Anton Georgescu

 
sus

Anton Georgescu

 

Femeia aceasta, mama mea
(Continuare din numărul precedent)

 

6. Baba

Singura dată când am văzut-o pe mama plângând la o înmormântare a fost la moartea mamei ei. Mama mamei a fost bineînțeles bunica mea, dar nu îmi amintesc să o fi chemat vreodată „bunica” sau chiar să mă gândesc la ea ca la bunica mea. Toți din jur îi ziceau „Baba” și eu, urmând exemplul lor, îi spuneam „Baba”. În partea de țară unde trăiam, a chema o femeie babă era o insultă, dar pe Baba nu părea sa o deranjeze. Părea chiar bucuroasă când rudele se adunau în jurul ei și o întrebau cu voce tare, prea tare, „Ce faci Babo, ești mai bine?”, cu lucirea unei raze de satisfacție așezată blând pe fața pergamentoasă, zbârcită de vârstă și de alimentația proastă. Baba era căzută la pat de ani de zile, oarbă si paralizată de la brâu în jos. Când mă gândesc la ea mi se proiectează pe ecranul minții o baracă scundă, construită în pripă din bucăți de lemne rămase de la o altă construcție, vopsită în grabă cu var alb de o mână neîndemânatecă sau prea puțin binevoitoare, în care Nucu, fiul ei și fratele mai mare al mamei, o mutase ca să zacă, construise numai pentru ea un hotel minuscul, pasager, de proastă calitate, pe ultimul segment al existentei ei pământene.

„Se cacă ca o vacă și se pișe ca din fântână, bătrâna, nu înțeleg din ce iese atâta, că e o mână de om”, se plângea nea Nucu, și continua belicos, întors către Smaranda si sora-sa: „Iar voi vă țineți fundurile alea grase deoparte si mă lăsați numai pe mine sa am grijă de ea! Că eu sunt mai prost decât toți! Să știți că am nevoie de mai mulți bani, trebuie sa cotizați mai mult, altfel mi-o luați de pe cap și o duceți la voi!” Și tata și unchiul erau martori când nea Nucu își făcea de ocară surorile, dar nu ziceau nimic. Era dreptul împământenit al fratelui mai mare să își controleze familia cu pumn de fier și să ceară socoteală când i se părea că lucrurile merg strâmb. Iar dacă avea chef să le tragă o palmă, cine avea dreptul să îl oprească? Tot bărbatul știe că de cele mai multe ori femeia ascultă de pumn, cu mintea ei scurtă și caracterul de catâr pe care i le-a dat Dumnezeu, probabil într‑o clipă de neatenție.

În plus nea Nucu avea reputația unui om violent, de ai cărui pumni își aminteau încă mulți când, flăcăi fiind, se întreceau pe grațiile aceleiași fete. Când mama începea sa vorbească despre puterea fizică a fratelui ei mai mare, o făcea cu admirație, se încălzea povestind, creând imagini grafice, expresive, era ca și cum priveam un film de acțiune, la televizor. „Și când îl înconjurau ca lupii, din toate părțile, să sară toți pe el deodată și să îl omoare cu pumnii, știi ce făcea Nucu? Se punea cu spatele la perete, și începea să împartă pumni, în stânga și-n dreapta, să dea cu picioarele în jur, uite-așa le rotea, ca pe-o morișcă, până când o luau toți la goană, învinețiți și însângerați. Ba pe vreunul Nucu îl ajungea din urmă și îl stâlcea în bătaie. Era rău de tot frate-meu ăsta când era tânăr. Nu exista bal pe vremea aia să nu se termine cu bătaie. Iar frate‑meu era recunoscut drept bătăușul Șalbei!” Era și frică și admirație în vorbele mamei.

Nea Nucu era un om mare și gras, cu o figură bonomă, care nutrea o simpatie profundă pentru mine. Îi plăcea când îl salutam, ridicându-mi șapca de elev de pe cap, cu o mișcare largă, studiată,  respectuoasă, care imita grația unui gentleman. Se bucura să audă de la tata că făceam bine la școală, că profesorii mă apreciau, și chiar făcea planuri pentru mine. „Pe băiatul vostru îl faceți doctor - toată lumea vroia sa mă facă doctor -, Miroane, că seamănă cu ta-su, e deștept!” zicea către tata, când stăteau amândoi sub umbrarul gros al prunului de la fântâna americană din curte, bând țuică fiartă și discutând politică. Tata avea numai vorbe bune despre Nucu, poate și pentru că cumnatu‑său era singurul care nu îl contrazicea în admirația lui deschisă pentru soviete și comuniști. Cu Nucu tata putea să repete fără griji maxima lui favorită „Daca e sărăcie, e comunism!”

Smarandei îi era încă teamă de fratele ei mai mare. Amintirea îi era marcată adânc de durerea și spaima pe care i le provocaseră scatoalcele administrate de fratele mai mare în tinerețe, când rămăsese singurul bărbat și susținător în familie, după ce tatăl lor, bărbatul Babei, se prăpădise de tânăr, de inimă slabă. Nucu se pomenise investit de soartă cu puterea să ia decizii importante pentru toată familia și să împartă dreptatea cum știuse și el mai bine.

Eu am găsit curajul să intru în coliba în care zăcea Baba numai o dată, și asta nu cu mult timp înainte ca ea să se prăpădească. Prin lumina chioară a becului am întrezărit o mogâldeață îngropată într‑un morman de haine negre, prăfuite, învechite, îngrămădită într-un colț de pat. Nu mai rămăsese mult din Baba, părea având acum dimensiunea unui copil. Mirosea a spirt și a dulce în cameră, miasma cărnii de om bătrân, bolnav. Smaranda o freca pe mâini și suspina plângând: „Oh, mamă, ia uite ce mâini slabe și urâte ai făcut, mamă! Ca două bețe au rămas, săraca de tine!” în timp ce Baba răspundea cu un fir de glas „Smarando, măcar nu mă ia bunul Dumnezeu la el, Smarando!” Ca după aia, simțindu-mă înăuntru, de parcă îi dăduse Dumnezeu vederea înapoi pentru o secundă, Baba să se învioreze brusc: „Cine e aici, Smarando? Ori e băiatul tău, ăla deștept? Așa e? E el? Pot să îl ating?” “Nu e, mamă, ți s-a părut,” sărise mama ca arsă, făcându‑mi un semn energic să ies afară. „Sunt o grămadă de microbi acolo, să nu mai încerci să intri, mai bine stai afară, la aer curat,” m-a certat mama mai târziu, în tren. După care s-a întins la o lungă discuție cu tata, terminată în altă confruntare, pe motivul banilor pe care îi cere Nucu de la ei, ca să aibă grijă de mă-sa. „De mama lui, nu mai puțin!” accentua tata. Degeaba îi repeta Smaranda tatei că e greu sa îngrijești un muribund, mai ales unul paralizat la pat, că are și el dreptate, tata o ținea una și bună. „E și mama lui, Smarando! Are nevoie de banii noștri ca sa o îngrijească? Altfel o aruncă în stradă?” Mama își încerca din nou norocul: „Ce‑ar fi atunci să o aducem la noi, să am eu grijă de ea, săraca?” La care tata concluziona grăbit: „Parcă am mai vorbit asta! Unde s‑o ții în cușca noastră de apartament?”

 

7. Șălbenii

Smaranda nu si‑a manifestat vreodată patriotismul național, nu am auzit‑o declarând în nici un context că e româncă și e mândră de originea ei. Din punctul acesta de vedere, aș putea‑o plasa pe mama în categoria rară a cetățeanului universal. În schimb a fost un patriot local îndrăgostit de locul nașterii și al copilăriei. De multe ori am auzit‑o în discuțiile purtate cu ceilalți declarând că e “șălbancă”, cuvântul acesta sunându‑mi în ureche ca descripția unui animal preistoric sau a unei șopârle pe cale de dispariție. Mama se născuse în Șalba Mică, un orășel lipsit de orice fel de personalitate, la vreo douăzeci și cinci de kilometri de Craiova. Locuitorii obștii Șalbei păreau cuprinși toți de o frenezie a identității, probabil augmentată de realitatea că nu exista nici o localitate pe teritoriul țării care să se numească Șalba Mare. Oricine putea trage concluzia că șălbenii fuseseră retrogradați încă din start la categoria “mici” în lipsa oricărui motiv elementar, incluzând acela al existentei unor șălbeni mari.  Dar asta nu o împiedica pe Smaranda să fie excesiv de mândră de locul copilăriei și tinereții ei, mai mult chiar decât rudele care rămăseseră să locuiască în micul orășel adormit, înconjurat de dealuri acoperite de vii. În timp ce pentru tata existența acestui târg fusese mai degrabă o justificare constantă a eșecurilor lui personale, acoperind o arie largă, de la profesional la emoțional, la social. „M-ai tras la coada vacii cu Șalba asta a ta,” îi reproșa mamei după ce toate economiile lor de-o viață se duseseră într‑o casă care fusese aproape terminată, adică avea toate camerele făcute, ferestrele și ușile puse, tencuiala exterioară aplicată, dar avea podele de lemn numai în camera mare - numele preferat de ai mei pentru dormitor -, unde eu, mama și tata dormeam claie peste grămadă în același pat. În fiecare vară luam un tren de dimineață ca să mergem la casa noastră de la Șalba Mică, precum niște întrupări ireale ale unor boiernași scăpătați, având două reședințe, una de vară, cealaltă de iarnă, și locuiam pentru câteva luni bune în acea casă incompletă ca și viețile părinților mei, care oferea avantajul de a merge prin curte fără să trebuiască să părăsești spațiul considerat locuibil.

Casa era însă așezată strategic pe aceeași stradă cu casa surorii ei, unde Smaranda își petrecuse tinerețea și pentru câțiva ani împărțise același spațiu și timp cu câinele Lăbuș, pe care îl îngrijise ca pe propriul copil de o infecție rea la ochi și îl apărase cât putuse de mult de carâmbul greu al cizmei lui nea Costache, cumnatul ei incapabil sa nutrească simpatie pentru lumea naivă a necuvântătoarelor. Pentru mine scurta drumeție de la casa noastră la casa mătușii era o aventură, care mai târziu am putut‑o asemui cu aventura vieții însăși. Începea domol, pe un trotuar în stare bună, cu pietre frumos orânduite, pe lângă case bine îngrijite, care te salutau cu flori la ferestre, și trecea prin încercări dure la mijlocul distanței, unde era casa Baroneștilor, o familie de țigani căldărari cu un nume care nu le făcea dreptate, ale căror porți stăteau deschise și deșelate, probabil pentru că nu mai aveau de multă vreme balamale funcționale. Iar din curtea aia aparent pustie apăreau ca două năluci doi câini cenușii și cu ochii galbeni, cu blana zburlită, cu boturile deschise larg în rânjete sinistre, care se aruncau înspre tine cu determinarea fiarei asmuțite de oportunitatea prăzii, lătrând asurzitor. Singurul lucru care îți rămânea, indiferent de vârstă, era să o iei la goană, fără să te uiți înapoi, doar rugându-te în gând să nu te împiedici și să cazi victimă colților strașnici pe care îi afișau. După care drumul se liniștea iarăși, când prin dreptul casei lui nea Maiu, un bătrân care stătea permanent la poartă, părând mort sau dormitând, zăream deja porțile de fier forjat ale casei mătușii. Ca și în viață, venea acum o perioadă de liniște revigoratoare, binemeritată, după o încercare grea.

 

8. Cei patru veri ai mei dintre care trei contează

Fiecare dintre cei patru veri primari pe care i-am avut puteau sa fie tatăl meu. Diferența de vârstă dintre mine și cel mai tânăr dintre ei era de douăzeci și doi de ani, iar între mine și cel mai în vârstă dintre ei era de peste treizeci. Asta a fost o consecință directă a faptului că Smaranda s-a măritat târziu cu inginerul ei tomnatec și gras, și m-a avut și mai târziu. Tatăl meu biologic ar fi putut fi bunicul meu - și probabil că l-aș fi acceptat mai bine ca bunic, chiar dacă bătea câmpii cu păreri care îi agravau pe toți, dar cui i-ar fi păsat că bunicului îi spun toți „tataie”? Era chiar normal să-l strige toți așa. Ba era cool ca bunicul să creeze controverse cu cei mai tineri decât el, să îi provoace la confruntări mentale, asta însemnând că era încă o prezență vie printre noi, un om dinamic, provocator, cu o grămadă de mojo rămas în el.

Mama era foarte atașată de trei dintre verii mei, de al patrulea dintre ei vorbind numai în treacăt și menționând doar că „ăla e mare colonel acum, s-a ajuns și nu își mai cunoaște rudele.” Ăsta era Florea, locotenent colonelul de infanterie, și la drept vorbind el a fost o prezență fulgurantă în viața mea, nu l-am văzut decât în treacăt, printre altele la înmormântarea Babei, când venise în uniforma de ofițer și se întreținea cu bărbații, într-un colț, fiind evident în control cu cursul conversației și validitatea argumentelor. Mi-aduc aminte că atunci m-a întrebat numele școlii la care învățam, decretând cu confidență de expert că 'Nicolae Bălcescu' era cel mai bun liceu din țară. Apoi m-a întrebat care materie îmi place mai mult. La care eu i-am spus „matematica” pentru că ăla era răspunsul corect, la care se așteptau toți. Daca aș fi spus că nu îmi place de fapt mai nimic din ce făceam la școală, și abia așteptam să vină vacanța ca să citesc cărți care nu sunt incluse în lista recomandată de profesor, aș fi fost fără îndoială atașat categoriei de „fără viitor.”

Ceilalți veri își trăiau viețile sociale, biologice și erotice la vedere, nepăsându-le de norme sau principii, ignorând cutumele sociale  și făcând în proces munți de erori pe care nu se sinchiseau să le recunoască și nicidecum să le corecteze. Dacă se poate spune ceva în comun despre cei trei veri ai mei este că aveau un talent deosebit în a face să eșueze orice încercare rațională de a face ceva bun cu viețile lor, începând cu lucrurile mici, casnice, și terminând cu deciziile existențiale. Poate realizând că cei trei bărbați nu se comportau diferit de niște copii de liceu turbulenți, confuzionați și neserioși, Smaranda dezvoltase pentru ei același sentiment matern pe care îl resimțea pentru mine, dar spre deosebire de mine pentru ei avea o toleranță uriașă la greșeală. Sau poate că existențele lor pestrițe, inegale, pline de urcușuri și coborâșuri neașteptate, impregnate de culorile balcanice ale desfrâului cotidian candid, mental și fizic, erau mai atrăgătoare pentru ea decât vorbăria mea pueril-entuziastă, fără sens, despre programul Apollo, Lunar Module or LM, despre detectivul Mannix și L.A., despre Great Lakes și Great Canion, care pentru ea erau la fel de interesante ca teoria relativității sau probabilitatea existenței universurilor paralele.

Mitrea era cel mai mare dintre verii mei și de departe cel mai abil in a-și ruina viața în câteva ore dacă își punea mintea. Toate femeile cu care avusese legături îl abandonaseră după certuri cu intensitatea unor confruntări militare, cu mii de combatanți angajați direct în linia focului. Mitrea nu terminase facultatea, dar făcuse o școală postliceală de jurnalistică. Având un talent înnăscut în a jongla cu cuvintele, un acrobat dansând pe sfoara subțire a înțelesurilor, aterizase în câteva slujbe de ziarist la niște fițuici regionale. Când îl prindeai perorând, mai ales sub influența unui pahar de vin bun, de buturugă, rămâneai hipnotizat de viteza cu care putea să aducă în discuție cuvinte noi, neologisme fierbinți, scoase din cuptorul conversației, care parcă dansau chiuind în gura lui, în scurgerea nesfârșită a unor fraze care de cele mai multe ori nu spuneau nimic, deși făceau un zgomot strașnic care pe mama o impresiona („Tare deștept mai e băiatul soră-mii, păcat de el că bea. Băutura e ochiul dracului, face din om neom.”) Tata, care avea un simț înnăscut de combatant, îl întrerupea cu bruschețe, „Mitreo, tu încerci să vinzi castraveți la grădinar. Nu veni tu cu chestiile astea să mi le spui de parcă nu le-aș știi!” Mama, după entuziasmul afișat inițial, decisese după câteva vizite ale lui Mitrea la noi acasă că „băiatului ăstuia îi cam filează o lampă.” Dar probabil că îndemânarea asta deosebită de a ademeni zeci și sute de cuvinte zornăitoare, cu picioare de miriapod multicolor și spinări lucioase, în gura lui, în intervalul câtorva zeci de secunde, îi adusese succesul inițial la femei. Aceleași cuvinte îl duseseră la pierzanie însă. Dat în patima beției, cu toate relațiile sentimentale rupte cu violență, ca odgoane corodate de acidul conflictului permanent și întinse prea mult de compromisuri pasagere, cu contractul de muncă desfăcut (o denumire favorită a anilor aceia, care însemna de fapt „dat afară din serviciu pentru incompetență”), cu un caracter arogant și bătăios, care nu a putut renunța la încercarea don-quijotescă de a impune un troc între lumea lui și cea reală, Mitrea a ajuns pe stradă, la propriu. Treceam de multe ori cu mama pe lângă colțul de drum în care era arondat, culcat pe mormane de haine vechi, murdare, cu o sticlă de băutură goală lângă el, pe lângă care bâzâiau muștele, atrase de mirosul dulce al lichiorului, cerșind de la trecători câțiva bănuți, ca să-și „cumpere un covrig.” Mama mă trăgea brusc de mână, schimba pripit direcția, făceam un ocol larg, ca să nu îi dăm șansa să ne recunoască și să ne boscorodească acolo, în văzul lumii.

De câteva ori venise la noi acasă, sunând insistent la soneria de la intrare, mama, ascunsă în spatele ușii, făcându-mi semn cu mâna la gură să tac, văru-meu bâiguind fraze de neînțeles, în limba bețivului, apoi tăbărând cu pumnii și cu picioarele în ușă, plecând împleticind‑se de efort, împiedicându-se pe scări în jos, înjurând din greu: „A dracului de putoare bătrână, te ascunzi în spatele ușii ca o scroafă ordinară, ce, crezi că nu știu? Dumnezeu e sus și o să vă pedepsească pe toți, fire-ați ai dracului de nenorociți! O să mă mâncați de viu!” Vedeam pe fața mamei că e speriată, dar și ușurată când înjurăturile se stingeau, semn că bețivul părăsise casa scărilor, pe drumul lui înspre nicăieri. Sau poate doar se ascundea într-un colț întunecat sub primul șir de scări, ne pândea să ieșim afară, să ne sară în spate, să ne sugrume. Tremuram, dar uitându-mă la fața mamei, imobilă ca o mască cioplită în piatră, pe care nu se citea nicio emoție, mă simțeam dintr-odată îmbărbătat. Mai târziu, când se gândea la soarta tragică a nepotului ei de soră, o vedeam lăcrimând. 

Pintilie era vărul mijlociu și un muieratec fără leac. Era însurat a doua oară, cu o femeie frumușică, cu o personalitate puternică, deși simplă. Deși nici de capul lui nu era mare lucru. Terminase școala de matrițeri, avansase rapid prin trepte, având o gură mare și lipici la oameni, și se recomanda acum cu mândrie „Pintilie T., Maistru Matrițer.” Nevastă-sa de-a doua venise în căsătorie cu un copil, Fănel, pe care Pintilie îl ura pentru simplul motiv că exista și găsea motiv să îl bată din orice. „Îi trage numai pumni în cap, mă tanti!” se plângea nevastă‑sa, Teodora, mamei, care nu îi promitea că o să vorbească cu nepotu-său, și doar se mulțumea să conchidă dual „De, mă Teodoro, știu și eu?!” Adevărul e că Smaranda nu a încercat niciodată să vorbească ca o mătușă cu Pintilie, să asculte cu spirit critic la trăncănelile și bravurile lui, să îi dea un sfat, să îi schimbe felurile dacă i se păreau strâmbe. Iar mama era o părtașă pasivă la o faptă mult mai gravă decât abuzul unui copil vitreg. Pintilie avea o afacere amoroasă de care nevastă-sa, chiar dacă bănuia, nu știa mai nimic, în timp ce mama aflase toate detaliile posibile. Văru‑meu trăia cu o femeie pe care o cunoscuse într-o frizerie, când se dusese să își tundă părul. Frizerița, cum îi spunea mama, de parcă ar fi folosit un nume de cod, era o femeie durdulie și cu bun simț, cu care mama comunica foarte bine. Pentru că femeia o căutase pe mama și intrase în vorbă cu ea, ca să găsească un prieten, un aliat, să încerce să îl extragă pe Pintilie din căsnicia lui, să îl împingă în căminul ei, bărbatul ei. Mama nu ar fi devenit niciodată aliatul pe care îl căuta amanta lui Pintilie dintr‑un motiv simplu: era o femeie cu frică de Dumnezeu și ajutând la spargerea unei case ar fi fost un păcat capital pentru ea. Frizerița îl iubea pe nemernic, era sincer atrasă de el și de exhibițiile lui lingvistice. Smaranda a ales calea dansatorului pe sârmă, s‑a ținut deoparte, n‑a vrut să supere pe nimeni, pendulând pe un fir subțire, gata oricând să se dezechilibreze și să cadă în abisul minciunii dovedite. Mama afla detaliile intime ale relației extraconjugale a lui Pintilie direct de la frizeriță, cu care se oprea să vorbească pe drumul înapoi acasă, de la piața de țărani. Iar eu aflam detaliile picante, gen „Uite‑așa îi iau limba‑n gură și‑ncepe să gurguie ca un porumbel și să se urce înnebunită pe mine, tanti” direct de la Pintilie, care, departe de a intenționa să îmi facă vreo educație sexuală, era atât de încântat de erotismul relației încât nu mai ținea cont de vârstă sau decență, le împărtășea cu toți, copii, bătrâni, nu mai conta. Lucrul care mă deranja cu adevărat când descria lucrurile intime nu erau conținutul sau picanteria descrierii (deși detaliile lui metaforice nu îmi trezeau niciun interes mai ales la vârsta pe care o aveam atunci), ci mirosul greu care venea dinspre picioarele lui. Pintilie avea o preferință aparte pentru ciorapii de nailon, și când venea la noi în casă direct de pe drum emana o duhoare de nesuportat. Mama se arunca glonț spre fereastră, să o deschidă cu o mișcare icnită de îndată ce Pintilie trăgea ușa în urma lui, era ca un înotător epuizat care abia mai găsește puterea să întindă mâna și să se agațe de șoldul solid al malului. Iar eu mă întrebam cum dracului poate frizerița să facă amor cu Pintilie, doar dacă își turnase vitriol în nas, ca să trăiască într-o lume ideală, fără miasme. 

Gheorghe era cel mai tânăr dintre verii mei și totodată cel mai vulnerabil. Era un bărbat mare, gras, cu fălcile ca de hârciog, și nu știam altceva despre ce face decât că lucra „la ape”, denumirea abreviată a departamentului de canalizare a orașului. Când bea mai mult începea să plângă ca o femeie și blestema viața, deși viața nu fusese prea aspră cu el. De acord, nevasta lui era o femeie simplă, din topor, cum o caracteriza tata, și nu știa să tacă când vorbea bărbatul ei. În plus, Filica era stearpă, nu putea să facă copii ‑ doctorii îi spuseseră că îi lipsește corpul galben, o veste pe care Filica o împărțise cu toți cunoscuții și rudele și acum toți știam despre un organ de culoare galbenă care e în mai toate femeile, cu excepția câtorva care nu pot face copii din cauza lipsei lui. Iar pentru asta Gheorghe a lovit-o cu un cartof în cap ca pe o popică. Eram la ei acasă când s‑a întâmplat. Beau țuică din căni mari de ceai, îmi turnaseră și mie o jumătate de cană și bineînțeles că mă cherchelisem. Dar asta nu m-a împiedicat sa asist la cearta lor cu minte trează si ochi uimiți. Filica tăia cartofi la un capăt al mesei, Gheorghe era la celălalt capăt, în maiou si chiloți, în timp ce mama era la mijloc. Când au început să argumenteze pe nu mai știu ce, Gheorghe a avertizat-o „Taci, fă, fire-ai a dracului, că debitezi numai prostii!” dar ea nu a ascultat și la un moment dat, exasperat, văru-meu s-a întins peste masă cu o mișcare de felină, a înhățat un cartof destul de mare și cu precizie de maistru popicar l-a zvârlit drept în fruntea muierii recalcitrante. Smaranda a sărit de la locul ei, strigând „Aoleo, Gheorghiță mamă, ai omorât-o, băiatule!” și pregătindu-se să ofere primul ajutor victimei, doar că Filica a continuat să vorbească tare și să îl ocărască pe bărbatu-sau de parcă nu ar fi lovit-o un corp solid în cap, de parcă Gheorghe ar fi aruncat, în loc, un avion de hârtie înspre ea. Răsuflând ușurată, mama a zis doar „Potoliți‑vă, măi copii, ce Dumnezeu, am venit la voi să vă certați? Să știți că nu mai vin.” La care văru­‑meu a sărit iute ca să repare situația, să umple cana mamei până la vârf cu țuică, la care ea a tras cana într‑o parte cu o mișcare bruscă, „Nu mai turna, gata!”, în timp ce Gheorghe trăgea ca disperatul de mâna ei ca să ajungă la cană, să o umple de țuică, zbierând și plângând „Hai, bă tanti, încă una, fire-ar mama ei a dracului de viață!” Ajunsă acasă, Smaranda l-a anunțat pe tata cu un glas ferm: „Nu mai merg la Filica și Gheorghe, de câte ori calc la ei în casă, se‑apucă să se‑ncaiere. Știi că azi am crezut că o omoară ăl nebun? I-a dat cu un cartof în frunte de credeam că gata, asta e. O țărancă puternică Filica asta, Miroane, să fi văzut că nici nu s-a plâns de la lovitură, a continuat să îl ocărască și să îl blesteme ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.”

 

9. Doi șoareci, un copac și nesfârșirea orizontului

Smaranda a murit departe de casă, într-o țară la celălalt capăt al lumii, într-un oraș de care nu știuse că există până a pus piciorul în el, într-o limbă care nu era a ei, printre oameni care nu erau ai ei, dar îi simpatiza și cu care comunica în limbajul semnelor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre ea este un instantaneu fotografic care va rămâne înregistrat în camera obscură a minții mele pe toată durata existenței mele pământene. Era vară și un soare vesel afară și un copac mare insista să își vâre crengile pe fereastra camerei de spital, secția cardiologie. Mama avusese o angioplastie și lucrurile mergeau bine, doctorul era optimist, o mai ținem sub observație două zile și îi dăm drumul acasă. We keep her two more days under observation, then we release her. Doctorul era un bărbat de pe aceeași planetă cu mama, dar vorbea altă limbă, și mama spunea despre el că e un om tare cumsecade, deși nu reușise vreodată să schimbe vreo vorbă cu el. Dar râdea la el când o consulta și el mormăia cuvinte de neînțeles, în limba lui, râzând înapoi la ea.

Smaranda privea pe fereastră în ziua când am mers la spital și am văzut‑o pentru ultima oară, și am vorbit în limba mamei și a fiului pentru ultima dată, dar poate nu privea la copacul uriaș din fața camerei, poate se uita mult mai departe, la nesfârșirea orizontului. A zâmbit când m-a văzut. Ce fac șoarecii? m‑a întrebat. Bine. Nu erau șoareci, deși semănau leit cu șoarecii de casă. Erau de fapt doi gerbili pe care îi cumpărasem pentru copii și pe care mama îi refuzase la început, speriată de ei („Ce, ați înnebunit să aduceți șoareci în casă?”) dar apoi îi acceptase cu un entuziasm ascuns. Ce fac copii? Bine. „Am desenat ceva pentru ei,” mi-a zis, și mi-a întins apoi o foaie de hârtie pe care scrijelise cu o mână moale, neîndemânatecă, doi șoareci care se jucau, Tido și Jose, cei doi gerbili cărora le dădusem nume de băieți, deși erau fete, cum am descoperit mai târziu. „Dă-le-o copiilor, amintire de la bunica,” mi-a zis. Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le‑a spus, și la momentul rostirii lor mi s-au părut că purtau o informație obișnuită, nicidecum o premoniție.

Peste noapte a sunat telefonul. Femeia aceasta, Smaranda, mama mea, făcuse un stop cardiac, de la un cheag de sânge rămas stingher după operație, călătorind liber prin trupul ei. Agentul morții umblase două zile prin venele ei înainte de a alege locul unde să lovească, să blocheze cascada vieții din trupul ei, să o mute afară din existența mea înconjurată de lucruri și făpturi palpabile, în colecția mea de amintiri.

Cu femeia aceasta am împărțit spațiu și timp pe planeta asta mică, casa noastră într‑un univers pustiu de viață, am călcat pe aceleași poteci bătătorite de alte picioare de călător, am strivit sub pașii noștri aceleași fire de iarbă rebelă, am avut părul încâlcit de același vânt golan, călărind norii alburii ai cerului de dimineață, am folosit aceleași cuvinte zemuind de înțelesuri ascunse, am tremurat sub aceleași geruri tăioase, am băut apă din același puț, ne‑am închinat aceluiași Dumnezeu, am împărtășit aceeași spaimă de boală, de moarte, de infinit. Femeia aceasta va locui în mine până la sfârșitul vieții mele pământene, când poate ne vom muta amândoi în cutia de amintiri a copiilor mei.

Femeia aceasta, Smaranda, mama mea.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey