Toma Grigorie
Xenia Karo

 
sus

Toma Grigorie

 

Pisarul pe aripile vântului

 

(Remus Valeriu Giorgioni, Pisarul și vântul
editura TipoMoldova, Iași, 2012)

 

grigorieScriitorul lugojean, Remus Valeriu Giorgioni, apelează la programul generos al editurii TipoMoldova și își adună opera poetică într-o antologie și o publică în colecția Opera Omnia a acestei edituri. Structural fiind, spirit ironic și ludic, poetul începe construcția cu sfârșitul, adică își grupează poemele selectate și le pune în carte în ordine cronologică inversă, deschizând opul cu cel mai recent volum al său: Ferestre în cer (Dacia XXI, Cluj, 2012) și stabilind într-un fel, ab initio, prin această metaforă, backgroundul principal al creației sale lirice. Continuă apoi cu volumele: Pe aleea cu incunabule (2005), Crucișătorul Poema (2005), Un suflet ectopic (2003), Fâlfâiri de aripi ale păsării colibri (ediție bibliofilă - 1997), Norul de martori (1996), Scrisoare de la Polul Vest (inedite, 1997-2012), Poeme de morți și vii (f.a.), Echilibrul orei (inedite, 1975-1987), lăsând în afară alte câteva volume.

Cunoscutul critic literar, Gheorghe Grigurcu definește corect, Într-o interfață, principalele configurații ale profilului poetic al lui Remus Valeriu Giorgioni: „anxios, inconformist, sarcastic, gata a zburătăci convențiile poeticești, așa cum proceda Isus  cu neguțătorii sacrilegi” și citează din poemul purificarea templului- II:„Iisus ia și astăzi un bici / împletit din șapte șuvițe pocnind / din el de șapte ori”.

Prin ineditele din secvența preliminară (Pisarul și vântulNoaptea aceea ciudată, MOARTEA, femeia-păianjen sau Fiara Melancoliei, Năclăit de narațiune), poetul își fixează direcțiile axiale ale creației: actul scrierii - poietica, condiția poetului ca ființă socială, marasmul morții inexpugnabile, relația cu divinitatea. Pisarul își conduce nava poetică între apele cerului și ale pământului purtat de un vânt prielnic.

Deși universul liric al lui Remus Valeriu Giorgioni se nutrește în mare parte, mai ales în recentul volum, Ferestre în cer, din sfera religiosului, poetul nu este un psalmist bigot, ci unul care își află inspirația din acest areal dovedindu-se un credincios de fond, nu formal. Un protagonist al poemelor sale este îngerul secondat de mai superiorul lui arhanghelul, umanizați într-un fel, dar încununați cu aură celestă. Îngerul este „ud ca un șoarece”, însă ploaia e de aur și el apare diafan „ ca o pâlpâire de flamă galben-albastră”. Adresarea finală are caracter de intimitate acordându-i poetului atributul unui evlavios sui-generis: „Mai albastru ca tine, îngere, / E numai cerul de vară” (Îngerul) Comparația empatică este reluată și în poemul Mai albastru ca tine, îngere, dar cerul este acum „un trup subțirel de vioară”. Sau, în alt poem: „Mai albastru ca tine îngere / e numai El-Ariel” (Transcendere, umbra). Acum comparația își are sorgintea în textele biblice unde El Ariel este identificat cu leul lui Dumnezeu sau cu altarul lui Dumnezeu.

Un număr apreciabil de poeme reiau descrieri de fapte biblice pe care poetul reușește să le transpună de cele mai multe ori în poezii veritabile, puține rămânând la nivel descriptiv.

Sacrul coabitează cu laicul în bună armonie, fără distonări inadecvate. Toposuri și apelative din sfera biblică devin piloni ai susținerii construcției din poezia sa religioasă: Biserica, Cerul, Canaanul, Grădina lui Adam și a Evei sau a lui Akademos, Walhala Hebron, Muntele Moria... și Fecioara, Hristos, Moise, Simon Petru, Toma Didimul, Ioan Botezătorul, Aaron, Iehova...

Biserica - reprezentanța divinității pe pământ - se înalță la cer, în imaginația poetului, precum o navă-chivot ieșită în larg cu turla drept catarg, „cu prapuri și sfinți / cu lespezi și cărămizi - și mai cu seamă pietrele vii!” (s. m., metaforă a ființelor umane). (Biserica se înalță la cer). Privind diacronic, în lirica sa începe să prevaleze poezia religioasă după 2000. Remus Valeriu Giorgioni este un poet sensibil dublat de un credincios senin care își exibă credința în metafore vii, cu reală încărcătură lirică. Înalță sublim și firesc terestrul în cer, iar cerul îl coboară pe pământ. Poemele sunt de obicei mici narațiuni lirice, poeme în proză fulgurante, încrustând în sensibilitatea cititorului secvențe existențiale și cristice revelatoare. Unele secvențe sunt dramatizate. Volubil în exprimare, cu o bună cunoaștere a bogăției lexicale a limbii textelor vechi  biblice, dar și a celor laice moderne, își etalează lecturile extinse sprijinindu-se pe un limbaj intelectualizat, bazat pe termeni neologici esențiali. Apelează rar la versul clasic reprezentat doar prin unele rime fortuite, fără respectarea celorlalte reguli prozodice din registrul clasic. Se sprijină de asemenea ponderat pe uzitarea unor tropi cu caracter insolit sporind gradul de poeticitate al textelor: luna un sac de iută; soarele o piele de iac; îngerul ca o vatră de cer; eretele serii pâlpâitor; surâsul său ca un șoarece auriu; trăgeam pe mine dreptatea ca pe o mantie; ochii orbului - două faruri în ceață; carenă de dor înfiptă într-un mal; glezna acestei neliniști făcută cuvânt…

Neîncăperea în cuvânt a tuturor ideilor, senzațiilor, trăirilor sufletului ectopic al poetului este ca și la alți poeți, și la R.V.Giorgioni, motiv de lamentație: „De-o viață a vieții de om îmi zornăi silabele slabele / Îmi pipăi cuvintele mele ca zimții de stele / Și sufletul peste tot sufletul nicăieri!” (Sufletul ectopic). Îi pare deci anormală așezarea sufletului în cuvinte, ceea ce îl plasează în sfera romantică a poeziei post postmoderne. Deși este un meditativ cu nuanțe melancolice, nu-l părăsește entuziasmul imaginar crezând în destinul creației sale și al poeziei, în general, chiar și în postumitate: „Într-o bună dimineață / mă voi trezi fecior de–mpărat / Celesta caleașcă va trage la scară / Să  mă ducă acasă / Sub streșini de cer în palatul de gheață // Trece-voi chiuind și săltând / Hăulind peste munți - peste munții / De mâine / În străluminatul crepuscul” (God what a morning).

În contrapartidă cu unele (puține) poeme mai extinse, poetul recurge în ediția bibliofilă intitulată sugestiv și metaforic: Fâlfâiri de aripă ale păsării colibri (1997). la poemul concentrat, de tipul haiku-ului, reușind definiții relevabile, din sfera cosmică: „ val mare bătând / într-un val de pământ: / planeta”; „ și iată lăptarul / alunecă varsă șiștarul: / Calea Lactee”; „ ascult / tăcerea ta stalactictă / alunecând pe lac (luna)”. Unele poeme de aici nu rămân, vorba autorului însuși, „decât mărunte scrijelituri / pe-un răboj de plictis?”. 

Aplecarea spre poezia de idei îl conduce pe poet spre o tentă de filozofare întâlnită îndeosebi în volumul Norul de martori (1996), subintitulat disertații poetice și care debutează firesc cu discursul de recepție: „...iată-mă astăzi ajuns... ispășii / cei șapte ani canonici (lege fundamentată pentru dezgroparea morților n.m.)  și necesari (umblai / pe cărări de deal și de șes prin munți și prin văi / prăpăstii și râpe umbroase am traversat / marile puste hălăduind / cu ochii țintă mereu / după pietre, pietre albastre / din astre... și fier meteoric măsurători și sondări / întreprins-am în iezerele adânci”. Este reprezentat parabolic parcursul sinuos și auster al artistului (per aspera ad astra) spre devenirea menită, în deosebire cu omul comun care e insensibil la meandrele și complexele propriei existențe: „sub ghetele noastre se-ntâmplă / curse-carusele-rotații / și revoluții / de nuclee și electroni marile prăpăstii dintre nucleu / și învelișul de electroni / ...sub ghetele noastre grăbite / care tropăie nesimțitoare pe trotuar” (discursul de recepție).

Într-o Scrisoare de la Polul Vest (titlu dat ineditelor 1997-2012), adresată cu simpatie prietenilor mei blânzi și puri, poem alcătuit din câteva secvențe, Remus Valeriu Giorgioni se dovedește și un poet al cetății și al vremilor prezente, dezabuzate, plonjând în realitatea dură, prezentată parodic și hiperbolic, imaginată așa cum nu este: „Am pășit aseară afară din iglu-ul meu de singurătăți și / betoane să arunc în marea uitării gunoiul (jegul balastul și / zgura) cum glăsuiește Scriptura / și iată-mă deodată pășind / pe o scară de puf direct în realitatea alternativă de răcoare / și duh / că prea se făcuse totul în jur ca un spirit un mugur / albastru / - nu tu hârtii și gunoaie cadavre de câini și pisici / leșuri de plastic / peste viața noastră imundă care cotidian / ne inundă se scurgea dintr-un burlan de slavă șuvoi de / lumină extramundană ca dintr-o fereastră-rană / roi de îngeri aiuritori învârtindu-se-n jurul neoanelor de pe / stâlpi până-n zori / dând târcoale planetei în rotocoale - de puritate - / cad fulgi pe pământ cât cepele (cu lapte de tânără parcă) / trece zăpada trosnind din toate încheieturile ca o arcă / - arcă de pâslă de parcă s-ar fi rupt izvoarele Adâncului”.  Ironia, sarcasmul sunt  la ele acasă și în acest poem în care poetul își dă măsura forței sale expresive. Și prin acest exemplu se dovedește că poezia lui Remus Valeriu Giorgioni are o bună priză existențialistă, alături de cea din sfera spiritualității, a sacrosanctului.

Antologia sa, Pisarul și vântul, este una trainică, bazată pe poeme memorabile, cu o largă diversitate de teme și motive din cele două planuri fundamentale ale existenței noastre obiective și ideale: teluricul și celestul, situându-l pe autor printre poeții de rezistență ai literaturii noastre contemporane. 

De-a lungul timpului volumele sale au întâmpinat și unele reproșuri pe care, nota bene, poetul nu le-a exceptat din compartimentul de Referințe critice selective: „RVG este un poet inteligent și talentat, arătând însă ca un bărbat care vrea să cucerească Everestul fără să-și șifoneze hainele și fără să-și rupă vreun nasture (...) Și totuși câtă grație mecanică în (unele din) poemele sale.”(Alex. Ștefănescu); „cu toate sforțările avangardiste ale autorului, volumul (Mașina Melotrap n.m.) e bântuit de un iz greu, învechit. Poetul încearcă să creeze meraviglia, dar reușește poate să amuze, să fie inteligent și atât”. (Bogdan Alexandru Stănescu).

Mai numeroase sunt aprecierile preponderent pozitive: „Descărnat și extatic, Remus Valeriu Giorgioni se înverșunează a descrie „indescriptibilul”. Asemenea unui entomolog pasionat, prinde – nu cu ușurință - „fluturii spiritului din idee”... Devenită cursivă, starea sa încordată spiritualistă irumpe într-o patetică „iluminare” în care lumina mai mică e absorbită de „soarele mai mare”, într-o beatitudine mistică.” (Gheorghe Grigurcu); „Un poet, de raftul întâi, încă pe nedrept ignorat, este bănățeanul Remus Valeriu Giorgioni (...) Adept al unei lirici elevate, cultivând eleganța și rafinamentul, marcându-și luciditatea auctorială și aspirația spirituală, (...) a ales partea bună a scrisului, verbul auroral, viziunea și apologia, într-o creație nu lipsită de diversitate.” (Paul Aretzu); „Substanța poeziei lui Remus Valeriu Giorgioni este un puternic (și evoluat) sentiment al sacrului. Modalitățile expresiei țin de cultură. De aici, pe de o parte, profunzimea, pe de alta subtilitatea textelor sale.” (Eugen Dorcescu); „Ironia și autoironia, burlescul. Reprezentația comediografică în genere, parodia, epigrama, caricatura etc. sunt încă o dată puse în joc de un spirit ludic uneori irezistibil.” (Dumitru Mureșan);  Pariul câștigat de RVG este „de-a re-crea, în clipa angoasată și isterică pe care o trăim, meloterapia, limbajul revelat, semnificativ, esențial.” (Ștefan Manasia).   

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

La trecutu-ți mare, mare viitor
și vițăversa

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860, Editura Humanitas, București, 2013, 354 pp.

xkSufletele acestea ale noastre carpato-danubiano-pontice și mai mult danubiano decât carpato- au suportat analiza câtorva minți sfredelitoare. De la Însemnări din țara măgarilor de Ștefan Zeletin sau matriceala Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu până la sporovăiala contemporană, ne-am tot zis-o de la obraz. De multe ori, astfel de intervenții (livrești? – mă refer la analizele actuale) nu-mi par mai răzbătătoare decât țipetele neputincioase, ridicole și disperate.  

Prin urmare, în momentul în care găsesc o carte cât o oglindă limpede și bine lucrată de maeștri ai studiului tresar și mă bucur. O astfel de carte pe care v-o semnalez acum este a doua a cercetătoarei Constanța Vintilă-Ghițulescu, școlită la Sorbona. Mențiunea aceasta nu este neapărat un exercițiu de snobism din parte-mi, ci un exercițiu pentru a demonstra unul dintre aspectele esențiale ale cărții, din perspectiva unui simplu cititor (mai târziu).

Veți descoperi, așadar, o privire ageră asupra sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX, respectiv asupra modernizării societății românești. În miezul acțiunii se regăsesc, evident, obrazele, blazoanele, adică boierii, familiile „mai mari” sau mai mici, de care au depins atât de multe în destinul României. O dată cu boierii intră în discuție și una dintre problemele, iată, fără rezolvare ale românității – paradoxul: „Comportamentul unui boier adună tot ceea ce poate fi mai contradictoriu: cupiditate și galantomie, filantropie și tiranie, bunătate și violență, lașitate și cutezanță etc.” (p. 28).

Generozitatea (pomana, mila, mai degrabă, aș zice) este „una dintre marile calități ale boierimii românești” (p. 29). Prin dărnicie, se mai poate câștiga un punct pe drumul anevoios al distincției sociale, cum ni se arată în mai multe rânduri. Desigur, grație acestei exigențe sociale se înfăptuiesc și instituții esențiale. De pildă, marele hatman Anastasie Bașotă a ridicat  la Pomârla primul institut agronomic pentru copiii săraci. Frații Gheorghe și Neculai Codreanu și-au închinat întreaga avere înființării unor școli: primul pune bazele unei școli latine la Bârlad, cel de-al doilea prevede ridicarea unei școli de fete, a unui spital și a unei capele, tot la Bârlad (p. 34).

Comportamentul contradictoriu poate foarte bine să însemne și duplicitate. Confruntarea directă nu este una dintre obișnuințele nici ale boierimii, nici ale românimii în general. Citim despre boieri și citim despre noi. Alexandre d’Hauterive descrie simplu și direct acest joc de oglinzi și de măști: „Cât despre acești boieri, atât de umili când stau în picioare și cu capul gol în fața domnului și care tremură când vorbesc cu Măria Sa Vodă, își bat joc de el în sinea lor și, când ies de la Curte, spun felul lor de a gândi unor persoane care îl vor repeta domnului; zisul domn se teme mai mult de ei decât este temut «de aceștia»” (p. 36). La fel de direct este și generalul rus Langeron: „boierii din Țara Românească sunt vestiți, chiar printre fanarioți și printre locuitorii celor două țări (Valahia și Moldova, n.m), pentru imoralitatea, lăcomia, ca și aplecarea și talentul lor spre intrigă” (p. 38). Din această duplicitate, putem desprinde și aspecte ușor comice (sau cinice). Niciodată vreun conducător român nu avea o clipită de liniște sau de previzibilitate. Iată cum și de ce: „O istorie politică a perioadei va arăta că fiecare nouă domnie înseamnă noi comploturi, noi intrigi pentru înlăturarea domnului și aducerea altuia nou. Domnul e bun până la venirea lui în scaun și, apoi, chiar cei care l-au dorit se coalizează împotriva lui” (p. 37).

„pitarii ca măgarii”

Am început discuția despre boieri vorbind despre generozitate și o închei vorbind despre ogoliu, acest virus care îmbolnăvește sufletul mic. Boierii nu prisosesc nicio posibilitate de a obține o recunoaștere publică. Plătesc bani grei, cos și descos intrigi, cer, se târguiesc, mai ales, ni se spune, când în joc este o medalie de la vreo putere străină. Nu putem să nu ne întrebăm și noi împreună cu cercetătoarea:
„...atunci când pe pieptul aceluiași boier sunt etalate și crucea Sfântului Vladimir, și ordinul «Nișan Iftihar» întrebarea firească se leagă de loialitatea față de un regim sau altul (p. 47).

Domnitorii înșiși, hotărâți să-și păstreze coroana, speculează această slăbiciune și, pe bani grei, oferă decorații și ranguri care să mângâie orgoliul de boier. Nu o dată, domnitorii, care-și doreau banii grei ai boierilor, îi obligă chiar să-și cumpere rangul și obrazul. Nu ne mai mirăm, însă, împreună cu Iordache Golescu că se ajunge la „zece barbe de-o para” (p. 88) și la „pitarii ca măgarii” (p. 89). Nici nu putem să nu ne gândim la obsesia doctoratului, de pildă, care macină românimea de azi.

Din păcate, ocupați să-și umple pieptul și renumele cu decorații și să-și cumpere mila cerească, boierii români pierd din vedere lupta cu timpul. Nu a existat (nici nu există) conștiința continuității. Prin urmare, mai bine de 60% n-au reușit să-și asigure o a doua generație capabilă să preia afacerile, după observația lui Gheorghe Lazăr (p. 53)

Societatea ridicată în jurul acestor boieri nu poate fi decât după chipul și asemănarea lor, coruptă, brutală, preocupată strict de supraviețuire: „Într-o astfel de societate, unde teama, intriga, moartea, mazilirea sunt sentințele zilei, nu este loc pentru afectivitate și spontaneitate, ci doar pentru prefăcătorie, diplomație, suspiciune, slugărnicie” (p. 35).

are de unde, nu are de ce

Tot de supraviețuire pământeană este preocupată și biserica. Nu la fel de spumoase și de ironice, capitolul dedicat acestei instituții de mare încredere din partea românilor reconstituie o imagine care nu ne este nici aceasta necunoscută. De pildă, „...episcopul de Râmnic, care, deși are de unde, nu are de ce să facă un act de generozitate” (p. 181) iar alegerea mitropoliților sau a episcopilor se face prin trafic de influență, mită și favoritism” (p. 199).

De la boieri și de la biserică, aruncăm acum (dar capitolele sunt întrutotul  savuroase) spre ceilalți. Sărim direct la concluzie, lăsându-vă bucuria să descoperiți mecanismele desfăcute cu atâta grijă de Constanța Vintilă-Ghițulescu: „Slujbele la stat, cu micile lor avantaje, vor deveni lucrul cel mai dorit de orice român” (p. 244).

Societatea zămislită din astfel de lut nu poate fi decât așijderea. Ignorarea viitorului, a generațiilor care va să vină nu putea să nască decât o societate la fel de neinteresată de educație, de formare:

„În ciuda regulamentelor și prevederilor detaliate, practica dovedește neputința de a le pune în aplicare. Deși recunosc că «cea mai dintâi trebuință și cea mai de căpătâi pentru pământul nostru» este «creșterea bună» și «cuviincioasă a tinerimii de orice stare», domnii și miniștrii lor investesc prea puțin timp și bani în învățământul public și național” (p. 251).

Nu am căderea de a evalua științific acest studiu, dar cred că un text scris cu bucurie rău n-are cum să facă. Pot, de asemenea, să recunosc o carte (foarte bine) scrisă și pentru a fi citită și poate chiar iubită. Mă grăbesc să atrag atenția asupra acestui aspect – important, după mine, și în contextul unei alte teme, aceea a relației dintre intelectual, cercetător cu ceilalți. De obicei, când îmi pică în mână cărți pe astfel de teme de cercetare pentru mine profanul sunt destul de greu de urmărit. Sedus de trecut, cercetătorul vrea să cuprindă cât mai mult, să ofere cât mai mult. Rezultă lucrări extrem de aride destinate unui cititor extrem de specializat.

Desigur, în spatele textului pulsează concentrarea științifică. Din fiecare paragraf, aproape, se simte parfum de arhive, parfumul bibliotecilor, al documentelor vechi (scrisori revelatoare, registre miraculoase ș.a). Cu toții știm cât de ispititoare sunt arhivele, cât de irezistibil și de acaparator este trecutul. Ai nevoie de o mare stăpânire de sine, o mare forță intelectuală, morală, dar și de expresie ca să te detașezi, să cauți să înțelegi, nu doar să-l afli. Constanța Vintilă-Ghițulescu (și cred că aici își spune cuvântul experiența occidentală) reușește să-i smulgă trecutului foarte multe dintre imaginile, dintre poveștile sale. Fără să renunțe câtuși de puțin la calitatea informației, cercetătoarea ne spune acel trecut, nu doar ni-l arată.

În fapt, Constanța Vintilă-Ghițulescu a ajuns la înțelepciunea (smerenia?) de a vedea că polii adevăr-poveste sunt inversați în comparație cu pretențiile absolutiste și emasculante ale cercetătorului român inaccesibil. Ușor ironică, (se) mărturisește: „Nu am pretenția de a spune adevărul (...). Scrierea mea aici de față este «povestea» mea despre acele vremuri” (p. 19).

Cu un simț al expresiei și al observației detaliului de atmosferă, construiește o carte care se citește nu doar cu interes, ci și cu multă plăcere. Iată un exemplu de astfel de scriitură:

„Liniștei aparente a lumii rurale i se opune agitația cotidiană din mahalalele orașului: strigătele vizitiilor se amestecă într-una cu cele ale vânzătorilor de mărunțișuri, trăsurile aleargă pe podurile ulițelor și mai lovesc din când în când un trecător neatent, straja ridică un cuplu de amorezi dintr-o pivniță din Popa Nan, un petrecăreț doarme lângă ulucile boierului Dudescu, clopotele slujbei de dimineață adună cerșetorii la ușa bisericii, cârciumile își deschid ferestrele, curvele trag obloanele, în timp ce cârciumăresele blestemă răsăritul soarelui înainte de a ațipi măcar un pic, băcanul își potrivește șorțul, calfa mătură în fața prăvăliei, bombănind și ridicând nori de praf. Așa începe o nouă zi, iar orașul se trezește la viață când nici bine nu adormise” (pp. 122-123).

Iat-o, altădată, scriind despre ce însemna să fii străin în societatea rurală, cum îi dezvăluie o funcție de nod de socializare:

„Sunt purtători (negustorii, n.m., X.K.) de mesaje ale fiilor către părinți, ale soților către soții, aducători de corespondență, de bani sau de alte obiecte necesare în viața de zi cu zi. Ștefan arnăutul îi transmite soției, prin diverșii străini ce poposesc la Focșani, să se mărite și să nu-l mai aștepte, că el și-a luat altă nevastă acolo, în Moldova. Doi negustori ajunși în mahalaua Sfânta Ecaterina îi redau Mărioarei, cuvânt cu cuvânt, mesajul soțului ei, fără să uite amenințările sau micile detalii despre noua viață, noua soție sau mersul afacerilor. Ion Dedulescu, aflat în «exil» la Brașov, îi transmite soției rămase acasă toate instrucțiunile necesare îngrijirii unei gospodării așa de mari ca a lor și mai ales aflată sub amenințarea «lui Neculae vodă». Pentru că trebuie să știe ce se întâmplă cu familia, cu avutul, cu copiii, vistierul Dedulescu se folosește de oricine are drum spre Țara Românească și insistă ca Maria să-i trimită vești la fel de repede «cu cine ar veni mai curând»” (pp. 146-147).

Dincolo de ferestrele pe care ni le deschide către trecut, la fiecare pas suntem provocați de adevărate vertijuri. De alarmant de multe ori, uităm că povestea vine din „negură de vremi”, și ne simțim ca acasă, în prezentul nostru. Numai limbajul, numai unele nume de lucruri ne mai anunță că, totuși, este vorba de ceva ce a fost acum foarte mult timp. Sau nu?

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey