Alexandru Dumitru
Mihai Gavrilă

 
sus


Alexandru Dumitru

 

Somn profund
“Somnul rațiunii naște monștri” - Francisco Goya

 

Partea întâi: Începutul

 

Cu ce ar fi trebuit să încep?

Ar fi trebuit să încep cu un „cioc cioc”, la care el să zică „cine e”? Bănuiesc că ar fi fost destul de amuzant. Sau stupid, având în vedere că aveam programare. Dar poate ar fi fost ceva obișnuit. Ar fi fost la fel de obișnuit ca întrebarea „De ce crezi tu că ești aici?”. Până la urmă la asta se rezuma și problema mea. De ce sunt aici?

Nici măcar eu nu știam de ce stăteam înfipt în fața unei uși, așteptând un imbold cât de mic să fac vreo mișcare. Eram pur și simplu acolo. Fără tragere de inimă să acționez, fără posibilitatea de a pleca. Pierdeam timpul și citeam iar și iar ce scria pe o plăcuță de metal aflată pe ușă: Cabinet particular de psihiatrie. Nu era nici prima, și cu siguranță nici ultima dată când vizitam un asemenea loc. De data asta era un cabinet nou, dar în sine era aceeași idee: să vedem dacă subsemnatul este întreg la cap sau nu și să bifăm în căsuțe. În cazul în care doctorul decidea că eram normal, plecam acasă, mă întindeam pe propria canapea și citeam o carte. Din păcate, asta nu s-a întâmplat niciodată până acum. De obicei se bifa cealaltă căsuță și mi se recomanda un program prelungit de ședințe, de cele mai multe ori pe termen mediu și lung. În majoritatea cazurilor eram mutat la un alt doctor înainte de sfârșitul tratamentului anterior. Poate eram și eu puțin de vină. Eram perseverent.

Astfel, stând resemnat în fața ușii unui anume Michael Adams, cel mai probabil un alt mâncător de bani care se dădea în vânt să asculte pălăvrăgelile unor dezaxați mintal, mă simt nevoit să recunosc că se putea și mai rău. Puteam fi la birou, dictând rapoarte și pregătind dosare pentru următorul proces, bându-mi cea de-a treia cafea ca să mă pot pune în mișcare pentru clienții care veneau. În mare, nu lucram direct cu oamenii, meseria mea de avocat implicând doar cazuri de drept comercial, dar din când în când, câte un client își mai făcea apariția și uita să mai plece.

În concluzie, preferam fotoliul de piele și fascinantele întrebări profund introspective în detrimentul companiei vreunui deștept care credea că a găsit o nouă metoda prin care să își fraierească partenerii de o parte din profit. Cu cât sunt mai bogați, cu atât sunt mai lacomi.

Așteptând să mai treacă timpul, mi-am clătit ochii cu detaliile ușii și m-am holbat la plăcuța din metal pe care scria Dr. Adams și, sub, Cabinet particular de psihiatrie. Doar cuvântul particular îmi trezea un adevărat sentiment de „încredere” pură și mă făcea să mă întreb cât de curând voi putea să scap și de doctorul acela. Între timp, reflexia mea în plăcuța de metal era mult prea interesantă ca să mă pot convinge să intru în cabinet. Doar că nu era singura reflexie.

Ceva s-a mișcat în spatele meu. M-am întors din instinct și m-am așteptat la tot ce se putea mai rău. Dar nu era nimic. Nu eram paranoic de genul meu, însă existau câteva lucruri care mă înspăimântau cu adevărat și cu o secundă înainte credeam că unul dintre ele se afla chiar în spatele meu. M-am gândit că am avut doar impresia că am văzut ceva și m-am întors către ușă doar ca să descopăr că mă înșelasem. Eram privit. Problema era că nu un om mă urmarea.

În fața ochilor mei își făcuse apariția o creatură enervantă care îmi măcina răbdarea și nervii de când mă știam. I-am putut citi cu ușurință setea de sânge din ochii goi, lipsiți de căldură, și mi-am dat seama că nu venise să mă viziteze din curtoazie. Nu mai avea pleoape sau sprâncene care să poată exprima altceva în afară de uimire combinată cu nebunie și asta probabil l-a ajutat încă o dată să mă blocheze, să mă facă incapabil să mai pot reacționa câtuși de puțin. Ochii lui îmi transmiteau tortura pe care și-o dorea pentru mine și eram atât de aproape de el încât ar fi putut să îmi sufle în față. Doar că nu putea. Nu era de pe lumea asta.

Arătarea aceea era o ființă odioasă venită din altă parte. O lume pe care, din câte se părea, numai eu o puteam vedea în anumite momente. Nu puteam garanta că era un loc cu mult mai diferit decât iadul pe care și-l imaginează cu toții, credincioși sau nu, dar puteam spune cu siguranță că semăna izbitor de mult cu lumea noastră, cu o singură, mare diferență. Era lumea noastră în ruine și lipsită de viață. De acolo venea creatura asta care acum mă urmărea. Mă căuta, mă hăituia și când mă găsea îmi reamintea că există și că oricând puteam ajunge la el și invers. Tot ce trebuia era să fiu atacat de un nou episod al bolii de care sufeream. Boala somnului.

Nu mă țin de bancuri. Chiar există și e cât se poate de enervantă.

Dar nu și în acea zi. Atunci se mulțumea să mă privească din reflexia plăcuței de metal și să mă soarbă din priviri. Cu toate astea, nu mă puteam opune. Ceva din adâncul meu îmi spunea să nu îmi mut privirea de la el și să nu mă împotrivesc. Să îndur.

Brusc, fața lui a început să se încrețească și pielea arsă și înnegrită s-a crispat în partea de jos a capului. Pentru un moment am crezut că o să se crape cu totul și o să mă lase în pace, dar am realizat în scurt timp ce încerca să facă. Rânjea. Maxilarele lipsite de piele se desfăceau puțin câte puțin și ceea ce mai rămăsese din buzele distruse de foc se depărtau, făcând loc câtorva dinți galbeni să iasă la suprafață. Se bucura și nu se sfia să o arate. Acela era Grim. Rânjitorul. Știa că nu puteam să mă mișc și savura fiecare moment. Atunci au izbucnit migrenele.

O durere acută mi-a străpuns creștetul și am simțit ca și cum cineva încerca să îmi despice capul cu un topor tocit. Lovind, lovind și iar lovind. Capul îmi pulsa și simțeam venele stând să plesnească la tâmple. Bănuiam ce îmi provoca migrenele, dar nu știam de unde vine. Într-un fel sau altul, trebuia să scap rapid de ele altfel riscam să am parte de o nouă criză și să leșin. Grim mă aștepta bucuros. Capul îmi pulsa din ce în ce mai tare și am început să mă clatin pe picioare din cauza durerii. Genunchii mi se înmuiau și îmi pierdeam suflul într-un ritm alarmant. Încercam să îmi strâng capul în palme și să mă îndepărtez, dar durerea persista și părea să crească din ce în ce mai tare. Eram pe ducă și o știam amândoi.

Disperarea m-a cuprins puțin câte puțin și am încercat să mă mișc mai departe pe hol, dar nu mai puteam. Mi-am ridicat privirea către fața lui Grim și am realizat că acum ochii lui erau imaginea pură a sadismului și lăcomiei concentrate în două globuri albe care mă fixau și devorau neîncetat. Pentru el eram deja al lui.

Dar brusc, totul s-a terminat. Gata.

Ușa s-a deschis și un bărbat înalt, îmbrăcat în costum s-a postat în prag și a încremenit atunci când m-a văzut îngenuncheat și îndurerat. Migrenele încetaseră subit și reflexia creaturii dispăruse odată ce bărbatul deschisese ușa. Eram salvat.

- Do... le ... ight! Domnule....! Mă au... ți?

Îi vedeam buzele mișcându-se, dar nu auzeam aproape nimic. S-a repezit în direcția mea și m-a ajutat să mă ridic. Timpanele îmi bubuiau precum un set de tobe în mijlocul unui concert și inima îmi bătea nebunește în piept. Nu eram departe de un atac de cord, dar măcar atunci era cineva lângă mine. Bărbatul a încercat să îmi mai vorbească după ce m-a trecut pragul ușii.

- Domnule Blight, vă simțiți bine? Să sun după o ambulanță?

- Nu, nu, am zis înspăimântat. Nu e nevoie, sunt bine. Nu suna.

Am realizat că era destul de surprins de reacția mea și am încercat să explic cumva. Telefoanele erau ultimul lucru de care mai aveam nevoie și știam prea bine de ce.

- Vă mulțumesc, dar nu e nevoie. Mi-a fost doar puțin greață. Sunt deja mai bine.

- Înțeleg. Luați loc. Să vă aduc ceva? Apă, suc, orice doriți...

- O Cola ar fi grozavă. Doctor Adams, să presupun?

- Mike, te rog. Îți aduc imediat o Cola rece ca gheața. Fă-te confortabil.

Asta a fost. Mike m-a salvat cumva deschizând ușa aia. Nu știu cum sau de ce, dar el s-a aflat atunci cât se poate de aproape de termenul de înger păzitor. Mă rog, ceva în genul... Era destul de tânăr și părea să fie cam de aceeași înălțime cu mine. Avea părul puțin cam lung și ciufulit, iar barba era nerasă de câteva zile. Nu părea genul care să stea neîngrijit, având în vedere că biroul luxos în care mă aflam îmi contura cifra unui cont bancar destul de mare. În fine, poate era vreun burlac nepăsător, deși de obicei bărbații de vârsta și statutul lui deja aveau cel puțin două sau trei fete la picioare. La naiba, și eu eram cam de aceeași vârstă cu el și nu stăteam prost cu banii, dar eram singur de atâția ani, deci ar fi trebuit să nu mai gândesc așa. Burlac sau nu, tipul ăsta nu avea pe nimeni de care să-i pese momentan, asta incluzându-l și pe el. Poate avea problemele lui, cine știe?

Între timp, Mike se întorsese și îmi aducea pe o tavă două doze de cola și două sticle de apă plată luate de la rece. Încă se vedeau picăturile scurgându-se pe peretele de aluminiu al dozei și deja simțeam cum limba îmi făcea tumbe prin gură. Adevărul era că adoram cola. Manipulat corporatist sau nu, mă bucuram oricând de un pahar rece și îmi păsa prea puțin în momentul acela de cât de repede putea sucul acela să îndepărteze rugina sau să topească smalțul. Era irelevant atunci când îți era sete. De aia existau dentiști și pastă de dinți.

- Poftim. Te superi dacă îți zic Richard?

- Chiar te rog. Îți mulțumesc mult. Nici n-ai idee cât de sete mi-era.

Am deschis doza și am sorbit cu poftă lichidul acidulat și dulce. Tocmai terminam jumătate din doză când Mike a continuat.

- Îmi închipui că îți era. Păreai extrem de... supt de viață când te-am găsit. Tocmai ce îl sunam pe fratele tău să văd de ce nu ai ajuns la timp și când am terminat de vorbit m-am gândit să văd dacă ești cumva pe hol și nu găseai ușa care trebuie.

Aproape m-am înecat cu sucul rămas. Am tușit si l-am întrebat într-un mod cât se poate de detașat, dar cu nervii crescându-mi vertiginos:

- Înainte să deschizi vorbeai cu Matt?

- A, da. Cu el am stabilit ședința și aveam numărul lui, așa că l-am sunat. E vreo problema?

- Nu. Nici una, am zis zâmbind și înghițindu-mi un nod de furie. Se părea totuși că Mike nu a fost tocmai îngerul meu păzitor, ci chiar călăul meu. Telefonul lui afurisit a fost de vină.

- Păi, atunci să vedem ce putem face pentru tine, Richard. Am înțeles de la fratele tău că nu ești la prima ședință, așa-i?

- Corect. Nu e nimic nou pentru mine să vizitez tipi ca tine.

- Înțeleg. Asta înseamnă că nu prea ai rezolvat problema pe care o ai cu cei dinaintea mea. Aș vrea să știu de ce nu s-a putut și chiar aș fi curios să aflu ce e până la urmă.

- Și eu as vrea, doctore, dar problema e că nu e o problemă. E mai degrabă o dilemă pentru ei și o... hai să-i zicem, realitate deja comună pentru mine. Ei au văzut că am anumite reacții din când în când și că uneori, în trecut, am încercat să conving lumea să creadă în ceea ce vedeam eu. Cu toate astea, nimeni până în ziua de astăzi nu a putut să demonstreze că sunt nebun sau cu vreo doagă lipsă.

- Deci așa. O dilema zici? În cazul ăsta lucrurile stau diferit. Îmi dau seama că tu de fapt ești resemnat cu ideea că oamenii consideră că tu ai o problemă. Ori ești împăcat cu ideea că tu vezi ceva ce ei nu văd ori nu iți mai pasă, așa-i?

- Ești destul de aproape.

- E bine și atât pentru început. Acum, aș vrea să știu câte ceva despre boala sau, mă rog, afecțiunile tale. Oamenii de știință o numesc boala somnului și cred că știi mai bine ca mine ce înseamnă asta, nu?

- Mda, destul de bine. Eu prefer să o numesc leșin spontan. Sau momentele mele de creier prăjit. Oricum vrei tu. Faza e că am citit și eu despre boala aceasta și nu sunt de acord cu ei, cu...

- ... Doctorii...

- ...Mda, cu ei. Să nu mă înțelegi greșit. Nu vreau să mă pun împotriva oricărui doctor care îmi iese in cale, dar eu știu mai bine ca ei simptomele pentru că le trăiesc pe propria piele. Ca fapt divers, ei cred că nu există simptome. La mine sunt. Migrenele, în special.

- Deci tu zici că suferi de migrene chiar înainte să ai parte de un episod? Interesant... a zis Mike și a presat capătul pixului începând să noteze câteva cuvinte pe clipboard-ul său.

Atunci a început distracția. Mike nu era nici pe departe primul psihiatru la care am fost și asta însemna, în cazul meu, că aveam o oarecare experiență în ceea ce îi privește. După o vreme am descoperit că sunt toți la fel. Niste curioși. Le făcea plăcere să își bage nasul în oala altuia. Oala mea însă era plină de aburi fierbinți și îmi place să îi anticipez si de ce nu, sa îi pârlesc de câteva ori. Până se saturau. Parcă îl și auzeam: Poți să îmi descrii sentimentul?

- Ok, Richard. Am notat câte ceva, dar totuși aș vrea să știu dacă poți să îmi descrii sentimentul pentru început. Ce e? De ce chicotești?

- Ah, nu, nu-i nimic. Mă gândisem la ceva cât scriai tu. Deci, hm... Sentimentul zici, am spus dar nu m-am putut abține să nu pufnesc în râs încă o dată. Iartă-mă. Deci. Mai pe scurt, înainte să am un episod de obicei am parte de niște migrene acute, foarte dureroase și spontane. Când încep, de obicei mă străfulgeră ceva în creștetul capului și după aceea începe tot capul să îmi pulseze. E dureros și câteodată se întâmplă în momente în care mă aștept mai puțin – nici nu îți poți da seama cât de nepotrivite - dar de câțiva ani am învățat să mă feresc destul de bine. Important e să nu persiste la o apariție. Dacă se întâmplă asta aș putea la fel de bine să mă arunc de pe un bloc și să văd care îmi sunt șansele să mă agăț într-o sârma de rufe și să nu mă zdrobesc de asfalt. La fel e și cu episoadele mele. Niciodată nu știu dacă mai mă trezesc.

- Am înțeles. Totuși, e o comparație destul de dură, nu crezi? Adică, înțeleg că poate fi incomod să ai acele migrene și, scuză-mi expresia, să cazi la somn în miezul zilei, dar nu cred că trebuie să fii așa de pesimist și să zici că poți să mori așa. Nu e ceva care să...

- Scuză-mi expresia Mike, dar eu cred că dacă ai „pica la somn” în timp ce conduci nu ți s-ar mai părea așa de nesemnificativ - fraierul nu are de unde să știe ce înseamnă să fii responsabil de așa ceva, dar am să continui oricum.

Cu toate astea, să zicem că nu ți se mai permite să conduci o mașină din cauza situației tale, bine? Imaginează-ți altceva. Cum ar fi să lucrezi la ceva în curtea din spate și când te aștepți mai puțin, să cazi într-un somn vecin cu coma. Cum ar fi dacă ai adormi cu un burghiu pornit în mână? Sau cu un polizor? De ce nu și cu o drujbă? Orice e posibil dacă ai puțină imaginație.

- Îmi pare rău, Richard. Nu m-am gândit la asta. Referitor la condus și la mașini... nu vroiam să discut asta cu tine încă din prima ședință, știind că ai avut ceva probleme în trecut. Acum înțeleg la ce te referi...

- E ok, Mike. Nu te condamn. Nu trebuia să mă inflamez nici eu așa. Putem trece mai departe? Nu vreau să mai discut despre asta.

- Sigur. Stai o secundă. Notasem undevaaa...Aha, gata. Zic greșit dacă primul tău episod a avut loc prin 1981? Aveai cam...

- Opt ani. Mda. Atunci a fost. Ți-ai făcut temele destul de bine.

- Trebuia. Aveam nevoie de ceva date ca să pot să te înțeleg mai bine, a zis Mike și a început să caute ceva cu vârful pixului pe foaia sa.

Și o luam de la capăt. Vai, cât de previzibili erau cu toții. Începeau cu sentimentele și apoi o dădeau în amintiri. Cât de drăguț din partea lor. Oare care să fie dintre: Cum a fost atunci când s-a întâmplat prima dată? și Mai ți minte ceva legat de ziua când s-a întâmplat?.

- Așa. Acum, Richard, te deranjează dacă te întreb cum a fost mai exact când s-a întâmplat prima dată? Ar fi perfect dacă mai ții minte ceva legat de ziua aceea, despre cum a avut loc primul episod. Ce s-a întâmplat? Am zis ceva amuzant?

- Nu, chiar deloc. Mă gândeam și eu așa, am zis trăgând aer în piept și înăbușindu-mi un hohot de râs.

Bingo! Și aveam un câștigător doamnelor si domnilor. Două din două replici împușcate. Noul Nostradamus era în clădire! Ar fi trebuit să mă gândesc să închiriez o trupă de majorete care să mă aclame pentru momente ca acelea. Eram prea bun chiar și pentru nivelul meu. Dar să revenim la amintiri. Mike trebuia să aibă la ce să roadă până data viitoare.

- Păi, totul a început într-o frumoasă toamnă în care eu, Matt și cu părinții mei ne-am mutat în Amherst. Nu era cine știe ce eveniment în sine, dar era important pentru noi pentru că locuiam pentru prima dată la casă. Plus că mama era însărcinată cu Tommy și însemna că aveam nevoie de o casă pentru mai mult spațiu. Cu totul, nu e foarte mult de zis despre cum s-a întâmplat. Migrenă, durere mare, nimeni în afara de Matt și încă un puști care să îmi sară în ajutor, atunci pur și simplu am clacat. Paf! Ce s-a întâmplat însă după e așa-zisa problemă. După ce am adormit am ajuns într-un loc total diferit de bezna pe care o preconizau doctorii. E un loc pe care îmi e greu să îl descriu ca fiind tocmai prietenos. Cu toate astea, semăna izbitor de mult cu realitatea noastră numai că într-un fel mult mai răvășit. Totul era făcut praf, mai pe scurt. Și mai erau și oamenii. Toți oamenii pe care îi vedeam erau, ei bine... arătau ca niște cadavre care mergeau și se mișcau. Nu mai țin minte chiar tot de atunci – minciună, pe dracu nu mai țin minte, ba chiar știu fiecare detaliu nenorocit din ziua aia - dar știu că m-am trezit mai târziu în acea seară într-un spital, urlând la asistente. Aveam capul înfășurat de jur împrejur cu o fașă și eram conectat la câteva aparate de lângă patul acela alb. Aparent, era o minune că mă trezisem după ce căzusem atât de rău cu capul pe asfalt. Iar pe lângă asta mai era și fața doctorului. Era fața unui om căruia nu îi venea să creadă ce vedea. Am aflat mai târziu trăgând cu urechea la părinții mei că am fost într-o comă profundă și că eram efectiv, pe jumătate mort. Și cam asta e. Ceva interesant în asta?

- Nici nu știu de unde să încep. E fantastic că îți aduci aminte chiar și atât. Lasă-mă să notez câte ceva.

- Sigur. Nu e nicio grabă.

Minciună din nou. Aș fi preferat să termin odată cu pălăvrăgeala aia. I-am dat osul pe care l-a cerut, dar nu primea nimic mai mult. Am omis câteva lucruri din povestirea mea, dar oricum nu conta pentru unul ca el. Nu ar fi înțeles cu adevărat, așa că de ce să îmi fi bătut gura? Ziua aceea din noiembrie îmi era perfect întipărită în memorie ca o cicatrice făcută cu fierul încins pe piele. Îmi era imposibil să uit prima întâlnire cu Domnul Rânjet și căldura care îmi ardea pielea în lumea lui. Era incredibil cât de repede au devenit păienjenii, întunericul și monștrii din dulap niște simple maimuțăreli când am fost pus față în față cu ceva mai oribil decât moartea. Mi-am stabilit prioritățile mult mai clar așa, zic eu. Cele mai importante erau să trăiesc cât mai mult și să nu mai am parte de o altă întâlnire cu Grim. Nu s-au putut în întregime, dar m-am străduit.

Altă omisiune ar fi fost cea de la început. Cum au început migrenele în primul rând și de ce. Surprinzător și pentru mine atunci a fost să realizez că de vină erau telefoanele. Sau radiourile. Sau antenele de comunicații. Orice era terminat cu o antenă de metal sau care avea un emițător radio încorporat îmi făcea zilele amare și cu puțin „noroc” mă punea la pământ. Asta era ceea ce am constatat eu de-a lungul timpului și de aceea eram atât de reticent în privința telefoanelor și a tehnologiei în general. Din cauza lui Mike aș fi putut să leșin chiar în vecinătatea arătării aceleia și să fiu pradă ușoară. Uneori viața chiar mai uită să îți dea lămâi. La mine a uitat cam des.

- Ok. Aș mai fi vrut să știu câte ceva, dar am să te las mai moale astăzi. Nu ești în apele tale și nici nu aș vrea să fiu un pisălog. De obicei nu trec de prima bază încă de la prima întâlnire.

- Să înțeleg că așa vrăjești tu fetele, nu? Și? Cumpăra faza?

- Pfoai, și încă cum, a zis Mike și am izbucnit amândoi în râs.

Până la urmă poate avea și ceva simț al umorului. Un plus pentru el din partea mea. Nu prea mult însă pentru că i se urca la cap. Era până la urmă tot un alt pshiatru avid să îmi cunoască trecutul.

- Păi, cam asta a fost Richard. Nu vreau să te mai țin. Ești în regulă să te duci singur acasă?

- Sunt bine, da. Mersi. Poate te las să mă conduci acasă data viitoare după întâlnire, am zis și am mai servit o porție de râs cât ne-am ridicat și ne-am strâns mâinile.

- Oh, înainte să pleci, ai putea să îmi dai numărul tău de telefon? Ar fi mai ușor să te sun pe tine dacă e nevoie să vorbim despre programare, a zis Mike scoțând din buzunar o imensitate de telefon care putea să îmi acopere întreaga față cu ușurință. Era o tableta afurisită și foarte potentă din punct de vedere tehnologic.

- Nu am telefon. Vorbește cu Matt. El e cel care mă pune să fac vizitele astea oricum.

- Prea bine atunci... Pe data viitoare.

- Pe data viitoare, Mike, i-am zis și am părăsit cabinetul.

Telefon. Cum să nu? M-a „tentat” odată un abonament Delfin, dar nici chiar așa. Preferam să stau treaz. Cât se poate măcar...

 

(Alexandru Dumitru este elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic “Mihai Viteazul” Caracal și a câștigat premiul I la secțiunea proză, în cadrul primei ediții - 2012 - a Concursului Velivolantis organizat de Asociația Taberna. Află mai multe despre concurs și lista completă a câștigătorilor aici)

 

Comentarii cititori
sus


Mihai Gavrilă

Milena și jigodiile



Tânărului meu prieten îi era rușine să recunoască pricina tulburării sale, dar până la urmă și-a făcut curaj și a început să-mi povestească. Scotocind el prin sertarele lui Paul, găsise, într-o agendă, un jurnal de adolescent. Cu însemnări despre uteciste simpatice și povești de dragoste trecătoare, detalii de bord prostești, precum notele de la extemporale ori scorurile meciurilor de fotbal, plus câteva poezii. Ei bine, poeziile erau necazul lui Luca: nu-i plăcuseră, dar îl puseseră pe gânduri. El își cunoscuse tatăl ca pe un om aspru, iar acum era mirat să afle, îngropate sub dușumea, sensibilitățile părintelui său.

I-am explicat că, pentru mine, situația stătea fix pe dos, fiindcă eu îl știusem pe Paul doar ca pe verișorul mai mare și mereu mai priceput în golănie, boem atât cât îi ajungeau banii și rebel atât cât i se permitea, artist ziua și filosof seara.
Câteva calități, am convenit noi, tot păstrase văru-meu: o mulțime de idei fixe și un aer arogant - o afecțiune frecventă printre cursanții din Pedagogic, dusă apoi, spre veșnică nevindecare, în cancelariile feluritelor școli, licee sau facultăți din oraș.

Luca mai găsise acolo și o poză mică, în care taică-său, îmbrăcat în cămașă albă, cu cravata de pionier la gât și cu șapca de licean în mână, saluta pe loc repaus absolvirea celor treisprezece clase obligatorii. Îl mirase să observe că Paul avea, la vremea aceea, părul mult mai lung decât îl avusese el mai deunăzi.
- Da, așa era, a avut plete până s-a dus în armată și l-au tuns. Asta puteam să-ți spun și eu.
- Și-atunci, pe mine de ce m-a terorizat? Dacă și el a fost așa? Ce se întâmplă cu un om, de ajunge să se schimbe în halul ăsta?
- Habar n-am, mă Luca. O fi un pic de invidie. Vezi, voi aveți acum toată libertatea asta pe care noi n-am avut-o. Poate e și speriat că n-o să știți ce să faceți cu ea. Și eu simt câteodată același lucru, știi, mă uit la fie-mea și mă sperii. Sunt atâtea chestii pe care nici eu nu le înțeleg. Cum s-o învăț pe ea ceva ce nu-mi pot explica nici mie?
- Da, mă, unchiule, dar scria poezii, a zis Luca, aprinzându-și țigara cu care se juca de ceva vreme. Chiar așa, a uitat?

Privea prin mine. Era pe cale să simtă milă față de un vechi și atotputernic dușman.
- Habar n-am, Luca, eu unul n-am scris un vers toată viața mea. Mă rog, două versuri, ca să și rimeze între ele.
- Și știi ce mă mai enervează? Ce se tot plânge că era atât de greu pe vremea lui? Din ce am citit, nu era chiar așa. O ducea bine. Și mergea în fiecare an la munte și la mare.
- Asta nu înseamnă că o ducea bine.
- Nu? Eu n-am fost niciodată la mare. Și am aproape 16 ani.
M-a trecut un gând rău, am simțit dintr-odată o jenă lipsită de vină, rușinea omului norocos, ca și cum aș fi trecut în pas alergător pe lângă niște ologi. Văru-meu avea să muncească vreo trei luni pentru banii pe care, fără să fi făcut mai nimic pentru ei, îi aveam eu în buzunar. Și tot eu eram cel care îi parazita casa, înghesuindu-i familia și complicându-i existența cu șederea mea.

- O să te duci, ai răbdare, o să le faci pe toate.
- Cum să mă duc, unchiule. Costă mult. Nu poți să te duci o săptămână fără 20, poate chiar 30 de dolari.
- Atât de puțin?
- Puțin? Mie mi se pare mult. Am strâns toată vara bani și abia am reușit să adun 10 dolari.
- Lasă, mă Luca, o să îți fac eu cadou de ziua ta o tabără la mare. Când e ziua ta, prin primăvară parcă? Numai să nu te mai văd așa supărat.
Am scos portofelul și i-am dat 5.000 de lei. Am scos hârtia încet, nu voiam să se vadă restul bancnotelor. I s-a luminat fața.
De-asta sunt copiii și femeile ușor de iubit, mi-am spus, îi poți împăca repede cu niște bani. Mi s-a părut, totuși, că i-am cumpărat prea ieftin fericirea, așa că i-am mai dat cinci mii - asta ca să rezist gândului nebunesc de a-i da tot portofelul.
- Ia-i și pe-ăștia, poate mai vrei să mergi deseară pe la Mediclub, să nu te mai duci la Casa Studenților.

Casa Studenților, trebuie să fac o paranteză, avea povestea ei. La subsol, unde pe vremuri repetau zi-lumină niște folkiști somnolenți, ființa acum un fel de discotecă. Ăsta era locul unde Luca obișnuia să meargă cel mai des. Îmi și spusese de ce, într-o dimineață: îmi explicase că acolo e singura discotecă unde nu poți să-ți cumperi bere sau suc fără să lași garanție pentru ambalaj, fiindcă mușteriii aveau prostul obicei să se îmbete și să iasă cu sticlele pe stradă, ori să le spargă pur și simplu. Oamenii mari, îmi spusese Luca, nu prea aveau însă chef să se plimbe cu sticlele goale în mână, și atunci intervenea el, sanitarul pădurii, luându-le de pe lângă mese sau din colțurile ringului de dans și ducându-le la bar. Din activitatea asta, își putea permite să-și recupereze taxa de intare, să bea două-trei beri și chiar să ajungă acasă cu niscaiva marafeți în buzunar.
O treabă bună, i-am spus, n-avea să fie nici primul, nici ultimul om care să înțeleagă cât se poate câștiga vânzând sticle goale.

- Oricum, nu mă duceam la Casa Studenților, mi-a zis el. Am făcut alaltăieri rost de niște bani.
- Păi?
- Am vândut o pisică.
- Pisică?
- Da, o pisică pe care am furat-o de lângă un tomberon, între blocurile de la complex. De fapt, nici n-am furat-o, era rătăcită pe acolo și a venit la mine. N-am mai văzut așa pisică frumoasă, știi cum era? O siameză gri, cu ochii albaștri.
- Alea nu sunt siameze, cred, că nici eu nu mă pricep la animale. Sunt albastre de Rusia sau de Prusia, ceva de genul ăsta.
- Mă rog, nu era albastră, era gri. Și, după ce am luat-o și m-am prins că e de rasă, i-am vândut-o unei fete de la noi din clasă, care are o dambla cu mâțele. I-am dat-o cu 50.000. E bine, nu? La început, fata aia nu prea voia s-o cumpere, că n-are ce face cu ea, cicămai are zece pisici acasă. Ori că-s zece, ori că-s unșpe, cine le mai numără? Am amenințat-o că dau cu pisica de pe bloc dacă nu o ia.
- Ai fi dat?
- Nu știu. Nu cred, că nu-s de-ăla de aruncă pisicile de pe bloc.
- Și când ai amenințat-o, ți-a dat banii?
- Da. S-a dus și i-a cerut lu’ maică-sa.
- Bravo, nepoate, bravo. Ai fi bun de ziarist.
- De ce?
- Ei, ziceam și eu așa.

***

Pizza era mai iute decât îmi închipuisem. Sărmanul Luca n-a putut mânca mai mult de două felii. În mine colcăia însă acel melanj de foame și greață, care se naște din mahmureală și nu moare până nu-i dai cu un ardei iute în cap; lăcrimând și trăgându-mi mucii, nu m-am lăsat până n-am înfulecat-o pe toată.

Pe urmă, Luca a plecat, mult mai bine-dispus decât venise. M-am simțit atât de împlinit de reușita mea, încât mi-am propus să-i dau și fie-mii niște bani, cu prima ocazie. Cine știe ce supărări și nevoi o fi având și Andra mea, fără ca eu să am habar de ele. Oricum, am decis eu cu indulgență, chiar dacă n-oi fi fiind eu un prieten pentru ea, așa cum fusese tata pentru mine, măcar Andra n-avea de ce să-mi poarte pică. Sunt un tată rezonabil, mi-am spus.

Și, pentru o scurtă vreme, a fost liniște.
Afară, vântul se întețise și începuse să plouă dintr-odată, o ploaie aproape torențială, care nu-și găsea nici rostul, nici tradiția în sfârșitul lui octombrie. Norii scurtaseră amurgul și culcaseră mercurul în barometre, le simțeam presiunea în genunchii reumatici și în tâmplele mahmure. Priveam prin geamurile mari și pline de șiroaie cum trotuarele făceau schimb de umbrele, iar mașinile începeau să lase dâre roșii pe asfaltul prost drenat. Dintr-un reflex al copilăriei, al vremurilor în care orice briză mai acătării ardea transformatorul, asociam genul ăsta de schimbare bruscă de vreme cu o iminentă pană de curent - mi se părea chiar anormal că nu se sting mai repede luminile - și televizorul.

Mi-am dat seama că eram de o lună și jumate în oraș și nu fusesem nici măcar o dată să-i văd pe ăi bătrâni, deși erau la o aruncătură de băț de oraș, nici o oră de mers cu mașina. Mi s-a făcut rușine - dar nici de data asta n-a fost o rușine din cele rele, ci tot una blândă, ușor lavabilă, ca un păcat în Postul Paștelui. Mâine e Duminică, mi-am spus, mâine o să mă duc să-i văd. Neapărat.

***

Și atunci a intrat. Cu o glugă în cap, căzută până peste ochi. Și-a ridicat fruntea ca să își aleagă o masă. Și m-a văzut, și a venit la mine.
- Milena! Ce faci tu?, am întrebat-o.
- Uite, am ieșit un pic din casă și m-a prins ploaia. Știi că eu stau mai sus, la șase.
- Da, da.
- Mi-era urât acasă. Pot să stau și eu aici, cu tine?
- Stai, da, da.
Nu s-a așezat în fața mea, acolo de unde plecase Luca. S-a pus lângă mine, mutându-și doar scaunul, cât să mă poată vedea fără să-și întoarcă gâtul. Am făcut și eu la fel.
- Sunt singură acasă, mami e plecată toată luna. M-am plictisit groaznic. Groaznic.

Era cât pe ce să fac o gafă și să o întreb de taică-său, dar mi-am adus aminte că părinții ei erau despărțiți. Imediat după aceea, mi-am mai înghițit o propoziție, cea în care îi spuneam că tocmai a fost și Luca pe-acolo. M-am gândit că cine știe ce i-o fi spus el și că n-are rost să-mi bag nasul.
Fata cu pielea albă și ciupită de vărsat a venit să ia comanda.
- Mm... Nu știu ce vreau. Tu ce bei, bere? Aduceți-mi și mie o bere de-asta.
- Mai dă-mi și mie una, am zis și eu, întrebându-mă cât mai puteam turna în mine.

M-am uitat la bizara mea tovarășă de pahar. Mai întâi, din curiozitatea celui care vrea să-și înțeleagă visul deviant, apoi din inerție, apoi motivele au dispărut și am privit-o fără niciun scop și fără nicio cauză, doar pentru că merita privită. Cu gluga încă pe cap, lăsând să i se vadă doar o aură blondă, îngustă, tăiată oval de tivul hanoracului gri, cu vârful nasului înroșit de vânt și cu ochii de piatră vânătă, mi s-a părut că Milena semăna cu o albastră de Rusia.

***

Dragostea e ca spărgătorul de muzee: intră în tine dosnic, prin crăpături neștiute, se strecoară prin canale insalubre până în mijlocul secret al sufletului, iar de-acolo, neștiind să facă diferența între ce-i frumos și ce nu, bagă în traistă cea mai păzită dintre pânze, cea mai veche dintre statui, cea mai sclipitoare dintre coroane. Și cu tolba asta de furăciuni pripite dragostea se duce la picioarele femeii din care s-a născut și, deșertând-o, îi spune: iată-ți ofranda!

Dragostea n-are gust propriu. Dragostea e un whisky, sorbind aroma și culoarea doagei în care s-a turnat. Unii simt gustul miracolului, alții pe cel al puterii, ori al poeziei, ori al vieții împlinite. Mie unuia, ca să n-o confund și să n-o uit, dragostea mi-a lăsat pe esofag, un pic mai sus de capul pieptului, gustul morții.

O fi că am citit eu cărțile nepotrivite, sau poate că băusem prea mult în zilele alea, habar n-am. Dar, privind încheietura Milenei, cu pielea subțire, întinsă peste capătul rotund și proeminent al radiusului, venele urcând albastru spre niște degete lungi și subțiri, cu unghii tăiate rotund, școlărește, am simțit numai și numai moarte.

Dorința nefirească de a nu mai exista, cea mai seducătoare dintre dorințe, m-a copleșit într-o ciunteală de clipă. Ada Kaleh înghițită de Dunăre, cu tot cu trecut, și povești, și rahat, și sugiuc.

***

EA: De ce te uiți așa la mine?
EL (ca trezit din somn): Mă uit? Cum mă uit?
EA: Așa, ciudat. Am ceva?
EL: Nu, sunt eu un pic obosit. (Râzând) Și un pic cam beat.
EA: Ai un foc?
EL: Nu. Eu nu fumez.
EA: Ah, da, tu nu fumezi. Ce mai om ești și tu.
EL: Stai că-i cer fetei. Dă-ne și nouă o cutie de chibrituri, ceva. Ai tăi fumează?
EA: Doar tati.
FATA CU PIELEA ALBĂ: Chibrituri.
EA (aprinzându-și țigara): Mersi.
EL: Dă-mi și mie una.
EA: Poftim?
EL: Dă-mi și mie o țigară. Dacă mai ai.
EA: Mai am câteva. Ia.
EL: Îți mai cumpăr eu un pachet.
EA: Nu e nevoie, ce naiba. (Zâmbind) Sunt obișnuită să fiu fumată.
EL (aprinzându-și țigara): Mersi.

(Timpul, îmbrăcat ca un detectiv din benzi desenate: pălărie de piele neagră, palton și ochelari fumurii, se oprește și îi privește prin fereastra udă. Scoate din buzunar o cutiuță de lemn, în care stă larva lui Nabokov.)
TIMPUL: Tu cine vrei să fii?
LARVA LUI NABOKOV: Oricine.

EA: Nu așa se scrumează.
EL (tușind, înecat): Cum nu așa? Învață-mă.
EA: Nu dai cu țigara de scrumieră. Uite, o muți așa... (arătându-i cum) Și pe urmă lovești filtrul cu unghia.
EL: Am înțeles.
EA: Așa.
EL: Hei, ce simplu e.

(El stinge țigara și adoarme cu capul pe masă, ținându-și tâmpla pe brațul stâng. Ea îl privește câteva minute, îl mângâie cu stângăcie pe păr și se ridică. Luminile se sting treptat. Aplauze. Cortina.)

***

M-a trezit fata cu pielea albă, se pregătea să închidă cârciuma. Am rugat-o să-mi facă o cafea, i-am spus că nu voi întârzia mai mult de zece minute și că voi lăsa un ciubuc enorm, numai să nu mă refuze. S-a uitat la mine cu milă, ceea ce mi-a făcut o enormă plăcere: mi-am închipuit că e mila pe care oamenii normali trebuie s-o simtă pentru acești sărmani nebuni, îndrăgostiții.

Aveam picioarele amorțite, cu tot cu buci și cu coaie. Pe frunte mi se imprimase tivul tricoului, iar pe dosul antebrațului se vedeau în detaliu ochiurile din țesătura feței de masă. Bălisem în somn; saliva se întărise pe marginea bărbii și pe biceps, ca o dâră de melc fracționată. Vezica îmi stătea să pleznească - era un semn bun, însemna că nu mă pișasem pe mine în somn.
Dar eram cel mai fericit om de pe pământ. Un nou-născut. Încă simțeam degetele Milenei la mine în păr.

Am văzut că îmi lăsase o țigară pe masă, lângă cutia cu chibrituri. Scria Hollywood pe ea. Avea să fie strămoașa celei pe care o fumez în timp ce scriu aceste rânduri - dar nu știam asta când mi-am aprins-o.
M-am uitat la ceas, era trecut de unșpe. Cristi, cât m-o fi înjurat el, așteptându-mă în ploaie? Trebuia să ajung la Mediclub ca să aflu.

***

Nu l-am mai găsit pe editorialist acolo. Micul cerber de la intrare, recunoscându-mă, mi-a zis că amicul meu se plictisise și plecase la striptease.
În schimb, am dat peste Venera. Probabil că și ei i-am stârnit mila, când m-a văzut atât de beat, derutat, zgribulit și cu un ochi vânăt. Nu m-a mai lăsat să îmi iau nici măcar un pahar. M-a dus acasă la ea, m-a dezbrăcat cu chiu, cu vai, pe urmă m-a așezat în cadă și s-a apucat să mă spele.
- Puți, mi-a explicat ea cu duioșie.
- Știu.
Și pe urmă, în timp ce mă freca pe spate cu o pereche de ciorapi de bumbac îmbibați în săpun, mi-a zis că mă iubește. Am tăcut, dar am înțeles-o perfect, acum știam și eu ce înseamnă să te îndrăgostești de cine nu trebuie. Din empatie, am tras-o peste mine în cadă și am futut-o ca și cum aș fi stat de vorbă cu un vechi prieten, cu o pasiune blândă, de film franțuzesc, de care nici nu prea mă știusem capabil. Când încă mai tremuram, vlăguit de gura ei făcătoare de minuni și ud leoarcă, s-a pus pe bocit.
- E de fericire, a îngăimat ea, și plânsul s-a amestecat cu râsul, într-o grimasă plină de lacrimi, dinți albi și pistrui.
Am luat-o în brațe, învelindu-ne pe amândoi într-o prosop mare și tocit. Mă simțeam plin de mărinimie, i-am lăsat fericirea să se cuibărească lângă a mea. Doi copii în fața lui Mengele, m-am gândit. N-o să devină niciodată siamezi; măcar să apuce să mănânce din ciocolată.

(Fragment din romanul cu același titlu)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey