Mircea Gheorghe

 
sus

Mircea Gheorghe

 

Zid

 

Eram neînchipuit de săraci pe vremea aia de care nimeni nu‑și mai aduce aminte și nici telefon nu aveam. Îl lăsasem într‑o stare jalnică. Epuizat de insomnia care durase toată noaptea, stătea în pat și mă ruga din ochi să nu plec. Îmi spusese de multe ori, camera noastră îl asteniza. Era ca într‑un coșmar permanent. Avea impresia că este suprave­gheat tot timpul de ei, se simțea ca un cobai sub un clopot de sticlă, obiectul lor de experiență, și mintea lui se chinuia să afle ce vor să afle. 

Mă ruga doar din priviri, nu putea altfel. Buzele i se mișcau fără să se audă vreun sunet. Își scutura capul, îndîr­jindu‑se parcă să scoată din adînc cuvintele pe care ar fi vrut să le spună. Nu mai puteam suporta starea asta idioată, care avea să fie urmată, ca totdeauna, de accese teribile de răutate și cinism, ca și cum eu eram vinovată pentru tot.

Am ieșit. Am coborît în curte și am respirat adînc. Era soare, cald, lumină. Era vară. La noi, sus, era întuneric, fe­restrele aveau întotdeauna storurile trase și nu ne vedeam decît la lumina veiozei. Am ieșit din curte și am luat‑o la întîmplare pe stradă. Am rătăcit mult. Peste ceva timp, obosită, m‑am suit într‑un troleibuz care mergea la șosea. Era destulă lume, dar un domn mi‑a oferit un scaun. M‑am așezat și am început să privesc pe geam. Cred că tot timpul cît m‑am tîrît pe străzi și cît am mers în autobuzul sau troleibuzul acela nu m‑am gîndit la nimic. Eram doar foarte tristă, de parcă nu aveam nici un rost pe lume.

Am coborît la capătul liniei și m‑am grăbit să găsesc o bancă în parc. Pe alei treceau guvernante nemțoaice cu țînci care sporovăiau fără noimă, cupluri de liceeni gălăgioși, pensionari cu fețe de piatră, femei grăbite cu sacoșe de piață. La cîțiva pași de banca mea era o cabină telefonică. De acolo, peste o oră, o oră și jumătate, i‑am telefonat lui Til și am invitat‑o la o cafea.

Am stat cu Til într‑un bar micuț de pe bulevardul Ma­gheru. „Ai să naști zilele astea”, mi‑a spus cu un fel de in­vidie. Am ridicat din umeri. „Ce face Onu?”, m‑a întrebat. „E acasă” „A… da? Tot așa?” „Tot.”

Lui Til îi făcea mare plăcere să vorbească amănunțit despre bărbații cu care se culca, mereu alții la două‑trei zile. Mi‑a înșirat ultimele amoruri, n‑o mai văzusem de cîteva luni. Cel mai recent și mai durabil, de trei săptămîni, era un negru, Kumi, din Ghana, student. „Merită să încerci”, mi‑a zis ea foindu‑se pe scaun cu ochii aprinși. „E un mas­cul formidabil. Nu știu cum o să mă descurc după ce‑o să plece. O să‑mi iau altul, că acum e de unde.”

Nu mă pasiona subiectul. Începeam să mă simt rău din cauza fumului, a gălăgiei și mi‑l închipuiam pe Onu rămas în pat, cu privirea încremenită spre ușă. Îmi spusese cîndva că totdeauna cînd mă vede ieșind se teme că n‑am să mă mai întorc. Aveam să‑l găsesc tot așa, așteptîndu‑mă. Numai dacă n‑o să coboare să bea.

„Hai să ieșim, te rog.” Til a sorbit ultima picătură de cafea. „Nu pleca!”, am rugat‑o afară. „Trebuie”, a rîs ea. „Mă așteaptă… De‑ai ști cum mă așteaptă…” Se apropiase ora prînzului și, dacă pleca Til, nu știam cum să‑mi omor timpul pînă după‑amiază. „Til”, am zis, „hai să mîncăm ceva undeva. Nu pot intra singură într‑un restaurant, mă simt ridicolă”. A meditat cîteva clipe fixîndu‑mă concentrată și a acceptat. „Dar nu stăm mai mult de‑o oră”, m‑a avertizat ea.

Am luat‑o de braț și am intrat într‑un bufet. Nu‑mi aduc aminte ce‑am comandat, cred că niște cartofi prăjiți, că deja nu se găsea mai nimic nici la restaurante.

Mîncam fără să scoatem un cuvînt. Cînd am terminat, ne‑am aprins cîte o țigară. „Mi‑e tare greu, Til”, am zis pri­vind undeva peste umărul ei. „Da?” și a scos un nor gros de fum. „Nu știu ce să fac”, am continuat fără să am speranța că ne‑am putea ambala într‑o discuție adevărată. Doar ca să treacă timpul. „Ți‑am spus de la început, ăsta nu e un bărbat pentru tine. Are probleme.” „Are, da.” „Nu te înțeleg, ce ți‑a trebuit? Futangii se găsesc pe toate drumurile, de asta aveai nevoie” „Eu nu‑s ca tine.” „Pe dracu’! Toate sîntem la fel!” „Am crezut că, dacă‑i fac un copil, o să se aranjeze.” „Pentru asta ar trebui să‑l facă el”, glumi Til, apoi deveni serioasă. Aveam o figură lungă, se vedea bine cît îi apreciam glumița. „De ce‑ți pierzi atunci răbdarea? Nu i l‑ai făcut încă, deocamdată copilul nu există.” Apoi, strivindu‑și țigara în scrumieră: „Hai că vorbim prostii. Mă așteaptă Kumi”.

Era o tîmpenie să discut cu Til. Nu i‑am mai zis nimic, era prea măreață cu negrul ei! Am chemat chelnerul, am plătit și ne‑am ridicat. Am condus‑o pe Til în stația de la troleibuz. Ne‑am despărțit zîmbitoare și, cînd troleibuzul a plecat, i‑am făcut un semn amical cu mîna. Ce frumos ar fi fost să vină Onu pe neașteptate, să mă ia pe după umeri și să mă ducă de­parte… De ce mă lăsa singură și caraghioasă în fața unei tîrfulițe ca Til?

Mi‑am trecut o mînă pe față, simțeam că încep să bocesc. Nu mă puteam întoarce acasă. Și deodată, în timp ce stăteam încurcată, neștiind încotro s‑o apuc, mi‑am adus aminte că e vineri și că puteam merge la doamna Bartolomeu. Aceasta avea vreo trei prietene bătrîne care o vizitau o dată pe săptămînă, vinerea, și jucau pinacle. Dacă stăteam pe un scaun, chibițînd‑o pe vreuna dintre ele și înmuindu‑mi din cînd în cînd buzele într‑un pahar cu apă, puteam să cîștig vreo două‑trei ore. Am pornit încet‑încet. Aveam o grămadă de timp înaintea mea și mersul pe jos îmi făcea bine. În special acum, mă împiedica să gîndesc și să mă înduioșez de cît de nefericită sînt, vai, vai și iar vai!

*

Nu era nimeni la doamna Bartolomeu. Cînd am sunat, am auzit‑o apropiindu‑se cu pași mici de ușă. „Sonia?”, a întrebat ea cu o voce prietenoasă. „Nu”, am zis, „Lavinia”. „Da, da, așteaptă‑mă o clipă…” A durat ceva timp, probabil că‑și punea un capot, și mi‑a deschis. Era nepieptănată, ochii lăcrimoși mă priveau fără nici o lumină, vorbea greu, fiindcă se grăbise și nu‑și aran­jase placa în gură.

„Intră, Lavinia, de‑ai ști… Doamne, Doamne… Te rog să mă ierți că mă găsești în halul ăsta.” Mi‑a tras de la masă un scaun cu tapițeria decolorată și roasă și m‑a invitat să mă așez: „Sînt bolnavă. Astăzi am contramandat ședința, hî, hî, hî…”

Arăta grotesc atunci cînd rîdea cu gingiile goale, cu obrajii căzuți, năpădiți de peri albi și rari. „A, da”, și‑a dat seama, „nu mi‑am pus placa”. A luat‑o de pe masă, și‑a fi­xat‑o cu dexteritate și a băut puțină apă dintr‑un pahar cețos. A oftat, era epuizată. „Sper că nu e nimic grav”, am zis… „Gripă și ceva cu plămînii, cred. Tușesc, transpir, mi‑e frig… Vîrsta, ce să fac? Asta e, ne ducem…” „Îmi pare rău, doamnă Bartolomeu” și m‑am ridicat. „Sper să vă faceți cît mai repede bine.” A dat nepăsătoare din cap: „Dumnezeu știe!” Apoi, înflăcărată: „El, Cel de Sus, pe toate le știe și le vede. El ne‑a dat viață, tot El ne‑o ia înapoi. O să‑i fie milă de o bătrînă singură ca mine”. „Aveți nevoie de ceva? M‑aș putea duce la farmacie…” „Nuuu!…” Și m‑a privit lung: „Mai ai puțin și ai să naști”. „Peste două luni…” „Ți‑e frică?” „Nu, toate trecem prin asta.” Doamna Bartolomeu m‑a privit cu căldură: „Ești o fetiță grozavă”, a zis și m‑a mîngîiat ușor pe obraz. „Ce face Onu?” „Bine, e acasă.” „Adu‑l pe aici cînd mai vii. Săptămîna viitoare.” „Nu vine doamnă, e cam încuiat.” Am încercat să zîmbesc.

Ne‑am oprit în fața ușii fără să mai avem ce ne spune. M‑am dezmeticit repede cînd mi‑am dat seama că bătrîna căuta în minte un subiect de discuție. „La revedere, doamnă”, am zis. „Faceți‑vă bine cît mai repede.” „Am să înving eu 37 și de data asta”, dădu ea să rîdă, dar ochii îi erau stinși. A închis ușa după mine și am auzit‑o cum își trăgea picioarele cu greutate spre pat.
Am ajuns iarăși în centrul orașului. Bulevardul forfotea de lume. La toate cinematografele erau anunțuri că biletele s‑au epuizat. Încet‑încet, ziua se apropia de sfîrșit. Pornise un vînt ușor, insinuant, cerul se acoperea de nori. Venea furtuna. Peste un sfert de oră a început într‑adevăr. O ploaie torențială de vară. M‑am refugiat într‑un gang. De‑acolo, din mijlocul mulțimii, vedeam troleibuzele huruind, împroșcînd cu apă în trecătorii care mai aveau tăria să meargă sub rafalele calde. Și, dintr‑odată, ziua aceea a devenit foarte importantă. Poate mersesem prea mult pe jos sau poate pur și simplu acum trebuia să se întîmple. M‑am desprins repede dintre oameni, mulți mă priviră mirați și am pornit spre casă. Trebuia să ajung acasă, acum ăsta era lucrul cel mai impor­tant de pe lume, trebuia să ajung acasă…


*

Am căutat‑o pe Lavinia în tot orașul. Am telefonat la Til, n‑a răspuns, nu era acasă. Am umblat ceasuri întregi pe bulevarde încercînd să ghicesc unde ar putea fi la ora asta, am urmărit mulțimea viermuitoare care ieșea de la cinema­tografe. Poate intrase la vreun film, nu era nicăieri.
Mi‑am amintit că‑mi vorbise cîndva de maică‑sa, care stătea la celălalt capăt al orașului, n‑o vizita decît foarte rar. Am sunat acolo. Degeaba, telefonul suna ocupat în neștire și, după vreo zece apeluri, mi‑am zis că e deranjat, așa încît m‑am dus la maică‑sa. Nu, Lavinia nu era la ea. Nu mai aveam ce face. Obosit și resemnat, m‑am urcat din nou în troleibuz ca să mă întorc acasă. M‑am gîndit că Lavinia o fi sosit între timp. Stăteam pe un scaun din față, mă uitam pe geam și fredonam în gînd o melodie sentimentală de‑a lui Nat King Cole. Afară ploua, lumea traversa în fugă străzile ocolind băltoacele. În stații, oamenii așteptau zgribuliți cu gulerele pardesiilor ridicate.
Toate astea nu se vedeau clar, fiindcă geamul troleibu­zului era brăzdat de picături de apă care se scurgeau lăsînd în urma lor dîre lungi și cețoase.

La început, picăturile porneau bezmetice de undeva de sus, de sub rama geamului, cu o coadă alburie în urma lor. După aceea, își încetineau goana și unele se opreau nepu­tincioase pe la mijloc. Pe urmele lor porneau altele, le înghițeau pe cele rămase pe drum și, coborînd acum din nou repede, dispăreau în partea de jos a geamului. Priveam picăturile și le comparam cu niște comete minuscule.

Uneori, la cîte o cotitură, un șuvoi se revărsa peste dru­murile acelea de apă, le ștergea și geamul redevenea trans­parent. Dar imediat, sus, apărea o picătură solitară care‑și începea coborîrea grăbită. Apoi se ivea alta și, alături de ea, altele, iar în cîteva clipe geamul era din nou opac, brăzdat de stropi care alunecau încoace și‑ncolo, urmați de dîre de apă ca de niște cozi de comete.
Am simțit deodată că dispar. „Stai!”, a țipat cineva în mine. „Stai, îți spun!”

Starea aceea începea cu senzația unei proliferări monstru­oase. Se simțea invadat de păr și de gheare, ce se așezau între el și lume ca niște ziduri imunde. Își percepea extrem de acut toate mizeriile intime, secrețiile abundente carei năclăiau părul șii umpleau urechile cu o materie vîscoasă, transpirația carei țîșnea triumfătoare pe sub hainele lucioase. Își simțea pielea flască, mușchii moi și atrofiați, fața acoperită brusc de riduri ca de niște șanțuri pline de mucegaiuri. 
Senzațiile acelea erau urmate de o detașare totală față de sine și, dacă în asemenea momente se uita în oglindă, nuși recunoștea ochii și în general nimic din cel alcătuia. Dacă mișca o mînă, nu știa că e a lui, o credea a personajului din oglindă cu care nu avea nici o legătură.
Apoi dispăreau și toți ceilalți...

Mai întîi își pierdea reflexul lingvistic. Nu mai înțelegea ce i se spune, era pierdut, deși în primele clipe, dacă se con­centra intens, își mai putea aduce aminte, de departe, sensul unor cuvinte. Dar curînd totul devenea neclar, cuvintele al­tora erau doar zgomote. Ochii dădeau impresia că se întorc înăuntru, că privesc undeva în adîncuri secrete; afară rămîneau doar două globuri inexpresive și pentru o vreme omul părea căși schimbă regnul. Devenea o piatră, un fruct sau un gîndac.

Mai tîrziu, în interior, începea un murmur. Murmurul acela se deslușea apoi întrun vuiet vag, stăpînit, sugrumat. Fața omului începea să se contorsioneze ritmic, întrun efort încrîncenat de al împinge înapoi, în viscere, în timp ce cor­pul îi rămînea mai departe încremenit. Dar asta nu dura mult. Foarte repede, murmurul îl cotropea cu totul, brusc îi revenea toată sensibilitatea și omul începea să plîngă în hohote mari, cu o deznădejde pe care nimeni nu o înțelegea.
Totul trecea, și atunci în troleibuz sa întîmplat la fel, în zececincisprezece minute, dar el rămînea ore întregi vlăguit, înspăimîntat și plin de ură. Față de toți...

A coborît în stația lui, a luato pe străzi laterale, străzile lui, și a intrat întro curte. Acolo era casa. Acolo era femeia lui. Tocmai venise și stătea pe marginea patului. Avea o valiză la picioare. „Onule, gata, mia venit timpul.” „Ție rău?” „Nu sînt bolnavă, nu te uita așa la mine, o să nasc! Trebuia mai tîrziu, dar uite că nasc acum!”

Și, brusc, toată bezna s‑a luminat.

„Măcar acum termină cu prostiile tale și cheamă salvarea! Fă ceva, dacă tot ai venit”, mi‑a zis Lavinia cu fața contrac­tată de un val de durere. „Mi‑e din ce în ce mai rău, nu mai pierde vremea, fă ce‑ți spun.” „Unde‑ai fost pînă acum? M‑ai lăsat singur, de ce m‑ai lăsat singur? Te‑am căutat peste tot, cine ești tu să te caut, cine?” „Lasă fleacurile, Onu, cheamă salvarea.” 
Am coborît scările în fugă. Am traversat strada la bodega de peste drum, acolo era un telefon și am format numărul salvării. De la capătul firului mi‑a răspuns o voce morocă­noasă de femeie, mi‑a cerut numele, adresa și mi‑a spus să n‑o las pe Lavinia să se miște din pat. A mai spus să nu ne speriem, totul o să fie bine, apoi a închis. Chiar aveam nevoie de încurajările ei! N‑am mai urcat. M‑am așezat la o masă de lîngă geam și am cerut un coniac mare. De acolo puteam să văd foarte bine cînd vine salvarea. Ospătarul mi‑a adus coniacul, beam și mă uitam pe fereastră. Lavinia mi‑a spus să las prostiile de‑o parte… Prostiile! E înspăimîntător cît de incapabile sînt femeile să perceapă o adevărată dramă interioară. Și azi‑dimineață m‑a lăsat singur… Mi‑e frică de egoismul Laviniei. Și de disperarea ei mi‑e frică. Atunci cînd suferi, deznădejdea celui de lîngă tine este mai rea decît deznădejdea ta, e ca o condamnare, de ce nu pricepe, trebuie, cînd ești la capătul puterilor, să spere cineva pentru tine. Lavinia mă trădează, Lavinia fuge, e fricoasă și proastă, nu știe ce‑o să se întîmple cu mine, nici eu nu știu, de cînd mi‑au dat drumul, nu mai știu nimic, dar ea crede că intuiește. Ce intuiește, ce înțelege? Chiar așa să fie, omul care te înțelege, te consumă, te anulează ca enigmă, te judecă, te prinde într‑o formulă lapidară și te aruncă în groapa comună a banalităților, nu mai ești o pro­blemă, nu mai ești nimic, doar un abur, nimic, te‑a devorat, nu mai merită să‑și bată capul cu tine, de rupi din codru‑o rămurea… Ca un crab. Eu trebuie…

Mașina! A venit mașina! Uite brancardierii, doi, e un doctor cu ei, au intrat în curte, s‑au dus, acum or să coboare cu Lavinia, nu vreau s‑o văd, nu pot s‑o văd…

A trecut mult pînă să apară, se sprijinea de doctor, un brancardier îi ducea valiza, ce nevoie avea de valiză, pleca de tot? I‑a spus ceva doctorului, s‑a strîmbat, și‑a înăbușit, cred, un țipăt, scîrbos lucru țipetele astea isterice pe care le scot toate cînd nasc! Au suit‑o în mașină prin ușa din spate, apoi s‑au urcat și ei, au pornit, au dispărut. 

Mi‑am aprins o țigară și am mai cerut un coniac. Ori­cum…

(Din volumul O adevărată familie în curs de apariție la editura Adenium)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey