Marius Dobrin
Cristina Maria Gelep
Xenia Karo

 
sus

Marius Dobrin

 

ROCKescu

 

 

Motto:
„Sunt ceea ce sunt datorită muzicii, sunt o consecință spirituală și socială a ei” (Cristian Ghica)

rockescuVăd și acum zâmbetul dirigintelui, aud vocea lui amuzată când eu,  șeful clasei a XI-a E, implicit și secretar UTC, am început să citesc o dare de seamă. Soarele de toamna umplea întregul perete de ferestre, eu eram în picioare, în banca mea din fundul clasei. Purtam uniforma, aveam matricolă, dar cravata îmi era din ce în ce mai scurtă, trăgând în acest sens ori de câte ori mi-o așezam la gât. Ajunsese mai scurtă de-o palmă, un fel de papion rotit. Părul îl mai ascundeam pe după urechi, înălțând capul încât să nu pară prea lung. De ce se amuza domnul Jerdea, dirigintele? De ceea ce-i fusese dat să audă. El nu era membru de partid, era doar un profesor excepțional, un om corect. Și nu-i mai fusese dat să audă într-o ședință UTC că darea de seamă începe cu fraza: „Chitara, acest instrument al secolului XX..." Eu îl priveam mirat, doar era o evidență! Era prin 1975, descoperisem muzica folk, pe când Cenaclul Flacăra aducea pe scenă clasici ai genului: Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu etc.  Descoperisem muzica rock, ascultând, la casetofonul prietenului meu, un album Deep Purple sau, mai apoi,  în vibrația ultimului concert Phoenix ori la vreunul dintre numeroasele spectacole cu trupe de-acum uitate (Catena, ProgresivTM, Metropol).

Ei bine, mi-am amintit toate acestea când în chiar a doua frază a cărții lui Cristian Ghica, ROCKescu, am citit următoarele: „Chitara devenise instrumentul de forță pe scenă."  E vorba de muzica anilor ’70, de schimbările aduse de mișcarea flower power, inclusiv în România. de altfel cartea se înscrie în specia memorialisticii, dar una aparte. Pentru că are nu doar valențe literare ci se constituie într-un foarte bun document istoric și totodată într-o referință onestă în domeniul antropologiei, al sociologiei. Despre viața în comunism încă mai sunt foarte multe de spus, încă sunt multe pete albe de acoperit pe o hartă a realității de atunci, atâta vreme cât comunismul a căutat să mascheze șteargă totul de pe acea hartă. Iar euforia din 1989 a ignorat grija pentru tot ce poate ajuta la reconstituirea unei epoci, așa cum a fost.

Viața cotidiană se reconstruiește precum procedează arheologii cu vasele antichității, ciob cu ciob. Cartea despre care vreau să vorbesc este un astfel de “ciob” care grăiește despre România, așa cum se vedea dintr-un petec de provincie, într-un interval de timp centrat pe 1989, cu aproape zece ani înainte și după, prin ochii unui adolescent iubitor de rock. Este o autobiografie a unui om pentru care muzica rock a însemnat un mod de viață, o filosofie, o grilă de interpretare a lumii. Este, totodată, un interesant prilej de observare a percepțiilor noastre, vizavi de lumea în care trăim, prin prisma plasării pe axa timpului.  Cum fiecare ne identificăm cu un anumit segment pe această axă și cum ne raportăm la ceea ce a fost înaintea respectivului segment, cum privim ceea ce urmează după el.

ROCKescu este o carte scrisă cu sinceritate, cu entuziasm, cu inocența ilustrării unor revelații personale, unele etern umane, atât din punct de vedere politic cât și muzical. Și poate nu întâmplător a apărut la o editură numită România pur și simplu.

Cristian Ghica a conceput cartea într-un format cu trimitere la un CD. Pe lângă asemănarea dimensiunilor carcasei, avem de-a face și cu numărătoarea capitolelor precum conținutul unui disc: Track 01, Track 02, etc. Gruparea acestor capitole (piste) în două părți, Side A și Side B, este un tribut discurilor clasice (vinilurilor).  Cele două ‘fețe’ de disc sunt omogene și într-o succesiune. Fața A se numește ROCK și este un tablou destul de fidel și bine colorat al modului în care s-a reușit accesul la acest gen de muzică și al exprimării în spații mai mici sau mai mari.

Pe de-o parte este descris acel sistem politic care controla strict canalele de difuzare a muzicii, cu foarte mici portițe pentru muzica occidentală și vădit neîncadrabilă în canonul ideologic. Pe dealtă parte, este rememorată evoluția tehnologiei, incursiunea ‘arheologică’ în anii magentofoanelor și apoi al casetofoanelor fiind savuroasă fie cu parfum de nostalgie, fie cu exotism. Însăși puterea de cumpărare ori apetitul social făceau ca de cele mai multe ori mai mulți să se ‘adape’ de un un singur izvor: „Hai, că sunt singur acasă, mergem pe la mine să ascultăm muzică?"

Fiecare ‘piesă’ (capitol) are un nume și se încheie, de regulă, cu o frază inspirată, o concluzie frumos articulată.

Autorul se plasează în miezul poveștii, pentru că, în fond, cartea este a unei povești, cu personaje și întâmplări, cu episoade care mai de care mai atractive, urmând maturizarea eroilor și peripețiile inițiatice într-ale rock-ului și nu numai. Adolescenți la începutul cărții, tineri în toată legea la final, sunt portretizați destul de sumar dar firul narațiunii le îmbogățește trăsăturile. Iar poreclele transformate în renume sunt memorabile: Sol (naratorul, chinuit să învețe a cânta la vioară deși îl trăgea inima spre chitară), Broscaru (era epoca prezenței italienilor), Piticu, Lev (mai ușor de pronuntat decât Mîșkin, băieții erau fani Dostoievski), Blondu, Crețu, Vivi, pe lângă ‘banalii’ Mircea și Klaus.  Dar contraponderea adolescenților, a învățăceilor, era, desigur, un guru: Rockeru.  Personaj non-conformist, excentric prin încăpățânarea de a nu se supune încorsetărilor sistemului, inițiator în ale rock-ului, pentru adolescenții din jurul său, protector în viață și, mentor într-ale filosofiei și politicii. Ajungând a fi botezat Rockescu.  „Ești rocker român, format din muzica și trăirile de aici. Ești... Rockescu, cel care s-a nascut pentru a lupta." Toate aceste rostiri juvenile, cu patetism și accente idilice ori de frondă, sunt din sfera literaturii de profil, de la Romanul adolescentului miop (Sol și ai lui au și o perioadă în care cochetează cu buddhismul și yoga), până la Cișmigiu & Co ori La Medeleni, doar că în cazul de față povestea este țesută sub emblema rock-ului.

Fața B se numește escu și este „aripa dreaptă" a acestei maturizări, descrie impactul libertății asupra unor adolescenți predispuși spre așa ceva, care doar înregistrează fapte precum ultimul discurs al lui Ceaușescu, trenurile cu muncitori trimise la Timișoara în 21 decembrie, mai apoi Piata Universității și mineriadele. Pe de-o parte este istoria care vine peste ei, cu dezbateri aprinse, cu frământări politice și existențiale, pe de alta viața își urmează cursul ei și eroii descoperă marea și spațiul magic din Costinești (dinainte de a se descoperi Vama Veche).

Cartea se oprește la cei 20 de ani împliniți de autor, rămâne una a unei etape de formare. De la descoperirea poeziei și până la gesturi juvenile: „Am cucerit Costineștiul. Am cucerit lumea." Cartea pare scrisă la o distanță semnificativă în timp pentru că ascunde urme de melancolie: „Când oare ne vom strânge din nou să ne impunem în față unei nedreptăți? [...] Adevărul este că nu ne-am mai adunat niciodată."

Iar ultimul capitol, definit, cum altfel, Bonus track, este o evocare nostalgică a micului oraș de provioncie, la margine de țară, unde, totuși, s-au întâmplat lucruri, toate ale vieții: Orașul tristelor bucurii. Este o defilare la față de cortină a personajelor acelui oras: vorbăreții, cei care le știu pe toate, lăudăroșii, fudulii, cocheții, gagicarii, cei cu aptitudini inutile, bețivii, nebunii, șmecherii, bogații, frumoasele, cei care umblau câte doi, îndrăgostiții, fată de care se raportează autorul.

 „Toți acești oameni mi-au imprimat un sentiment nedefinit, de tristețe a idealurilor neîmplinite, amestecat cu o bucurie efemeră a trăirilor imediate. Noi eram cu muzica rock."

Identitatea unui asemenea personaj este clar definită: „Un rocker se manifestă ca un călugăr, se îmbracă și fizic și spiritual, conform religiei sale."

rockescuPaginile cărții sunt impregnate de referințe muzicale, personajele se definesc în raport cu muzica pe care o ascultă cu predilecție. De la descoperirea trupei Depeche Mode spre aderarea la Metallica, evoluând prin Kreator, Sepultura, Megadeth, pentru a ajunge la înțelepciunea de a privi cum lumea pare a se îndrepta fără vreo slăbiciune, tot înainte, într-o neobosită căutare de ceva nou care acoperă ‘vechiul’.

La 18 ani, eroul principal observă cum „cei tineri refuzau trecutul. Pentru ei rock-ul clasic era muzica lui tataie, hard-rock-ul era pentru fete, heavy metal era tot pentru fete, dar mai deștepte, iar ce ascultam noi fusese depășit."

Parafrazând un titlul de film, cartea aceasta se vrea a fi portretul rockerului la adolescență. 

Comentarii cititori
sus

Cristina Maria Gelep

 

 

Construcție, deconstrucție, reconstrucție
în romantismul european dinspre orient spre occident

 

(Cătălin Ghiță, Orientul Europei Romantice, Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză și română, Ed. Tracus Arte, București, 2013, p. 316)

 

1. Teoretizare. Coordonate cronotopice

2Cartea despre Romantism a lui Cătălin Ghiță este aproape impecabilă. Spun aproape pentru că orice cercetare e parțială, iar parțialitatea e un plus, nimic nu e total, nimic nu e întreg în materie de teorie și critică literară, însă studiul de față e impecabil, poate prea prudent, o prudență controlată acut, fără derapaje interpretative, dar cartea are suculență, e savuroasă, e pentru inițiați, pentru cei care au parcurs literatură, citesc literatură, o înțeleg și vor citi în continuare.

Erudiția e la ea acasă, citatele în engleză și franceză, date în original nu sunt un minus, ci un mare plus, cartea e un excelent instrument de lucru, și nu numai, o mică bijuterie romantică. Criticii i-au reproșat caracterul trufaș, nici vorbă, dar e o carte plină de ea, plină de autorul ei, dar cum altfel când scrisul e lucid, conștient de sine. Paradoxal modestia e acolo, paradoxal e modestie și plinătate a eului scriitoricesc, creator, producător de critică de primul raft.

Revenind puțin la miza cărții, prima parte, sau primele părți impun o teoretizare, o circumscriere teoretică precisă, clară, riguroasă: „Precum am precizat deja în Introducere, voi vorbi, în continuare, despre un Orient – sau, mai curând, despre un ansamblu de Orienturi – al minții poetice, fabulos, erudit, halucina(n)t. Acesta se întinde din Caucaz până în Japonia și din Siberia până în India. Tot între granițele sale intră și zonele de iradiere ale civilizațiilor orientale, cum sunt de exemplu, nordul arab al Africii sau sudul maur al Spaniei, care se transformă, astfel, în referințe inconturnabile. Cele câteva personaje europene care populează cadrul asiatic, precum sclavele albe din seraiurile otomane, nu pot fi, în niciun caz, omise, fiindcă juxtapunerea lor asupra acestui cadru nefamiliar sporește gradul de alteritate și senzația de exotism. Dacă ideile puse în circulație de romantici sunt atât de atrăgătoare, aceasta se datorează, fără îndoială, acelui inefabil motor al liricii pe care, în lipsa unei taxonomii exacte, îl numim talent literar.”

Observăm, prin urmare, prudența analizei, se vorbește despre pluralitate – orienturi, orienturi de pe tărânul real și ireal al poeziei, cu iradiații oriemtale, dar și despre alteritate și exotism, care tocmai prin caracterul lor lax, alunecos, cu ceva ce ține de indefinit, dau savoarea și suculența analizei teorectice.

2. Estetizare

Cât despre caracterul estetic al lucrării, Cătălin Ghiță spune la un moment dat: „Topografia Orientului îi seduce pe romantici din rațiuni diferite cu personalitatea lirică a fiecăruia dintre aceștia (am sugerat în multiple rânduri faptul că individualitatea poetică este cea care stă la baza edificiilor versificate, nu, cum cred câțiva contemporani, vreo platformă politică transparentă sau ideologie dominantă). Unii exoți sunt fascinați, invariabil, de luxurianță, de preaplin de spațiul încărcat, pe care-l exploatează mai ales în sens erotic, alții dimpotrivă, sunt atrași de austeriate, de deșert, de spațiul gol, pe care-l valorifică mai ales în sens mistic, iar acest fenomen vine să confirme acea dublă determinare a exoticului pe care am expus-o în secțiunea teoretică, implicând, pe de o parte, coordonata senzorialului (sau a emoțiilor) și, pe de altă parte, cea a spiritului (sau a intelectului).”

Pe lângă  estetizare, avem poetizare, ca manieră creativă și creatoare de generare a textului critic, stilizare, un stil inconfundabil al teoreticianului, dar și un caracter filosofic fin țesut și perfect integrat în economia textului: „Locuința a reprezentat un motiv constant de meditație filosofică: este suficient să gândim la Martin Heidegger, pentru care casa și așezarea în aceasta sunt elemente definitorii ale existenței umane. Pe un ton ce amintește de panselurile fenomenologului și existențialistului german, profesorul olandez Joost Baak notează: «A fi în lume, ’a fi acolo’, implică, în mod inevitabil, o relație fie de asociere, fie disociere, dintre sine și lume, iar această relație formează de asemenea, baza divizării psihologice (cognitive, emoționale), sociale și culturale a lumii în spații, forme și legături sensibile» (1994)”.

3. Poetizare

Termenul de poetizare folosit aici vrea să semnifice o metaforizare a textului critic, partea de poezie din structura sa, mai exact caracterul creator, analiza fină și personală, curgerea firească și nuanțată a analizei studiului de față. Totuși caracterul tranșant, tăios, radical, lucid, conștient de sine al textului nu se topește în poezie.

Analiza își știe limitele, minusurile, plusurile, precum și analizatorul le știe: „Dar argumente pro și contra unui dialog fertil pot fi aduse, practic, ad libitum – important de subliniat rămâne atitudinea deschisă a exoților față de alteritatea asiatică. Așadar, după ce am oferit, sper, măcar câteva probe (inclusiv teoretice)  în direcția unei mai bune înțelegeri a modului în care romanticii europeni din Anglia, din Franța și din tărâmurile române au perceput, au imaginat pe scurt, s-au raportat la Orient, nu-mi rămâne, în acest punct, decât să precizez în ce sens cercetarea efectuată de mine (bineînțeles, plină de lipsuri) ar putea fi completată și extinsă”.

Departe de a fi prea plină de ea, trufașă, autosuficientă, analiza lui Cătălin Ghiță e perfect lucidă, dar pătrunsă de romantism, de savoarea, culoarea și fervoarea sa. 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Eminescu, așa cum nu l-ați mai văzut niciodată 

Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spuse de contemporani, selecție, note, cronologie și prefață de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, București, 2013, 582 pp.

 

carte3Delicat subiect, Eminescu! După furtunile „interpretative” prin care a trecut, orice mi se pare că poate fi luat drept smuceală sau sminteală, după caz. Ca să nu mai amintesc de bieții copii, al căror destin s-a izbit, la examenul maturității, de blestemul poeziei (eminesciene, dar chiar nu mai contează). Drumul pe care l-a făcut de la condiția de icoană la subiect de fapt divers n-a făcut, pare-mi-se, decât să ne îndepărteze și mai mult de poezia lui. Cât e voie să-l iubești pe Eminescu, parcă-mi vine să întreb? După ce i-am „contemplat” creierul uitat în soare, după ce am râs mârlănește citindu-i intima corespondență cu Veronica, ce ne-ar mai rămâne de făcut?

Ne-ar rămâne, cred, să ne gândim la el prin noi înșine, dincolo de prejudecățile posterității. Nu de alta, dar Eminescu este inevitabil pentru fiecare dintre noi. Un prilej să-l vedem pe Eminescu altfel decât prin ochiul greoi al manualelor ar fi să citim mărturiile culese de Cătălin Cioabă, student al lui Petru Creția. Cele aproape 600 de pagini reunesc impresiile, mărturiile celor care au trăit alături de Eminescu, ca rude, prieteni, colegi, contemporani pur și simplu (sunt oameni care-și amintesc pur și simplu că l-au văzut pe stradă). Cătălin Cioabă spune că îl cunoaștem aici pe „«omul Eminescu», omul cu adevărat minunat” (p. 7). Nu cred că omul Eminescu este altcineva decât poetul Eminescu - desigur nu voi intra aici în falsa dezbatere om - operă. Ceea ce dă de gândit aici este că îl recunoaștem pe „omul” Eminescu - este poetul Eminescu. Nimic din ceea ce citim nu ne este străin, deși, desigur, cele mai multe episoade acum le aflăm. Dar nu suntem surprinși. Știm, de pildă, că în spatele celebrei La o artistă sau Amorul unei marmore trebuie să fi fost o înamorare răvășitoare și un „spirit deștept și inimă ușor impresionabilă”, cum observă Ion Sbierea - și așa este. Imaginea Eufrosinei - artistă din trupa lui Mihai Pascaly și prim amor eminescian – traveresează bună parte din tinerețea, iată, a poetului.  

Toți mărturisitorii țin să-i facă portretul, toți țin să-i descrie zâmbetul (pe care posteritatea l-a pierdut, din cauza solemnității epocii) și cumințenia. De la un copil speriat de fantome, dar gata oricând să asculte povești sau să bată mingea pe maidan, la un adolescent bucuros de scaldă, până la tânărul dornic de cunoaștere, cu ochii după cărți, îndrăgostit de teatru, în profund dispreț față de lucrurile materiale, toate acestea sunt fețe ale aceluiași numit poet: „Gândeai că vrea să înghită toată știința din lume” ne spune Nicolae Petra-Petrescu, student în Cernăuți (p. 79). Ștefan Cacoveanu, de la Blaj, îl vede pe Eminescu ca pe „o fată mare” (p. 89), ca pe un copil minunat (p. 93), care „nu-și pierdea niciodată sărita”, după cum spune Slavici (p. 121). Un copil și apoi un tânăr fără aplecare către matematici sau studii clasice (o altfel de matematică), dar vorbitor de limbă germană, cucerit de istorie, de română și de teatru, un adult însingurat și îngândurat, dar cu un râs zgomotos, sincer și molipsitor. Îl revedem pe Eminescu pasionat de „desmormântarea trecutului” (p. 42), traversat de o certă vocație de ascet, dar dornic de preumblări și cunoscut degustător de vin și de discuții până dincolo de zorii zilei ca să afle nu cine are dreptate, ci care este adevărul. Îl vedem pur și simplu pe Eminescu, altfel decât încremenit în solemnitatea fotografiilor de demult: „Umbla încet și vorbea rar și dulce, pare că auzeai o melodie. În vorbă nu se-mpiedica, nu se corija niciodată, se părea că spune un lucru învățat pe de rost” (Ștefan Cacoveanu, p. 99). Îl vedem în mizerie: „...în adevăratul înțeles al cuvântului, curgeau zdrențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus și până jos era gol și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părțile zdrențuită de la mâneci până la coate, și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos” (Nicolae Densușianu, pp. 83-84).

Prietenia cu Slavici, cu Creangă, cu Caragiale, problematica relație cu Veronica și mai ales problematica reacție a celor din jur față de acest amor Veronica, chiar a lui Maiorescu, protectorul prea slab pentru nevoile poetului sunt temele pe care le cunoaște și pe care le re-cunoaștem în Mărturii... sunt nuclee narative dintr-un evident roman similiepistolar, captivant și problematizant, deopotrivă.

Desigur, nu lipsesc nici anii întunecați de boală. Unul dintre episoadele să zicem surprinzătoare este cel în care află Caragiale despre nenorocul lui Eminescu: „A venit apoi la mine Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrămi când a auzit ce e cu Eminescu” notează Maiorescu (p. 373). Îl vedem, de asemenea, stând de veghe pe Maiorescu: „Când l-oi ști pe Eminescu plecat, ajuns cu bine și așezat în Iași, abia atunci îmi voi permite să mă gândesc la ale mele” (p. 393).  O carte despre Eminescu așa cum nu l-am mai văzut niciodată, adică el însuși. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey