cred... Știi ce? Să mă lași, te rog frumos, cu teoriile astea!

Pictorul nu este surprins de tonul indignat al actorului, îl găsește în acord cu meseria lui. Uneori chiar are impresia că spune câte o chestie doar ca să nu piardă exercițiul actoricesc, ceea ce nu e deloc blamabil. Dimpotrivă. Mai ales că are și dreptate, crede, în acest caz foarte particular al tânărului Viorel Vanciu. Victor a ieșit din nou pe terasă. De acolo strigă la cei doi, încearcă să le spună ceva prin ușa deschisă.
– Voi vorbiți acolo și ăștia îl scot deja pe băiat mort. Îl duc la morgă... Uite, acum coboară scările de sub pasarelă. Îl duc în spate, la morgă.

Urmați de părinții hohotiți de plâns și de preot, cei doi brancardieri îl cară cu grijă pe băiatul mort acoperit complet cu un cearșaf pe brancardă. Este o brancardă din pânză tare de cort, cu două laturi solide din lemn rezistent, pe care brancardierii le țin cu putere. Cei trei din rezerva artiștilor, împreună cu alți pacienți din alte saloane, privesc cu detașare, de sus, ieșirea din scenă a tânărului schior. Zilele din urmă – cu mortul găsit în pădure, cu aflarea de către Victor a dezastrului căsniciei, cu moartea de acum a tânărului – nu se poate spune că i-a lăsat vreun pic să se plictisească. Viața are un ritm mai lent aici, iar timpul face un sfor în care pare să băltească un pic, în marginea șuvoiului mare al timpului, dar au parte și de animație. Este, poate, maximum posibil. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey