George Geacăr
Mircea Gheorghe

 
sus

George Geacăr

 

acumva
(fragment de roman)

 

rămâneam singur acasă încă de dimineață, toți plecau la serviciu sau pe unde aveau treabă și mă lăsau în pace. era f plăcut. nu vb cu nimeni ziua întreagă, n-aveam nimic de făcut, căci se presupunea că stau și învăț, și oricum în curtea lor nu există vacă sau porc ca să ai grija lor. parcă aveau niște găini sau ceva, le-am găsit în prima zi chiar, aproape de prânz, pe la uși, când mă săturasem de televizor. au uși duble la intrarea dinspre bucătărie și nu auzisem nimic. când am ieșit în sfârșit din casă, păsările așteptau f nervoase. parcă-mi zisese de ele ceva cineva, am căutat prin bucătărie, am găsit un săculeț cu boabe de grâu și le-am dat. au ciugulit și-au plecat.

într-o zi, am auzit pe stradă strigând pe cineva cum se strigă la noi pe uliță la poartă. striga cum m-ar fi strigat pe mine acasă
i.!
pe urmă, strigătele au venit și mai aproape și nu răspundea nimeni, f ciudat. am ieșit din casă pe terasa de la intrarea principală și am văzut-o în curte pe o colegă de clasă, din clasa pe care tocmai o absolvisem, a opta. știam că dă și ea admiterea la liceul ăsta, dar s-o văd aici, chiar în curte, mică și blondă, era ca și cum aș vedea o stafie. timpul se dilatase. mi-a zis că a venit să învățăm împreună, mă deranjează? nnu. păi, ea a aflat de mult unde stă sora mea, știa că mă găsește aici, stă destul de aproape, la profesorul care o meditează, și dacă mai putem învăța și împreună pt examen, nu era bine? ba da.

am invitat-o în casă în camera cu o masă mare în mijloc, și-a scos un caiet neînceput, stiloul și o culegere de gheba cu probleme de matematică, dintr-o traistă hippie. zicea să facem niște ecuații cu două necunoscute și poate și ceva geometrie, sau mai bine să lăsăm geometria pe mâine?
stăteam față în față, de o parte și de cealaltă a mesei. era îmbrăcată cu ceva f subțire, eu nu prea mă uit la ce îmbracă lumea de lângă mine, dar la ea mă uitam pt că i se vedeau sânii prin bluza aia. ea se uita în jos în culegerea ei și apoi brusc la mine și zicea cu ce să începem.
tu cu ce zici, am zis eu
dar mai rău o încurcam cu întrebările mele.
n-ai și tu ceva muzică, a zis ea, după ce a răsfoit un timp cartea.
aparatul de radio, i-am arătat eu.
la ora asta este din muzica popoarelor, nu e mișto, a zis ea. și oricum la radio nu dau muzică de-aia ca lumea.
ce muzică, am zis.
naiț in uait satin, a zis ea, o știi?
aaa, da, am zis. dar habar n-aveam.
îți place?
e mișto, am zis încercând să par plictisit și gândindu-mă dacă își dă seama că mint. în fond, nu era decât o colegă pe care nu prea o băgasem în seamă, învăța prost.
profesorul cu care fac meditație are muzică f mișto, are casetofon nemțesc, așa mic, într-o husă de piele, a zis ea.
mă simțeam destul de nasol că-mi povestea ce are profesorul ei.
bine, hai să facem probleme, am zis. și așa s-a terminat prima zi.

după-amiază a venit un vecin ceva mai mic decât mine să jucăm tenis de câmp. n-aveam cum să-l refuz, venise și cu rachete și cu minge adevărată de tenis. rachetele erau de fapt niște palete de placaj, mult mai mișto totuși față de cum le-ar fi făcut cineva de pe ulița mea. am trasat două pătrate de teren pt fiecare și o linie între noi unde ar fi trebuit să fie fileul, zicea că are acasă și un fel de fileu și doi țăruși, vreau să se ducă să-i ia? nu. păi, atunci să jucăm așa, că se vede.
văzusem finalele de cupa davis și aveam idee de regulile jocului, dar băiatul era mai experimentat decât mine. intrasem nasol în jocul lui, ar fi trebuit să-l refuz. acum nu mai aveam ce să fac.
îmi returna aproape toate mingile, iar eu lui deloc. totuși, fiind mai înalt decât el, serviciul meu răzbea uneori dincolo, reușea numai să-l devieze, nu și să-mi trimită mingea înapoi. numai cu serviciul țineam scorul la cote decente, dar era neplăcut. stăteam pe fundul terenului și el îmi îngropa mingile în praf, lângă fileu, veneam în față și el mă pasa.
m-am abandonat jocului studiind mișcările lui, am văzut cum duce racheta din instinct pe direcția mingii, am făcut și eu la fel și a început să-mi iasă. semăna a joc de tenis și ce făceam eu acum, nu mai era atât de aiurea. de câteva ori, am lovit mingea mult mai încet decât aș fi putut s-o fac, habar n-am de ce, și el a zis că gata, trebuie să meargă acasă, a luat paleta de la mine și mingea și l-am condus spre poartă.
sunt chiar atât de slab?, m-a întrebat.
cum adică, am zis.
am văzut cum lăsai mingea să treacă la început și pe urmă ai început să dai la mișto.
i-am spus f multe cuvinte despre asta, nu se aștepta și mă privea uluit. la joc, unul e mai bun și celălalt mai slab, nu înțelegea ce e cu vorbele pe care le scot din mine așa, fără șir. nici eu nu înțelegeam ce m-a apucat și unde vreau să ajung. era f confuz. și eu eram f confuz.

într-o zi am găsit în casă pe un raft unde mai era rob roy și încă vreo două cărți niște volume cu coperți galbene, nu mai auzisem de autor, se numea petru dumitriu. am început să citesc la întâmplare, am dat de niște scene de amor și așa am rămas multe ore citind. erau trei volume pline de lucruri amestecate, pe unele le știam pt că se petreceau la țară, pe altele le știam de la istorie, dar aici se derulau ca secvențele unui film serial. îmi plăcea cartea, dar soră-mea mi-a luat-o și mi-a spus să nu zic nimănui c-am citit din ea, scritorul ăsta e interzis. dacă iau note bune la admitere, da, mi-o dă s-o citesc. și dacă tot începuse cu astea, soră-mea mi-a zis ce e cu fata aia care a venit azi aici. m-am mirat de unde știe, dar i-am spus cum stă treaba, vine și ea să învățăm. m-a întrebat dacă mai vine și mâine și i-am spus cred că da. a doua zi, soră-mea a rămas acasă și a ieșit ea în curte când colega mea a strigat la poartă. a adus-o în cameră și am făcut vreo oră de exerciții cu paranteze și fracții din acelea care de obicei dau rezultat 1. fata și-a îndreptat apoi ochelarii, ieri cum de nu văzusem că are ochelari?, la școală nu avea, și a zis că mai are de învățat și la istorie, nu mai stă. soră-mea a condus-o din nou, la poartă au stat de vb un pic, și când a intrat din nou în cameră mi-a spus că fata s-a cam supărat, crede ea, și nu știe dacă mai vine mâine.
de ce s-a supărat, am întrebat eu.
i-am zis să nu mai vină cu bluza aia, a zis sora mea.
aa, am zis eu.

fata nu a mai venit, nici vecinul cu paletele de tenis nu a mai venit a doua zi, dar nu mi-a părut rău. am citit cam tot timpul cât am fost singur, destul de mult, iar găinilor de data asta le-am dat boabe la timp. mi s-a părut că apreciază și ele asta, după cârâiturile lor înțelepte.
totuși erau în carte destule lucruri de care habar nu aveam, viața boierilor de exemplu. petreceau mai tot timpul, dădeau petreceri adică, se futeau și făceau fel de fel de planuri legate de moșteniri, dar în rest erau oameni care mie, nu știu de ce, îmi plăceau. la școală învățam numai lucruri rele despre boieri, erau și în cartea asta destule, dar erau lucruri pe care le făceau și oamenii de pe ulița mea. sora mea nu știa de ce scriitorul e interzis, e interzis și gata, ce mai trebuie să întrebi.
nasol.

fata a intrat pe ușă fără să mai strige la poartă, s-a așezat pe marginea patului lângă mine și a pus paletele de tenis pe pătură, peste picioarele mele. nu mai puteam să mă mișc, le-aș fi dat jos și aș fi făcut zgomot mare, ar fi auzit cineva și ar fi venit pedagogul. aveam și așa belele pe cap cu menghina aia. m-am uitat la ea și m-am întrebat dacă știe că eu visez. mi-a făcut semn să tac, și a zis
nu visezi.
a scos din traista hippie caietul neînceput și l-a deschis la prima filă pe care era cuvântul
tenis
cu t-ul tăiat cu roșu și corectat deasupra p.
ăsta este rezultatul la exercițiul ăla cu paranteze și fracții, ție nu ți-a dat tot așa?, m-a întrebat în șoaptă.
eu nu știam ce să zic, mă uitam la ea.
crede-mă, știu mai bine ca tine, a zis.
știu că tot timpul ai crezut despre mine că sunt o proastă, a zis.
uite, sunt sinceră, a zis și mi-a luat mâna în mâna ei. mâna ei, da, era rece.
uite diferența, să te convingi, a zis și mi-a așezat mâna pe sânul ei stâng. sânul ei a zvâcnit și a început să crească ușor. am pus mâna și pe celălalt, ca să fie la fel. sânii erau f fierbinți, dar puteam să țin mâna pe ei. ea se uita prin ochelari dacă fac cum trebuie ce fac, atentă să nu greșesc ceva și nu cumva să ratăm rezultatul.
și tu ești sincer, dar sora ta nu e, a zis ea. lasă-mă să văd diferența.
a băgat mâna în pantalonii mei și a apucat penisul cu două degete pe care le-a strâns ca un inel, apoi l-a apucat cu palma pe care o strângea și o relaxa succesiv.
așa se rezolvă chestia asta, a zis.
îmi plăcea ce făcea și mă gândeam că atâta timp fusesem în aceeași clasă fără să am habar cu adevărat cine este. mi se părea că e minunată.
cum poți să fii așa?, am întrebat-o.
e f ușor, mi-a răspuns.
vezi că și la istorie, sunt pagini rupte sau șterse. ai grijă, mi-a spus.
m-am gândit la boierii ăia cu ișlice și halate largi din manualul de istorie, am vrut să-i spun că, dacă ar vorbi, ar vedea că vorbesc și ei ca și noi, nu sunt oameni așa de răi, dar n-am mai apucat să spun nimic, pt că am ejaculat în mâna ei. ea părea mulțumită de rezultat, ieșise așa cum se aștepta, asta lăsa să se înțeleagă. și-a îndreptat ochelarii, s-a ridicat cu traista hippie pe umăr și a plecat. din ușă mi-a mai făcut un semn cu degetul la buze și a șoptit data viitoare sau așa am înțeles, poate n-am înțeles bine. eu cădeam acum, lent și plutind mai întâi, ceva mai repede și spre ceva neplăcut, ca o baltă, apoi.
știam eu că așa o să fie, a zis sora mea.
de unde știai, am zis eu, destul de fragil.
pt că știam, de aia, a zis sora mea. crezi că nu știu că fata aia a făcut un avort.
am vrut să-i spun că n-are de unde să știe acum, asta se va auzi abia prin septembrie, când mă pregăteam să plec la liceu. lumea zicea că s-a culcat cu profesorul care o medita, la care stătuse în gazdă.
de-aia venea ea pe-aci cu țâțele goale, a zis sora mea.
boierii o contraziceau însă, nu mai citi din cartea aia de istorie, e om și ea, a greșit.
și trebuia să cadă greșeala pe fraier, da?, zicea sora mea.
toată discuția asta m-a supărat, m-am ridicat din pat și am plecat la baie cu o pereche de chiloți proaspeți în mână și cu săpun.


Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Petrecere cu intrare liberă...

 

Prietenii noștri, domnul și doamna  Dăncescu se mutaseră într-un cartier de oameni înstăriți unde își cumpăraseră casă și fiindcă niciunul din vecinii lor nu-i băga in seama - așa cum auziseră că se face în alte părți și cum văzuseră și în filme - au hotărât ca de ziua băiatului lor, Ducu, care implinea 15 ani, să facă open party, petrecere cu intrare liberă. Era un prilej să demonstreze celorlalți din jurul lor că nu sunt sălbatici, că nu sunt niște pârliți de imigranți și cǎ la ei în casă vine lume bună. Vecinătatea lor, așadar, nu avea nimic compromițător pentru nimeni.

Cu o săptămână înainte de eveniment, doamna Dǎncescu, mamă și profesoară severă, cu principii morale riguroase est-europene a intrat în camera lui Ducu și a stabilit din capul locului regulile:
- Ducu, inviți pe cine vrei, dar nu mai mult de treizeci de copii.
- Da, mămico!
- Nu se bea alcool la petrecerea asta! Știi că e interzis pâna la 18 ani. Nu vreau să am probleme nici cu părinții nici cu poliția.
- Da, mămico.
- Și nu se stă peste miezul nopții. La 11,30, cel mai târziu la 12, petrecerea se termină. E clar?
- Da, mămico!
- Încă ceva: am să fac un angajament scris pe care am să te rog să-l semnați toți, tu și prietenii tăi, cum că nu introduceți băuturi alcoolice pe ascuns. Nu am încredere doar în cuvântul tău. Și o foaie de descărcare pentru părinții prietenilor tăi: că nu au nici o pretenție dacă se întâmplă un accident din cauza invitaților.

Și cum Ducu o privea fără să înțeleagă, ea îi explică foarte didactic:
- Adică dacă vă bateți și vă scoateți ochii, eu nu vreau să mă târască nimeni prin tribunale.
- Da, mămico!

Doamna Dǎncescu se ridică din fotoliu și trecu în camera ei care era și birou de lucru. Trebuia să redacteze cele doua documente, angajamentul pentru copii și foaia de descărcare pentru părinții lor.
Ducu rămase singur gânditor. Era un adolescent înalt, spătos, cu un puf de mustăcioară și o figură de copil cuminte. Oftă și se așeză în fața ordinatorului. Se conectă la Internet și intră pe situl colegiului la care învăța.

Trei zile domnul și doamna Dǎncescu, ajutați din când în când și de Ducu au muncit pe brânci, alergând nervoși dintr-o cameră în alta iuți ca niște țipari ca să pună casa la punct în vederea marelui eveniment. Aveau lista invitaților, douăzeci cu toții, dar Ducu, privind în podea, i-a avertizat că or să mai vină probabil încă pe-atâția - prietenii prietenilor lui pe care nu-i putea refuza fiindcă intrarea era liberă.
- Sunt și fete? întrebă inchizitorială doamna.
- Vreo zece-cincisprezece.
- Sunt cuminți?
- Foarte cuminți!

Petrecerea trebuia să înceapă la ora șapte seara și pregătirile s-au încheiat cu vreo două ore înainte. Musafirii urmau să fie primiți în sala mare de la subsol, decorată cu poleială, cu crengi de brad și cu urări însuflețitoare și purtătoare de sfaturi bune - litere roșii pe carton alb - lipite pe pereți cu guma adezivă: “La mulți ani, Ducu!” “Bucură-te de adolescența ta!””Fie ca primăvara din sufletul tău să dureze toată viața” “Să înveți că pentru tine o faci!”...
În afara platourilor cu gustări reci întinse pe mese sau așteptând cuminți în frigider invitații lui Ducu și prietenii lor aveau la dispoziție un bar cu băuturi răcoritoare.
Ducu era elegant, purta un sacou stacojiu, pantaloni negri și cămașă albă, își pusese și papion și aștepta cuminte jos în subsol, trecând de pe un fotoliu pe altul și privind nerăbdător pe fereastra micuță ce da în curte. Mult mai emoționați decât el, în salonul de deasupra lui, doamna și domnul Dǎncescu priveau și ei pe fereastră, fumând țigară de la țigară. „Numai de-ar ieși bine, Doamne Dumnezeule, spuse doamna, după atâta muncă mi-ar părea tare rău..” „Ne-am oftica”, admise cu convingere domnul. „Mi-e frică tare, cine știe ce derbedei or fi printre colegii ăștia ai lui Ducu... Aici copiii sunt emancipați, nu-s ca-n România. Mi-e frică să nu aducă băuturi, droguri, știi cum zic ei, ca să aiba fun...

Pe la 7 și un sfert și douăzeci au început să sosească primii invitați. Îi aduceau păriniții cu mașinile. Primul era un băiat firav, sfios, cu părul mare și ochelari. Domnul Dǎncescu i-a deschis cu bucurie și l-a condus până la scara ce ducea la subsol. Și așa și pe următorul, tot un ochelarist, și pe al treilea, un băiat cu aer studios și pe al patrulea care purta un fes micuț pe creștet. În sfîrșit apăru și o fată drăguță, îmbrăcată cuviincios, cu un buchet de flori pe care i-l înmână doamnei.
Domnul o privi pe doamna cu un reproș glumeț:
- De ăștia ți-era ție teamă că or să aducă droguri și băuturi alcoolice? Aștia sunt mai cuminți ca Ducu... copii de bani gata...
Până pe la opt soneria mai sună de patru-cinci ori. Dar ultima dată, ajuns în capul scărilor, domnul se opri o clipă să asculte și apoi coborî singur fără să-i spună nimic doamnei. Când se întoarse avea o figură ciudată.
- Vino să vezi, îi spuse.
- Ce să văd?
- Vino îți spun! insistă el puțin nervos.

Coborâră scara și când ajunseră în fața ușii se privirǎ uluiți. Dinǎuntru se auzea înfundat un vacarm îngrozitor. După socotelile lor trebuiau să fie înăuntru vreo zece invitați, ori când deschiseră, sala era plină. Cel puțin douăzeci de figuri pe care nu le văzuseră intrând. Ducu veni spre ei îmbujorat și surâzând încurcat:
- Băieții n-au vrut să vă deranjeze, au intrat pe-aici, și le arătă fereastra deschisă prin care tocmai cobora o fată cu pantaloni mulați pe șolduri în timp ce băieții și fetele din apropiere o fluierau și o strigau pe nume. O chema Nançy.

Canapelele și fotoliile erau toate ocupate, mulți se așezaseră pe jos. Când doamna și domnul pătrunseră spre centrul sălii, vacarmul încetă brusc. Se mai auziră câteva râsete ironice, chicoteli și pe urmă urmară multe priviri agasate. Un tânăr înalt, mai înalt și mai spătos decât Ducu se așeză în fața ferestrei cu intenția vădită să nu se miște de acolo orice-ar fi.
Doamna spuse un bună seara cu vocea gâtuită, le ură tuturor petrecere frumoasă și ieși repede urmată de domnul.
- Vai de mine, ce balamuc! zise ea urcând scările grăbindu-se. Soneria de la intrare suna insistent. Dar cum se poate una ca asta? Cum să intre pe geam? Și Ducu le-a dat voie...
- Copilu’ n-are nici o vină! o contrazise domnul. Putea să nu le dea voie? Dacă-i petrecere, e petrecere...
- Bine, dar orișicât...

Când ajunseră sus văzură că afară așteptau alți patru-cinci musafiri. Domnul le deschise ușa, musafirii salutară și trecură pe lîngă ei nerăbdători ca niște întârziați ce erau. Nu mai păreau nici atât de delicați, nici atât de inofensivi ca primii. Unul dintre ei avea brațele dezgolite, pline de tatuaje. O tânără era imbrăcată într-un soi de pardesiu subțire, care era descheiat și lăsa să se vadă că de la brâu în sus fata nu purta decât un sutien. Și în urma lor apărură alții. Și pe urmă alții. Iar pe stradă, ceva mai departe, se vedeau câteva mașini din care coborau alți tineri, veseli, pregătindu-se să intre în curte.
- Du-te jos și cheamă-l pe Ducu, zise doamna cǎtre domnul. Să ne spună câți mai vin, am impresia că sunt mai mult de patruzeci.
Ducu apăru cu o figură smerită:
- Nu știu câți mai vin, răspunse el la întrebarea pe care i-o pusese domnul în timp ce urcau scările.
- Cum Ducule nu știi? se sperie doamna.
- N-ai spus tu mămico open party, intrare liberă? Prietenii prietenilor mei au și ei prieteni...
- Doamne Dumnezeule, spuse doamna ducându-și mâinile la tâmple, cum o să ne descurcăm? Nici n-avem de mâncare pentru atâția invitați... Ne-am pregătit pentru cel mult patruzeci...
- Își aduc ei cipsuri spus Ducu împăciuitor, nu te supăra.
- Ești inconștient, Ducule! strigă înfuriată doamna. M-ai nenorocit!
- Da’ copilu’ n-are nici o vină! interveni iar domnul. De unde să știe el câți vor să vină? E prima oară când își serbează ziua aici în Canada...
Și zâmbi subțire:
- Ai vrut sǎ-l faci canadian, poftim, copilu’ a devenit canadian!
Ducu îl privi recunoscător.
- Sunteți amândoi niște tâmpiți! îi informǎ doamna.

Soneria sună iar și privind pe geam domnul zări vreo zece tineri veseli care-și dădeau ghionturi pregătindu-se să intre.
- Stai, zise doamna, eu la ăștia nu le mai dau voie până nu-mi spui, Ducule, câți sunteți jos...
- Eram cinzeci când m-ați chemat...
- Erați?
- Da, zise moale Ducu fiindcă unii vin direct pe fereastră. Acum or fi vreo șaizeci!
- Șaizeci?! se sperie și domnul.
- Cred că șaizeci, așa, zise evaziv Ducu

Și probabil că avea dreptate fiindcă de jos vacarmul era acum un vuiet neîntrerupt și vreo trei-patru inși apăruseră în josul scărilor cu țigările aprinse.
- Gata! Gata! strigă doamna disperată. Ajunge! Nu mai dau drumul la nimeni.
Ieși afară în fața ușii și le vorbi tare ca să fie auzită nu numai de cei de acolo, ci și de ceilalți care tocmai intrau pe poartă. În spatele lor se zăreau alții care se apropiau.
- Vă rog să mă scuzați, nu mai putem primi pe nimeni, locurile s-au ocupat.
- Cum nu mai puteți primi?! se revoltă o tânără. S-a anunțat că intrarea e liberă.
- Nu mai sunt locuri, totul e complet...
- Dar nu se poate, strigă un băiat pistruiat apropiindu-se, eu vin de la Châteaugay, vărul meu m-a invitat, e înăuntru, îl cheamă Ralph.
- Eu mă pregătesc de trei zile pentru party-ul ăsta, strigă un altul. Vin de la Toronto, n-am făcut 600 de km degeaba...
- Ne-ați pus pe drumuri...
- Dăm foc la casă dacă nu ne primiți, strigă un altul cu vocea răgușită. Doamna îl privi o clipă înfricoșată. Trotuarul din fața curții era plin de musafiri care voiau să-i zică la mulți ani lui Ducu.
- Dacă nu plecati, chem poliția, țipă ea. Se întoarse și strigă spre domnul care stătea în prag ținând de zgardă amenințator câinele familiei, un cocker mare și blînd ca o oaie, Petrușka.
- Formează 911 și cheamă poliția.

Musafirii lui Ducu începură să fluiere și să strige Oooo!

Doamna se întoarse în casă, închise ușa cu cheia și se trânti în fotoliu. Afară musafirii lui Ducu fluierau, țipau și unul dintre ei strigă la ceilalți că se mai poate intra și prin spatele casei, pe geam. Domnul tocmai termina de vorbit la poliție. Li se spunea să stea liniștiți. Unul sau două echipaje or să sosească în cel mult un sfert de orǎ.
Dar curtea era plină, strada era plină, un adevărat asediu, și coborâră storurile de la gemuri. Ca să nu mai privească nimeni în casă și ca să nu mai vadă nici ei îmbulzeala din curte, și mai neliniștitoare, acum când se întunecase bine.
De jos din combina muzicală primită de Ducu cadou de ziua lui, întoarsă la maximum, răzbătea un rap aiuritor. Petrușka într-un colț își acoperise urechile clăpăuge cu labele și scheuna.
Nu au trecut mai mult de zece minute când auziră prima mașină de poliție, cu sirene și girofaruri în funcțiune. Ridicară încetișor storurile într-un colț  să privească afară. Ciudat! Nu mai era nimeni, nici în curte, nici pe stradă. Amatorii de party dispăruseră. Și rap-ul de la subsol se termină și el brusc.

Doi polițiști coborâră din mașină și sunară la ușă. Doamna Dăncescu le deschise mulțumită dar puțin încurcată:
- Au plecat, zise, erau aici peste o sută de tineri care voiau să intre peste noi. Au fugit...
Unul din polițiști vorbi la la telefon cu centrala și spuse că totul e OK, că nu mai e nici o problemă.
- Așa se întâmplă totdeauna, spuse el după ce închise telefonul. Au fugit. Vedeți, doamnă, să nu se întoarcă. Noi o să facem un tur prin străzile din jur să vedem dacă nu vin și alții și vă ținem la curent. În orice caz, nu mai deschideți la nimeni în seara asta....Și apoi adăugă puțin insinuant:
- Ne permiteți să aruncăm o privire la subsol, să vedem cum se distrează cei care sunt deja înăuntru?
- Bineînțeles, spuse doamna, i-am făcut să semneze și un angajament că nu introduc băuturi spirtoase...

Combina muzicală nu se mai auzea de afară și când intrară priveliștea era dintre cele mai liniștitoare. Era o lumină dulce înǎuntru, tamisată de la cele două-trei veioze raspândite prin colțuri, din combina muzicală se auzea încet un vals de Chopin, iar pe canapele și fotolii nu mai erau decât vreo zece, doisprezece tineri, reculeși și cu sticle de pepsi și seven-up în mână. E drept că mirosea greu a tutun, iar într-un colț un cearceaf alb acoperea un obiect mare. Intrigată, doamna Dăncescu merse și-l dădu la o parte. Era o stivă de lăzi de bere cu sticle goale.

Deschise gura să spună că până acum erau aici vreo șaizeci de tineri, că ei aduseseră berea și acum plecaseră, dar polițistul îi ghici gândurile:
- Așa se întâmplă totdeauna, doamnă. Au fugit, zise el iar. Și repetă încet recomandările făcute mai înainte:
- Să nu mai deschideți la nimeni în seara asta, mulți dintre cei care au plecat s-ar putea să se întoarcă
Peste cinci minute polițiștii plecară.

Tinerii, ultimii care mai rămăseseră, continuară plictisiți, dar cu devotament, să-l serbeze pe Ducu, iar doamna și domnul în salonul de deasupra, așezați cuminți în fața televizorului încercau să privească buletinul de știri. Erau încordați și din când în când ridicau de-o palmă storurile să vadă dacă nu mai vin musafiri de-ai lui Ducu. Nu mai venea nimeni. Peste câtva timp sună telefonul.
- Bună seara doamnă, sunt vecinul dumneavoastră din față. Numele meu e Mazurakis. Stau de cincisprezece ani în cartierul ăsta, dar n-am văzut niciodată așa ceva. A fost teribil...
- Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat domnule Mazurakis, n-o să se mai repete.
- A fost interesant doamnă. A fost ceva deosebit...
Și apoi insinuant:
- Din ce țară veniți dumneavoastră?
Doamna închise telefonul furioasă fără să-i răspundă:
- Auzi, din ce țară venim! Grecu’ dracului! Face pe canadianu’!

Și iar sună telefonul peste câteva minute. Să fi fost din nou domnul Mazurakis? Doamna ridică receptorul hotărâtă să-l pună la punct, dar nu era domnul Mazurakis, era poliția:
- Doamnă, în legătură cu evenimentul din seara asta... E totul în regulă, mai aveți ceva de semnalat? E liniște?
- E liniște, da, spuse doamna, nu s-a mai întors nimeni.
- Să știți că pe drum ne-am întâlnit cu alte grupuri de tineri care voiau să vină la adresa dumneavoastră. Am ajuns la metrou și acolo erau alții și alții care ieșeau și toți voiau să vină la party. Am vorbit cu șeful stației ca să dea un anunț prin stația de radio cum că party-ul de la adresa dumneavoastră s-a anulat. S-a anunțat asta pe toate liniile de metrou...
Doamna mulțumi și după ce puse receptorul în furcă strigă către Domnul:.
- Ce zici de chestia asta? Au anunțat și la metrou, prin stație că party-ul de la noi s-a anulat...
- Șșșt! răspunse domnul. Și îi făcu semn să tacă și să privească la televizor:
- Astă seara, spunea crainica, în jurul orei opt și jumătate, poliția a fost alertată de o familie din cartierul Côte-Vertu al cărei fiu își serba aniversarea printr-un open party. Părinții s-au speriat de mulțimea participanților și au chemat poliția când cei peste o sută cincizeci de tineri cărora nu le-au mai dat drumul să intre au devenit amenințători. La sosirea poliției tinerii s-au risipit fără nici un incident.
Cineva o filmase pe doamna în timp ce le vorbea tinerilor din curte.
Domnul și doamna Dăncescu se uitară unul la altul și amândoi priviră apoi spre scară. De jos o auzeau pe Dalida cântând patetică Gigi amoroso. O acompania, cu ezitări, vocea lui Ducu.
- Copilu' n-are nici o vină, spuse domnul.
Dar doamna era speriată.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey