Veronica D. Niculescu


 
sus

Veronica D. Niculescu

 

Albă ca zăpada

 

 

În prima zi fusese cât pe ce să n-o observe. Dacă atunci n-ar fi văzut-o, poate că nimic din ceea ce a urmat nu s-ar fi întâmplat. Dar aşa a fost să fie, să o vadă în acea dimineaţă, cea dintâi a lumii de dincolo, proaspătă şi frumoasă, cu trupul ei alb, mare şi neajutorat, ca un glob de cristal de o uluitoare perfecţiune. Dar nu, nu corpul întreg îi sărise în ochi prima şi prima oară, ci gura, o gură sângerie, întredeschisă, care parcă-i zâmbea direct din zăpadă.

 

Mergea la serviciu, trebuie să fi fost şapte şi zece minute. Într-o zi obişnuită de lucru, nu pleca niciodată de acasă nici mai devreme, nici mai târziu. Chiar şi dacă, să zicem, şi-ar fi terminat de băut cafeaua mai repede, ar fi stat aşezată pe canapea, cu mâinile-n poală, privind absentă printre jaluzele sau, pur şi simplu, la limba lungă a ceasului, până ce aceasta ar fi atins – clap – cea de-a zecea liniuţă, depăşind-o leneş după un minut, ca şi cum şi-ar fi târât papucii somnoroşi peste ea. Clapiti-clap, clapi-clapiti-clap. Închisese uşa ca de obicei, de două ori sus şi de trei ori jos, lăsând la orizontal crestătura în care intra cheia. Nu putea să se dezbare de-acest obicei dobândit de pe vremea când stătea în gazdă şi voia să ştie când a intrat proprietarul în casă, în lipsa sa; şi nici nu se gândea s-o facă, să se dezbare adică. Obiceiurile sunt bune, îţi dau confort, te fac să te simţi în siguranţă, mai ales în singurătate.

 

La ieşirea din bloc pesemne că-l tapase uşurel pe cap pe Stallone, câinele scării, strănepot de rottweiler păstrând în gene atât blana neagră cu pete de foc – două buline bej desenau ochi falşi în locul sprâncenelor, astfel încât părea treaz şi când dormea –, cât şi meseria de paznic. Câinele-i mulţumise rotindu-şi coada fără să se ridice, măturând regulat cimentul cu vârful blănos, ca şi cum ar fi adunat gunoiul într-un făraş.

 

Un ger cumplit se abătuse peste capitală, de câteva zile, astfel că-şi trăsese şi gluga peste căciulă şi-o pornise zgribulită înspre staţia de autobuz, pe aleea pavată cu biscuiţi gri. Acolo, la rădăcina celui de-al treilea pin, văzuse gura purpurie căscându-se din zăpadă. Apoi abia, apropiindu-se, observă şi conturul trupului, abia desluşindu-se din stratul alb, gros. Era culcată pe-o parte, ca şi când ar fi dormit afundată-ntr-o pernă. Înţelese îndată ce somn dormea pisica. Dar era frumoasă chiar şi aşa, iar ea se opri s-o admire. Capul rotund îşi păstrase expresivitatea, în ciuda – ba tocmai datorită – ochilor închişi. Da, cu siguranţă i s-ar fi arătat altfel dacă ochii ar fi fost deschişi. Rotunjimile dulci ale lăbuţelor din faţă, cuibărite-n pernuţe catifelate, curbate molatec spre piept, le privi înduioşată când se aplecă deasupră-i. Şi coada încovrigată-mprejurul picioarelor din spate. Preţ de câteva minute se uitase atentă, după care-o porni spre serviciu, revenind pe alee cu pas grăbit, ca să recupereze timpul pierdut.

 

Ca-n fiecare zi, în afară de bărbatul care plimba un terrier sârmos cu eşarfă roşie de cowboy, nu se-ntâlnise cu nimeni, astfel că-şi putuse lăsa lacrimile să curgă în voie, până ce şirul lor cald îi umezise marginea cămăşii. Îşi aminti cum, într-una din zilele de-astă vară, cocoţată pe capota încinsă a unei maşini, pisica albă strălucea ca o statuie de marmură, în razele orizontale ale apusului. Din bot îi cursese, în timp ce ea o mângâia pe cap, un strop de salivă. Acea picătură strălucitoare şi-o amintea perfect, fiindcă imaginea ei, o boabă de argint viu alungindu-se încet sub propria greutate, până se desprinse, se scurse şi se sparse de capota maşinii, o urmărise mult timp, cu atotcuprinzătoarea şi trecătoarea-i frumuseţe.

 

La colţ se oprise, îşi suflase cu putere nasul şi aşteptase autobuzul pitită după panoul publicitar din care-i zâmbea un don juan ademenit cu o cană de cafea de către-o gospodină misterioasă, căreia i se zăreau doar vârfurile degetelor. Îşi imagină că acolo, dincolo de marginea panoului – şi, implicit, de pragul nevăzut – stă chiar administratora de la blocul ei, o pensionară hiper-energică, care-avea să îl absoarbă cu totul pe june,    de-ndată ce acesta ar fi schiţat un minim gest de apropiere, pentru a-l mesteca şi-a-i scuipa apoi printre dinţi oscioarele fine, perfect curăţate. Don Juan sedus, mestecat şi abandonat. Îşi reţinuse zâmbetul, vinovată, în secunda în care i se contura pe chip.

 

Cinci staţii de autobuz de la patiseria din colţ – supermarket, parc, piaţa mare, miezul bulevardului, şcoală – şi ziua de lucru începu, scrâşnind din măsele. La unsprezece şi-un sfert, îşi stoarse şi-şi supse din arătător o picătură de sânge cu gust de salam. Se tăiase în pauza de masă, când îşi pregătea sandvişul. Fugi în toaletă, şi-acolo, lângă coşul de gunoi cu bucăţi de hârtie însângerate, privind petele roşii, plânse pisica, gândindu-se că totuşi nu era moartă – altfel cum de încă era peste poate de frumoasă? – şi că, dacă ar fi alergat cu ea-n braţe în casă, la căldură, dacă ar fi mângâiat-o şi i-ar fi vorbit, ar fi putut s-o salveze. Până acum, însă, cu siguranţă a murit, încremenită în gerul de minus cincisprezece grade. Iar până diseară, nu va mai găsi acolo decât un trup schimonosit, chircit, de nerecunoscut. Poate chiar sfârtecat de câinii vagabonzi.

 

De ce nu credem în moarte decât când ea este deja instalată comod în papucii celui pe care-l iubim, punând stăpânire pe trupul de carne, îngheţându-i încheieturile, pleoapele, sângele? De ce nu putem să o anticipăm şi să credem în prezenţa ei când degetele abia  de-i apar în scenă, insinuante, precum ale gospodinei din reclama la cafea? Nu era prima oară că moartea se strecura aşa pe lângă ea, ca pe lângă un spectator neputincios. "E moartă", se pomeni repetând într-una, sugându-şi vârful dulce-amărui al degetului crestat. Şi, plângând, se simţi mică, tot mai mică, iar sângele ei avu dintr-o dată un gust familiar, de lapte nefiert, ţâşnind direct din nişte ţâţe uriaşe, preistorice.

 

 

Şcoală, miezul bulevardului, piaţa mare, parc, supermarket, patiserie. Coborî din autobuz, scăpă repede de gloată şi porni înspre casă, pe aleea pustie. Nu reuşea să înţeleagă cum, dintre toţi oamenii care coborau odată cu ea, îmbulzindu-se pe scară precum cobaii scăpaţi dintr-o cuşcă, nici măcar unul nu avea acelaşi traseu. Când venea acasă seara târziu, nu-i plăcea deloc să meargă aşa, singură; dar acum chiar se nimerise bine.

 

După primul tronson de blocuri, văzu şirul de pini aliniaţi precum nişte soldaţi puşi să păzească blocul urât. Nu putea distinge – nu, nu încă – dacă pisica mai este acolo, la rădăcina celui din mijloc. Încă unul, doi, şapte, unsprezece paşi, şi reuşi să o vadă, o mogâldeaţă abia perceptibilă în lumina felinarelor şi-a farurilor.

 

"Dacă nu ştiai că-i acolo, treceai acum fără s-o observi. Dar aşa, aşa n-o să te poţi abţine şi-o să te uiţi, o să te holbezi de-a dreptul, deşi nu vrei, deşi îţi spui că nu, nu te vei uita", gândea. Nici ei nu i-ar plăcea să fie lăsată aşa, expusă. Gândul unui coşciug deschis o oripila. "Să te degradezi sub privirile lor îngrozite. Să se oprească pe rând şi să se uite la tine, aşa de atenţi cum nu au îndrăznit să o facă nici când trăiai. Iar tu, care te fereai să ieşi din casă cu ochii umflaţi de cearcăne, şi îţi camuflai cu grijă defectele cu care fiecare suntem însemnaţi, şi îţi acopereai anumite părţi ale corpului, tu nu numai să nu poţi să-ţi târăşti carnea - carnea ta, a ta - de acolo, dar să nu te poţi nici măcar acoperi. Nici măcar cât dosul unei palme, ca şi cum ţi-ai apăra faţa de soare", îşi spunea, în timp ce distanţa se tot micşora, iar ochii îi fugeau într-una înspre corpul pisicii, de parcă ei, ochii, n-ar fi fost capabili să asculte şi să se supună gândurilor.

 

Din trei paşi ajunse lângă ea. Şi se uită fix în gura largă şi încă roşie, ca printr-un tunel plin de mistere, iar urechile îi ţiuiră de strigătul mut. Ce frumoasă era! Neschimbată. Ce-i lipsea acestui trup delicat ca să fie încă viu, încă fierbinte, încă funcţional? Ce mic motoraş esenţial se oprise, scoţând din uz întreaga maşinărie, care încă arăta perfect? Şi cine decreta, în fond, că nu mai funcţiona?

 

Întinse un deget, ca şi cum ar fi indicat pe hartă o insulă pustie, şi, ezitând, îi atinse pernuţele împietrite. Prin tăietura proaspătă din arătător, un şarpe de gheaţă se strecură înlăuntru, şi împietri ea însăşi, cuprinsă de-un soi ciudat de fericire care ţinu timpul în loc.

 

 

Dacă ar fi catadicsit să îi ştie obiceiurile care-i ordonau şi coordonau singurătatea rotundă a ultimilor ani, vecinii care ar fi văzut-o în cea de-a doua dimineaţă s-ar fi mirat. Se pare însă că nimeni nu a observat-o nici când, înainte de ora 7, ieşise cu cutia goală în braţe, nici când, doar câteva minute mai târziu, împingând uşa blocului cu coatele şi cu fundul şi făcând un pas larg pe lângă somnorosul Stallone, se întoarse în casă.

 

"Ţi-am adus mireasă, dragul meu", spuse în timp ce aşeza cutia pe raftul din mijloc. Deschise geamul şi, ca şi cum ar fi ţesălat un cal blând, fără grabă, adună toată zăpada de pe pervazul lat. Căptuşi bine pereţii de carton, pe dinafară, începând cu părţile laterale. Apoi, aşa, încălţată, fugi prin casă şi-aduse şi zăpada de la celelalte ferestre. Îi ajunse tocmai cât să îmbrace şi partea de sus. O moviliţă albă, un iglu funerar se înălţa acum pe raftul cu vopsea scorojită, din balcon.

 

"E frumoasă ca tine", şopti privind fotografia înrămată, de deasupra patului din dormitor. Şi-i zâmbi. Era deja ceva vreme de când se obişnuise să îşi audă propriul glas în casa pustie, fără ca acesta să-i mai sune straniu, străin. "Să vorbeşti cu o pisică nu-i ca şi când ai vorbi singur. Aşa-i, nu-i aşa?", mai spuse, privind cu capul aplecat într-o parte ochii verzi ai motanului, de dincolo de sticlă.

 

Clap. Şapte şi zece. Clapiti-clap, clapi-clapiti-clap, şi porni spre şcoală. Azi le va da copiilor un test. Despre "Albă ca zăpada" vor trebui să scrie, aşa cum ştiu ei. Copiilor le plac poveştile simple, iar ea, ca o bună învăţătoare ce este, vrea să îi vadă fericiţi. Nu doar să asculte le place, dar şi să povestească şi să repovestească, în  propriile lor variante, pe care ea adoră să le citească seara, la veioză, ascultând Bach şi urmărind diferenţele. Căci, deşi copiii cred că redau aceeaşi poveste, fiecare dintre ei creează o nouă versiune, încărcată de propriile spaime şi de propriile coşmaruri.

 

"Ce frumos!", îşi spuse când trecu prin dreptul pinului, privind grămăjoara de excremente gălbui rămasă acolo, ca singură dovadă a trecerii miraculoasei mirese. O trenă. Un condur de cleştar. Diseară, când se va întoarce acasă, le va citi celor doi una dintre poveşti. Şi vor mai trăi fericiţi, împreună, cel puţin până la primăvară.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey