De ce mai ești în România? - dezbatere
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

 

 

De ce mai ești în România?
Dezbatere la Târgul de Carte Gaudeamus, Craiova, 2015

 

xeniaAnul trecut, împreună cu prietenul și colegul Ionuț Răduică, am pornit un proiect editorial intitulat România. Starea Națiunii, apărut la Pro Universitaria. Ne doream o mai mare implicare a universitarilor, a cercetătorilor în realitățile sociale românești imediate. Primul volum a reunit sociologi, filologi, jurnaliști, istorici care au expus obiectiv fel de fel de neajunsuri românești. Da, un demers destul de depresiv. Da, România își arată fața ei hâdă în fiecare zi, în orice cotlon. Nu degeaba e românească vorba: „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă”. Corupția este România, îți vine să zici. Unde te întorci, nu dai decât peste suflete bolnave, peste irizările putride ale mizeriei morale. Amantlîcurile și nepotismele, ura și lăcomia par să sufoce orice licărire de speranță, să zicem. Și totuși, n-am plecat toți. Și totuși, nu toți care n-au plecat și-au vândut sufletul. Și atunci? De ce mai sunt în România cei care mai sunt și ne mirăm că mai sunt?

În loc de un eveniment previzibil, o lansare cu prieteni și rude, ne-am gândit să-i întrebăm pe cei care vor să ne răspundă de ce mai sunt aici. Spre marea noastră bucurie, s-au găsit destui oameni care ar fi de succes oriunde în lumea asta, dar care au ales să rămână aici. (X. N.)

 

„Dacă noi toți am pleca, în România ar rămâne numai persoanele care fac azi țara noastră urâtă”

Xenia Negrea: Ne-am gândit să azvârlim în spațiul public această interogație: Cine suntem noi cei care rezistăm aici în România asta cu atât de multe probleme, cu corupția, cu impostura intelectuală și de toate felurile, cu toate tarele pe care le cunoaștem cu toții. Suntem poporul vegetal al Anei Blandiana? Studenții de la Jurnalism – care ni s-au alăturat la acest eveniment - nu s-au dus la universitățile mai mult su mai puțin cunoscute din lume, ci au rămas aici la Craiova. Ei sunt mai puțin inspirați? Ce facem cu ei? Dacă noi spunem toată ziua bună ziua în spațiul public că ne-au plecat creierele, cei care rămân n-au creier? Credeți-mă, studenții aceștia minunați sunt chiar foarte inteligenți unii dintre ei și nu v-aș dori să îi aveți ca jurnaliști care să vă urmărească. Poate reușim să atragem atenția și asupra celor care au ales să rămână aici si fără să-și vândă sufletul.

Ionuț Răduică: Ați fost sau sunteți tentați să vă mutați într-o altă țară? Și dacă da, de ce? Eu am fost tentat să rămân în afara țării, nu pentru că sunt mai deștept sau mai puțin deștept, ci pentru că mă interesau anumite aspecte ale societății respective. În urmă cu zece, ani am vrut să rămân în altă țară. Acum zece ani eram în SUA, o țară care mi-a plăcut foarte mult. Toate lucrurile mi se păreau minunate și m-am gândit să rămân. Unul dintre vecinii mei de acolo – se întâmpla în Los Angeles – a venit într-o seară la mine și mi-a spus că dacă vreau să rămân în SUA trebuia să plecăm în San Francisco în acea seară. Asta ar fi însemnat chiar să încălcăm acordul vizei (expira în curând). Am simțit atunci că marea se despărțea în două. Am simțit că trebuia să iau o decizie – ceea ce a însemnat o presiune uriașă. Sincer să fiu, n-aș mai vrea să mai fiu pus vreodată în acea situație. După cum vedeți, nu sunt în SUA.

Dar au fost două motive care m-au făcut să renunț. Ele veneau de la doi foști profesori de facultate. Unul dintre ei mi-a spus că, dacă rămân într-o țară străină, va trebui să am contact cu un profesor din țara în care rămân, adică din SUA, deci să am o formă de continuitate în educație, să mă ghideze cineva spiritual și educațional. Al doilea motiv a fost că niciodată nu voi mai putea gândi într-o altă limbă, decât româna. Acest motiv a sunat atât de categoric, încât nu avea niciun rost să mă gândesc la a rămâne în altă țară. Dar de-a lungul timpului, am observat că, gândindu-mă serios la a rămâne în altă țară, niciodată nu am scăpat de obsesia unui alt destin, unor succesiuni de întâmplări. Tot timpul am avut reperul acesta simbolic al unei plecări paralele cu destinul meu, plecare care a fost destul de bine dozată cu regrete. Dar vreau să subliniez aspectele de energie, care au trecut atunci prin mine, prin această posibilitate de a rămâne acolo și de a-mi decide propriul viitor.

 

Cred în mine și în ceea ce pot să fac eu

Raluca Buzatu: Nu am plecat din țară pentru că am principii, valori și cred în mine, înainte de a crede în cei din jur și de a-mi pune bazele în cineva. Cred în mine și în ceea ce pot să fac eu. Noi românii avem tendința de a ne plânge de tot ce se întâmplă în jurul nostru, nimic nu ne convine. Dacă toți am alege să ne facem bagajele și să plecăm, în România cine ar mai rămâne?

Dan Voinea: Ultima dată când am vrut să plec a fost înainte de alegeri. Momentan, nu plec. Din experiența mea și din teza de doctorat pe care am făcut-o și care tratează problema imigranților români din SUA am constatat că ei trăiesc o viață dublă, au sentimente împărțite. Duc o viață mult mai bună decât în România, dar și-au lăsat atât țara, dar mai ales familia acasă. Singurii mai împăcați cu viața lor, erau cei care nu mai aveau rude în țară sau le aveau cu ei. Cred că asta este una dintre cele mai mari bariere în dorința de a emigra: familia. Când ai 20-25 de ani nu te ține nimic aici, ești liber. Dacă ai terminat studiile, poți să pleci oriunde. Nu știu dacă o să fiu din cei care o să stingă lumina sau care pleacă mai târziu, dar cred că există o șansă și pentru cei care vor să lupte, pentru a face din țara noastră ceva mai bun. Una dintre persoanele căreia i-am luat un interviu, este un medic român, stabilit în SUA de 18 ani. Era un medic ginecolog, care terminase facultatea și era rezident. Întrebând-o care a fost motivația de a pleca, mi-a spus foarte sec că a plecat pentru că lucra la Spitalul Universitar din București și avea o problemă: pentru a putea intra în operații, trebuia să plătească. Prima mână pentru doctor costa 30 de mărci, a doua mână 20 de mărci, a treia 10 mărci. Dacă nu plătea, nu intra și nu căpăta experiență. Și așa a ales să plece.

 

„nu aș fi niciodată ca acasă”

xenia3Madeline Neagoe: Nu aș pleca din țara mea, pentru că într-o țară străină m-aș simți mereu străină, nu aș fi niciodată ca acasă. Din România pleacă studenții buni, ceea ce înseamnă că țara are potențial, educă și crește foarte mulți oameni cu potențial în viață. Acest lucru înseamnă că dacă am rămâne, am spera la „o țară ca afară”. Consider că dacă vreau să învăț și să fac treaba bine, o pot face oriunde. Dacă ar rămâne în România mai mulți oameni cu această mentalitate, probabil că și țara noastră ar merge într-o direcție mult mai bună.

Viorel Ghenea: Chiar acum câteva zile, când mă întorceam acasă, am asistat la o conversație între trei tineri. Unul dintre ei era foarte vehement când vorbea despre plecatul în Italia. Avea niște argumente aproape mitologice: „Voi știți măi, cum sunt tratate femeile acolo? Muncesc toată ziua și sunt abuzate?”. Mi-am dat seama că vehemența lui nu era îndreptată spre ceilalți, cât mai mult către sine. Când se pune problema plecării sau rămânerii în țară cu toții încercăm să ne convingem că trebuie să plecăm și găsim tot felul de argumente care funcționează mai mult sau mai puțin, dar pe moment s-ar putea să ne liniștească. Și când ne dorim să rămânem găsim tot felul de motive, ne gândim la lucrurile rele din afară. Necunoscutul, oamenii de acolo sunt argumentele care ne fac să renunțăm la această idee. Nu luăm întotdeauna o decizie rațională când se pune problema plecării sau rămânerii în țară.

Adelina Ciochia: Nu am plecat și nici nu m-am gândit vreodată să plec. Nu vreau să plec. Chiar dacă am douăzeci de ani, pot să spun că mă rețin anumite lucruri, cum ar fi în primul rând familia și prietenii și cred în faptul că se pot face multe lucruri bune aici. Eu cred că putem să facem ceva în România, eu cred că putem să facem ceva în Craiova. Și atunci de ce să plecăm în altă parte, când am putea să ne dezvoltăm și să evoluăm aici, în țara noastră. Să încercăm să facem ceva pentru țara noastră, nu pentru țara altora. Nu trebuie neapărat să plecăm, de ce să așteptăm să vină alții să schimbe ei ceva, când putem chiar noi să facem asta?

 

„trăim într-o țară în care a decide să rămâi este un act de curaj și nu a decide să pleci”

Davian Vlad: Sunt o persoană sentimentală incurabilă. Nu doar că nu am părăsit această țară, nu am părăsit un cartier din această Craiova, așa că nu mi-e greu să mă imaginez altundeva decât aici, mai ales că, apropo de sentimentalismul meu desuet, îmi vorbește fiecare colț de stradă, am amintiri peste tot și mi-ar fi foarte greu să plec de aici. Asta nu înseamnă că, nu am fost tentat să plec, ba chiar am depus actele pentru emigrare, după care m-am răzgânit, pentru că am considerat că nu sunt făcut pentru așa ceva. Cred că trebuie să existe o predispoziție pentru a emigra, să te poți rupe de familie, de strămoși și de toate lucrurile care te leagă indisolubil de țară. Aș mai remarca faptul că trăim într-o țară în care a decide să rămâi este un act de curaj și nu a decide să pleci.

Ștefan Vlăduțescu: Mă simt în România ca și cum m-aș fi întors deja. Fac următoarea analogie: dacă vrei să mergi pe sârmă și să parcurgi o distanță mare la înălțime, vei porni de jos și pe distanțe mici, adică dacă vrei să pleci departe, trebuie mai întâi să pleci aproape. Eu am predat 22 de ani la București. Eu am fost plecat și știu cum este. Dacă vreți să plecați trebuie să plecați către un oraș apropiat sau către București și după aceea gândiți-vă la străinătate.

Alexandra Șuțu: Am fost tentată să plec și chiar am plecat în Italia, pentru că acolo locuiește familia mea. După ce am dat examenul de Bacalaureat. Am stat acolo șase luni, având gândul de a mă înscrie la o facultate,  pentru că, mă gândeam eu, îmi va fi mai simplu pentru că eram cu familia. Însă după șase luni m-am răzgândit. Simțeam că nu este locul meu acolo, că trebuie să mă întorc în România și să-mi urmez visul pe care l-am avut încă de mică, acela de a trăi în România. Am rămas aici, pentru că sunt o persoană ambițioasă și cred că o să fac lucruri bune în țara mea. Dacă noi toți am pleca, în România ar rămane numai persoanele care fac azi țara noastră urâtă.

Mihnea Socol: Am  fost tentat de ideea de a pleca cu bursă Erasmus în Franța, însă, în urma discuțiilor cu studenții care au trecut deja prin această experiență, am renunțat la gândul meu, deoarece viața nu este chiar atât de roz, precum ne imaginăm și mi-ar fi fost greu să mă obișnuiesc. Ca să poți să pleci contează foarte mult să fii bun în ceea ce vrei să faci, nu neapărat partea financiară. Și aici se poate să te afirmi, dacă există voință și mai ales dacă ești pregătit. Se mai întâlnesc și în România oameni care te apreciază și care îți oferă o mână de ajutor, dacă te dedici, dacă ești harnic. Totul se poate dacă îți place. Eu am ales să rămân, prima dată în Craiova, acum aleg să merg în Timișoara, dar nu să plec de tot din țară, pentru că eu cred că și la noi se poate.

 

„Dar nu trebuie să ne rușinăm că am rămas aici, că avem acest handicap al imposibilității de a nedespărți de țară”

xenia2Mihai Firică: Nu am fost tentat să plec din țară și să mă stabilesc altundeva, pentru că mă leagă foarte multe lucruri aici, de la prieteni, la familie, la ceea ce am făcut în cariera mea. Nu văd această desprindere de țară, pentru o perioadă mai mare sau mai mică, ca fiind o decizie radicală. Am citit mai multe mărturisiri ale celor plecați din țară, care spuneau că ceva se rupe din ei, ceva le rămâne aici în România și că au luat foarte puțin cu ei. După 1989, vorbim despre o emigrare din punct de vedere economic, pentru că problemele din acest domeniu vor continua pentru noi. Nu mai sunt motive politice. Sunt comvins că știți că politicile de acolo nu diferă foarte mult de ce avem aici. Eu nu am plecat din Craiova și din simplul motiv că sunt craiovean, am rădăcinile aici.

Simona Toma: Sunt o persoană foarte sceptică. Am prieteni în afară care îmi spun ce frumos este în străinătate, că se învață mult, că au alt stil de viață sau că citesc mult. Dar eu stau și mă gândesc că nu este chiar așa, nu este ceea ce pare mereu și orice pădure are și uscăturile ei.  Aș vrea să plec, să fac o comparație și chiar m-am gândit să plec cu bursă, să trăiesc ceea ce este acolo, să văd dacă e chiar așa, dacă studenții citesc mult și apoi să vin să vă spun.

Mihai Firică: Există din ce în ce mai multe abordări ale subiectului „diaspora”, un termen nepotrivit folosit și de jurnaliștii din România. Cineva vrea să mă irite, să mă facă să mă simt prost că am rămas în România, prezentându-mi cazuri de români care s-au realizat profesional în străinătate. Din experiență, vă spun că cei care, în proporție covârșitoare, au plecat, nu s-au realizat mai bine profesional, trăiesc mai bine, au un standard mai ridicat de trai, dar majoritatea românilor nu o duc tocmai bine în interior. Dar nu trebuie să ne rușinăm că am rămas aici, că avem acest handicap al imposibilității de a nedespărți de țară.

Nicușor Gavrilă: Întrebarea aceasta ridică multe probleme. Aș spune, pe de o parte, că vreau să stau aici pentru că aici sunt atâtea de făcut. Dincolo, merg toate ca pe roate. De ce să merg acolo și să lenevesc?! Acum am fost idealist. Pe de altă parte, vreau să merg acolo și să aduc ce e bun de acolo, aici, spre binele comunității din care mă trag. Am rădăcinile aici și sunt până la urmă un tip de la țară. Îmi iubesc familia și vreau să stau aici. Nu vreau să stau într-o mare de străini. Lăsând sentimentalismele, nu am plecat până acum pentru că am avut teamă de necunoscut, poate mi-a fost teamă că nu sunt suficient de mobilat intelectual, de banii pe care ar trebui să îi cheltuiesc acolo și așa mai departe. O să plec la un moment dat, dar dacă o să mă întorc sau o să rămân depinde doar de ce o să întâlnesc acolo.

 

„România e acasă”

Dan Voinea: Tatăl meu este inginer automatist și în 1988 lucra la Centrala Nucleară de la Cernavodă și în 1990 prin martie și-a găsit de lucru la o central nuclear în Danemarca. Ne-am urcat toți în mașină și am plecat în Danemarca. Unchiul meu este fugit în Germania din 1978. Am plecat spre Danemarca, eu, fratele meu, mama, tata și doi prieteni, tot ingineri, care au lucrat la Cernavodă. La Nürenberg a făcut pană mașina. Pe autostradă au fost cioburi. A fost o situație destul de delicată, părinții nu se descurcau cu limba, nu știau ce să facă. L-au sunat pe unchiul meu să-i ajute și el i-a convins să se întoarcă în țară. Cei doi prieteni care erau cu noi au plecat mai departe în Danemarca, iar acum sunt în Canada. Motivul pentru care încă mă aflu în România este că în 1990, în martie, o mașină a făcut pană. Unu din cinci români este în afara granițelor țării. Sunt 4 milioane, după estimările realiste, de români plecați în ultimii 25 de ani înstrăinătate: 1 milion, în Italia, 200 de mii în Spania, 450 de mii în SUA.  E o problemă. Sunt unii oameni foarte bine pregătiți, care pleacă și nu sunt înlocuiți în România. Este și o problema demografică și am început să avem problem economice din cauza asta.

Marilena Terheci: Momentan nu am plecat pentru că sunt ambițioasă și aș vrea să-mi fac un viitor în România. Aș vrea să merg la master după ce termin facultatea. Consider că România este o țară în care putem să facem multe. Eu aș rămâne în țară pentru familie și pentru prietenii mei. Nu m-aș putea îndepărta de familia mea. În condițiile în care ar trebui să plec, probabil aș lua familia cu mine.

Oana Voinic: Nu am luat în considerare această variantă de a pleca, cel puțin nu până acum. M-am gândit doar să merg să călătoresc acolo, să particip la un intership sau să plec cu bursă. Oricum m-aș întoarce. România e acasă. Dacă părinții noștri au reușit, au supraviețuit și alte generații înaintea lor, au reușit să-și facă o meserie și un rost în viață, trebuie să reușim și noi. Și oricum, dacă reușim aici, reușim oriunde. Până la urmă, eu zic să facem țara asta să prospere și să facem bani, apoi să mergem în străinătate, să călătorim, să ne plimbăm și să facem cumpărături.

Claudia Cocoș: Nu aș pleca din țară. Nu mă regăsesc în alt loc. Nu mi-ar plăcea să muncesc pentru alții și să-i ajut pe alții să fie mai buni, când aș putea să fiu aici să fim noi mai buni, să muncesc pentru noi. Nu cred că în alte țări umblă câinii cu covrigi în coadă, cum se spune, și nu-i nimic atât de roz. Cred că-i cel mai bine acasă. Dacă aș pleca nu aș mai putea să fiu atât de folcloristă (n.r. Claudia realizează o emisiune de folclor, la Alege TV) și atât de aproape de muzică, de tradiție și cred că asta mă ține aici.

 

Îmi place identitatea mea, îmi place limba mea, îmi place naționalitatea mea și cred că asta e motivația

Nicolae Marinescu: A fost foarte plăcut pentru mine să aud opiniile voastre diverse, așa cum este firesc să fie. Aș putea să spun că multe dintre lucrurile pe care le-am auzit le-am regăsit și în propria mea gândire și sensibilitate pentru că e o experiență foarte bună pentru toți. Cred că profesoara voastră ne-a adresat întrebarea ironic, fiindcă dacă sunteți aici probabil știți de ce sunteți aici. Ca să adaug, aș zice că, așa cum e și în Biblie, ca să o luăm mai de departe și mai în vechime, se vorbește de „Țara Făgăduinței”.

O jumătate de secol nu am avut voie să plecăm și este normal să ne punem problema că acolo undeva este o Țară a Făgăduinței. Cred că părinții voștri au trăit mai acut decât voi întrebarea. Acolo trebuie să fie mai bine. Ei aveau deja pungi de plastic, blugi, whiskey. E mai ușor să înțelegi dacă știi că dacă în ’88 dacă făceai rost de o sticlă de whiskey, după ce, în cele din urmă te îndurai și-l beai, nu aruncai sticla. O umpleai cu ceai și o așezai în vitrină. Era normal să te gândești să pleci în lume. Întrebarea seamănă cu cea a lui Cărtărescu, „De ce iubim femeile?”. De-aia! Sau poți da o mulțime de răspunsuri care au o doză de relativitate. S-ar putea și să fim martorii unei manevre politice, în sensul globalizării; e bună forța de muncă ieftină și deja pregătită de afară și pe mult mai puțin decât ar cheltui Anglia, spre exemplu, să își facă doctorii ei. Mai bine nu cheltuie nimic și din o mie de absolvenți de medicină aleg o sută. Până când să fie criza, în media se spunea foarte des: „Credit pe buletin, credit pentru orice” și după ce li se repeta așa de o mie de ori pe zi, bieții oameni, care nu erau obișnuiți cu creditul, mergeau și își făceau câte trei. Acum sărăcii de ei sunt disperați. Eu cred în vorba domnului Vlăduțescu, e bine să plecați. Să vedeți cum e; dacă îți ajung banii, dacă nu, cum se face, cum se studiază, cum e munca. Plecați. După ce plecați, unii ori se îndrăgostesc, ori cine știe ce li se întâmplă, ori le place cum e dotat laboratorul și rămân. Dar vă și puteți întoarce pentru că și aici sunt atâtea lucruri de făcut, chiar și ce e frumos. Până la urmă, pentru profesoara voastră nu e frumos, nu e fericită că are niște studenți așa de drăguți și de inteligenți? Credeți că îi găsește pe ăia din Anglia mai deștepți decât voi? Nu! De-aia nu pleacă. Vă iubește, îi place să lucreze cu voi și a ales satisfacția predării jurnalismului. Asta nu înseamnă să nu plecați. Să știți că printre altele, asta a fost una dintre cuceriri la Revoluție: să poți să pleci. Și acum, într-adevăr, se întoarce chestia asta ca și cum e un fel de crimă. De exemplu, eu am o experiență cât de poate de concretă. Fiica mea e căsătorită de 25 de ani în Italia. Am un nepot daco-roman de 22 de ani. Vă dați seama că, trăind mai mult în Italia decât în România, vreau să vă spun că pe măsura ce trece vremea, tot zice că să vină acasă. Poate să vină, poate să stea, eu nu am obligat-o să plece sau să rămână. Până la urmă e o chestiune personală, care ține de structura legăturii dintre noi, de împrejurările în care ne găsim. De plecat e bine să plecați, de-aia e și povestea fiului rătăcitor din Biblie. Vedeți unde e bine, unde nu e bine, te întorci mai repede, mai încet, nu te mai întorci, nu mai pleci. Oricum, eu vă doresc să vă bucurați de viața voastră aici sau unde veți avea ocazia să vă întâlniți mulțumirea, satisfacția și să duceți o viață împlinită.

Mădălina Irodia: Cred că ce nu s-a zis până acum este că tinerii sunt mult prea optimiști când se gândesc la plecatul înafară, cred că acolo li se vor rezolva problemele, dar este la fel ca peste tot, oriunde te-ai afla te poți descurca. Mama mea a fost plecată 13 ani în Italia și i-a plăcut stilul ăsta de viață. Acum, când a venit acasă, nu mai este obișnuită, i se pare totul ciudat. În schimb, a vrut să mă ia și pe mine, iar eu nu m-am putut adapta. Cred că depinde de individ. Îmi place identitatea mea, îmi place limba mea, îmi place naționalitatea mea și cred că asta e motivația.

Ionela Ungureanu: Știu sigur că aș vrea să plec, probabil am să plec, dar știu că m-aș întoarce, nu aș rămâne în altă țară Oriunde te duci muncești și oriunde te duci trebuie să realizezi ceva. Într-adevăr, nu ai să te realizezi profesional în altă țară pentru că eu consider că acest lucru nu se poate. Nu știu de ce nu, așa consider eu. Dar cred că chiar dacă aș pleca eu m-aș întoarce. Mulți spun că acasă e România, acasă este unde te simți tu cel mai bine. De doi ani și jumătate eu consider Craiova „acasă”, nu mai consider Târgu-Jiul, deși 18 ani am trăit acolo.

 

„nu putem să avem vile într-o groapă de gunoi”

Ionuț Răduică: M-am bucurat să aud opinii atât de interesante, atât de energice. Dacă ar fi să extrag câte ceva din ele, aș observa faptul că ceea ce ne reține aici sunt sentimentele pe care le avem pentru amici, pentru familie, pentru locul în care ne-am născut, asta nu este puțin lucru. Munca pe care vrem să o depunem pentru spațiul în care locuim este iarăși foarte importantă, iar ceea ce am mai observat eu, și mi se pare foarte interesant, este faptul că au fost foarte multe opinii care sugerează faptul că avem nevoie de comunicare, de relația cu ceilalți, și asta e un motiv fundamental pentru care rămânem aici. Și asta cred și eu, că nu putem să construim ceva doar pentru noi înșine, ci pentru comunitate, cumva indirect și pentru noi, pentru că este adevărat faptul că nu putem să avem vile într-o groapă de gunoi. Cred că asta este valabil și cu România. Nu putem să fim noi bine dacă societatea noastră e bolnavă, dacă mediul natural este viciat, poluat și așa mai departe.

xenia1Vreau să vorbesc despre o întâmplare de acum câteva zile. Am observat prin Craiova că se taie pomii. Cineva tăia cu drujba un butuc destul de gros de viță de vie și m-am dus și l-am întrebat: „Nu vă supărați, este uscată? De ce o tăiați?” și îmi zice: „Nu sunteți prima persoană care mă întreabă. Este uscată, puneți mâna pe ea.” M-am bucurat că și altcineva a întrebat același lucru și nu m-am simțit ca un ciudat, întrebând eu de o viță-de-vie de la un bloc oarecare. Faptul că altcineva a mai întrebat înaintea mea arată un spirit al comunității care începe să funcționeze în România. De la un timp mi se pare că găsesc din ce în ce mai multe motive pentru care să cred că s-a născut o conștiință civică românească. Trebuie să milităm activ pentru asta, ar trebui să facem mai multe lucruri pentru care suntem în măsură să luptăm, trebuie să nu mai acceptăm să se facă lângă noi o parcare tăindu-se toți pomii. În altă țară s-ar fi salvat, s-ar fi dus în altă parte și pe urmă s-ar fi mutat la loc. Nu este normal să fie tăiați pomii prin oraș, parcurile să fie populate de tot felul de restaurante prin tot felul de contracte și așa mai departe. Nu mai este normal astăzi să acceptăm să fie consumați banii noștri din taxe, bani pe care îi plătim cu mare greutate. Nu este normal ca parcurile naționale să aibă drumuri, și apropo de asta, pe mine mă interesează subiectul mediului. Acum se construiește un megadrum prin prin parcul natural Domogled și Retezat, sunt tăiate pădurile, apele sunt poluate și așa mai departe. A venit acel moment în care trebuie să devenim activi pentru comunitate. Vă mulțumim pentru participare și sper să ne revedem cât mai curând pentru o altă dezbatere și chiar la muncă în spațiul public.

Madeline Neagoe: Dumneavoastră, doamna Xenia, de ce mai sunteți în România?

Xenia Negrea: Nu știu, de-aia. Nu m-am gândit niciodată să plec, îmi place de voi, îmi place ceea ce fac aici, cred că am vocație de apostolat la fel ca voi. Nu am niciun chef să plec, nu am avut niciodată. Vă mulțumesc foarte mult pentru că ați venit, cred că n-ați pierdut timpul. Mulțumim mult prietenilor noștri pentru că au fost alături de noi și sper că această idee va ajunge în atenția publicului.

Fotografii realizate de Andreea Melinescu

Au consemnat: Mihaela Dăogaru, Claudia Predilă, Adela Scurtu, Amelia Tuță

Comentarii cititori
sus

 Cornel Mihai Ungureanu

 

  

Joncțiune

  

coperta personajul virtual mihai lungeanuMihai Lungeanu este, în primul rând, un reputat și experimentat regizor de teatru și acest lucru se vede încă de la începutul volumului Personajul virtual sau calea către al V-lea punct cardinal la Matei Vișniec – editura Eikon, 2014. Autorul ne situează într-un decor cunoscut, un cadru larg în care încape o lume în răspăr, debusolată, dominată de propagandă și minciună, lipsită de soluții și de perspective, o lume ce suferă de o maladie – „a secolului sau a omului dintotdeauna” - fără diagnostic și, deci, fără speranța unei posibile vindecări. Tocmai prin această felie de actualitate, înțesată de întrebări noi sau rostogolite din alte vremuri, Mihai Lungeanu ne propune să-l însoțim într-un excurs filosofic, metodic și aplicat, ce caută să decripteze cauzele care au dus la deruta socială, la degringolada persoanei, dar și să descopere soluții pentru îmblânzirea realității agresive. Demersul captivează și prin bogăția referințelor, de la Mahatma Gandhi la Deepak Chopra, de la părintele Cleopa la Andrei Pleșu, de la Cinghiz Aitmatov la Ken Kessey. Nu lipsesc regizorii de film - Stanley Kramer, Michelangelo Antonioni, Franco Zeffirelli  - și, desigur, nu pot lipsi creatori ai artei scenice - Robert Wilson, Marina Davîdova, Ionesco, Beckett, Pirandello, Grotowski, inevitabilul Shakespeare, nici comentatori avizați, între care îi amintesc pe George Banu, Valentin Silvestru, Zoe Dumitrecu Bușulenga, Alina Nelega, Mirela Nedelcu-Patureau, Octavian Saiu, Mircea Ghițulescu. Pentru a fixa mai bine o paradoxală „lume plină de singurătăți”, autorul folosește pe parcurs numeroase alte resurse, care țin și de psihologie, biofizică ori sociologie, dar filonul cel mai viguros, izvorul din care irump elementele și argumentele „alternativei” pe care o pune în balanță cu o existență orizontală generalizată este teatrul. Teatrul care, în toată istoria sa a apelat la „planurile superioare”, la „lumea spiritului”, la prezența divinității.

Întrebările de genul: „Cum s-a ajuns aici?”, „Cum a fost posibilă pierderea drumului real, a calităților umanității?” par a conține nu doar nostalgie, ci și un dram de retorică, provocarea fiind, mai ales: „Cum poate fi recuperat terenul pierdut?” Mihai Lungeanu răspunde fără echivoc: prin ascultarea vocii interioare, prin restabilirea contactului cu cerul, prin depășirea limitelor celor patru puncte cardinale, prin reașezarea verticalului nu doar ca „punct de fugă al aspirațiilor”, dar și ca reper existențial de constanță, de permanență. Oamenii aleg ce nu le trebuie și suportă consecințele, neavând forța să mai determine „schimbarea, pornirea, plecarea” din „mlaștină”: „Fiecare dintre noi ne facem într-un fel bagajele, fiecare dintre noi este sedus de ceea ce am putea descoperi, dar toți cedăm, cedăm în fața fricii și a furiei”, ne spune autorul cărții, propunând un alt drum: „înălțare” în loc de „înaintare”. Fibra acestei dimensiuni religioase este pe cât de puternică, pe atât de subtilă uneori, așa cum se întâmplă și în cazul personalității pe care regizorul o alege ca subiect al acestei serioase teze de doctorat, înstinsă pe 350 de pagini: Matei Vișniec, dramaturgul lucid, care, după 20 de ani de jurnalism, a învățat să privească cu prudență și stupoare societatea înconjurătoare, haotică și dezorientată. Preocupat de utopii – de la comunism - „O experiență care începe cu un elan extraordinar și se termină cu o sută de milioane de morți este o mare nebunie” - la globalizare - „Marea dramă a globalizării este tocmai aceasta, faptul că distanțele fizice dintre oameni sunt suprimate brusc, în timp ce distanțele culturale rămân aceleași”, Vișniec nu pare a fi, nici dincolo de prima vedere, dramaturgul religios prin excelență. Bun cunoscător al textelor mateine - a pus în scenă sau la radio mai mult de 15 -, Mihai Lungeanu reușește însă să extragă din biografia, poezia și, mai cu seamă, din materia dramatică produsă de Vișniec, un nou personaj - personajul virtual – care este purtător de sens și de speranță, care nu permite să se instaleze negarea, nu ne lasă să fim striviți de „o tristețe de neînvins”, în schimb, "ne face să vedem nevăzutul și să auzim neauzitul". Este, ca să mixez caracterizările creionate de Mihai Lungeanu, o identitate ascunsă a autorului, dar și o imagine artistică a idealului pe care ni-l propune, un personaj care suferă și el de toate fricile din lume, dar nu reacționează sub impulsul lor, un răspuns estetic și o soluție etică, un nucleu al efortului fiecăruia de a ne transforma din arici – care nu e doar un animal, dar e un animal fricos, ce și-a construit o armură împotriva agresiunii neîncetate pe care o resimte din partea celorlalți -, în pasăre. Lungeanu pornește nu atât pe urmele, cât în căutarea urmelor personajului virtual în opera lui Matei Vișniec, dar și în frânturi de interviu, în poezie sau chiar într-o autobiografie realizată în 2009 și încă nepublicată. Este un drum construit cu dibăcie, iar capitolele consacrate absurdului, celor patru puncte cardinale: „înainte”, „înapoi”, „spre dreapta”, „spre stânga”, precum și celui de-al cincilea, „în sus”, stau mărturie în acest sens. Mihai Lungeanu este singurul autor, din câte știu, care, până la acest moment, a făcut o imersiune atât de adâncă în universul lui Vișniec, cu analize amănunțite ale lumii acestuia, care i-au permis să culeagă și să pună laolaltă o mulțime de fire semnificante din textele dramatice ale autorului român ce trăiește la Paris. Sunt memorabile paginile dedicate spațiului – ca inamic, ca obstacol, ca direcție, un spațiu care, în scrierile lui Vișniec, nu e niciodată prietenos, ci întotdeauna stresant. Orașul, ușa, ospiciul, patul de spital, sala de așteptare, gara, malul mării, fântâna, groapa, închisoarea, „deșertul, ca reală dună de nisip natural, dar și ca rezervor de nisip virtual, sugerând pustiul vieții”, bâlciul - ca spațiu care tulbură concretul și schimbă punctele de reper, construind o altă realitate – sunt investigate cu pertinență de Mihai Lungeanu, acesta subliniind și provocarea pe care fiecare dintre spațiile respective o oferă oricărui scenograf.

La fel de incitante sunt rândurile dedicate timpului ca motor, stării de așteptare, timpului suspendat, timpului ca direcție, timpului trăirii și timpului amintirii, dar și cele consacrate dușmanilor „recâștigării libertății spiritului”: frica și furia. Frica, de exemplu, este, în viziunea autorului, cea care ne determină să facem pasul înapoi, este deformare a caracterului, motivare a violenței, blocare a energiilor și „poate fi combătută nu numai prin demontarea mecanismelor sale funcționale, dar și prin activarea energiilor divine”. Să scapi de „frontierele, de normele pe care frica le impune” - în diversele ei manifestări cotidiene: frica de călătorie, frica de singurătate, frica de urât, frica de eșec, frica de lume etc – poate fi un deziderat pentru mulți semeni care au întrebări despre propria condiție într-o lume ce se învârte amețitor, fără busolă și fără o țintă precisă. Intuiția lui Mihai Lungeanu - că salvarea din prăbușire se poate face prin regăsirea „adevăratului înlăuntru”, prin reconectarea la „realitatea frumoasă și bogată, unică și indivizibilă, superbă și misterioasă care stă ascunsă sub haina de împrumut a vieții zilnice, stupide și fără orizont”, ceea ce e totuna cu focalizarea asupra punctului cardinal „în sus” – se suprapune precis peste Madox, „matricea personajului virtual” din Trei nopți cu Madox, de Matei Vișniec.

Personajul virtual este călăuză spre al V-lea punct cardinal, este purtător al mesajului divin, un mesaj personalizat, cum o demonstrează însuși Madox, cel identificabil cu visul existenței fiecăruia și a cărui repetată sosire „trezește în fiecare dintre noi tot atâta armonie, liniște și fericire câtă există... de câtă are nevoie și câtă poate duce fiecare”. Ca și Madox, personajul virtual ne oferă ajutorul său dezinteresat, ne îndeamnă la trezire, la ieșirea din groapa comună, la resuscitarea calităților pe care le ascundem. Prezența lui Madox fixează momentul alegerii, ne spune Mihai Lungeanu: ori libertatea interioară, ori câștigarea prin concurență violentă și păstrarea unei bune poziționări orizontale, plătită prin distrugerea acelei oglinzi interioare, în care sufletul se vede așa cum este, dar ne arată și așa cum am putea să fim.

Personajul virtual este, pe de o parte, un volum cât se poate de ofertant pentru iubitorul de teatru și pentru cunoscătorii pieselor lui Matei Vișniec, constituind un excelent instrument de lucru și prilej de asimilare, dar poate fi punct de plecare și pentru cei care nu l-au citit pe dramaturg sau l-au citit puțin. Experiența, anii consacrați de Mihai Lungeanu studiului textelor mateine – a se vedea, pe lângă capitolele amintite, și vechile note de spectacol, simbolistica unor personaje, gesturi, replici, aplecarea asupra marilor teme etc – îi conferă autoritatea și îndreptățirea să afirme că personajele lui Vișniec am fi noi, „descompuși sau visați”.

Pe de altă parte însă, această lucrare apărută la editura Eikon poate fi o lectură agreabilă și pentru cititorul neinteresat de producția dramatică sau care nu a auzit de Matei Vișniec, autor de teatru „ca formă de interpelare a puterii”, gata oricând să facă o nouă „disecție pe cadavrul gândirii ideologice” și care scrie pentru a neliniști și nu pentru a calma, după cum mărturisea. Meritul cel mai important al lui Mihai Lungeanu este iscusința sa de a extrage din opera dramatică a „problematicului” Matei Vișniec acele elemente de iluminare și de speranță capabile de rezonanță cu propriile convingeri, iar reușita acestui proces de cataliză face din Personajul virtual o carte care te îmbogățește și te îmbunătățește.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey