Mircea Gheorghe
Toma Grigorie
Xenia Karo

 
sus

Mircea Gheorghe

 

O carte de care cultura românească avea nevoie...

 

A apărut de curînd la editura Eikon din Cluj-Napoca o carte cum nu se poate mai utilă culturii românești : Fața nevăzută a formei și culorii, cu subtitlul Enciclopedia îndeletnicirilor tehnico-artistice populare vechi românești de la A la Z, 351 p. (autori Mihail Mihalcu și Mihaela Leonida).

Titlul este semnificativ fiindcă abilitățile tehnice, cunoștințele și competența meșterilor anonimi, materialele pe care aceștia le foloseau, coloranții naturali și felul de preparare,  uneltele de lucru, modul de organizare a muncii, conținutul manualelor profesionale (erminiile)  etc. nu sunt luate în considerare, sînt o față nevăzută și neglijată  cînd se comentează  frumusețea  și bogăția patrimoniului cultural tradițional românesc.

Or fără  cunoașterea acestei fețe nevăzute care a făcut posibilă varietatea unei moșteniri culturale milenare, de la produsele de olărie și de la țesutul covoarelor, pînă la pictura religioasă murală a vestitelor mănăstiri din nordul Moldovei și la arhitectura populară, laică sau a religioasă din toată țara, comentariile noastre, oricît de entuziaste și de bine documentate estetic și filosofic, oricît de bine intenționate din punct de vedere patriotic, riscă să pară superficiale și impresioniste.

Cartea este în fapt un dicționar alcătuit cu multă rigoare și erudiție în care impresionează polivalența autorilor, competența lor multidisciplinară (chimie, istorie, istoria artei religioase, etnografie, lingvistică, iconografie etc.), precizia definițiilor și, nu în ultimă instanță, eleganța limbajului.

Dicționarul, de factură enciclopedică, explică termeni tehnici puțin sau deloc cunoscuți de marele public  (blaițucar, clempuș, coajnic, haragul, krunghelb, pafilent, saătlîc etc.), abordează  termeni cunoscuți  care în trecut aveau și alt sens, în raport cu o întrebuințare artizanală specifică (ciocan, leuștean, lup, pană, periniță, a săpa  etc), sau termeni cărora autorii le rezervă adevărate sinteze,  interesante și instructive, unde se regăsesc, de la caz la caz informații despre istoria obiectului, despre felul cum este construit, despre variantele lui și contextul tehnologic și cultural de utilizare, despre funcția lui simbolico-religioasă etc. (balaur, bărdaș, erminie, grund, icoane pe sticlă , iconostas, laviță, lazur, ocru, potasă, râșniță, secure, soare etc.).

Să mai spunem că unul dintre meritele importante ale acestei cărți este legat de promovarea identității naționale. Cultura veche românească, are în Fața nevăzută a formei și culorii o excelentă lucrare de referință care demonstrează temeinicia bazelor pe care s-a constuit și originalitatea ei în contextul cultural est european. 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Semiotica vieții de toate zilele

 

AskenasyProfesorul neurolog Jean Askenasy s-a născut în 13 noiembrie 1929, într-o familie de evrei români din Craiova, absolvind aici Colegiul Național „Carol I” și apoi Facultatea de Medicină din Cluj. În 1972 a obținut titlul de doctor în științe medicale la Universitatea din București și în același an s-a stabilit în Israel, unde își va continua activitatea didactică universitară (începută în România, în timpul studenției), și de cercetător în sfera neuroștiinței, la Universitatea din Tel Aviv. A publicat numeroase monografii, studii și articole în domeniul neorologiei și al medicinei somnului.

Prezent la Craiova spre finele anului trecut, a susținut o interesantă conferință la Teatrul Național „Marin Sorescu”, pe tema cărții sale, Catharsis I. EMOȚII, UMOR, RÂS ȘI PLÂNS (Editura Viața medicală românească, București, 2009). 
Așa cum susține și academicianul Ion Haiduc într-o succintă prefață, cartea cuprinde o lucrare științifică, dar scrisă, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg. Este într-adevăr o carte de știință medicală care însă plonjează în spațiul literaturii, prin expresivitate derivată din uzitarea mijloacelor de expunere literară și prin referiri și exemplificări din scrieri ale domeniului beletristic.

Definițiile categoriilor științifice beneficiază de un stil degajat de rigorile strict științifice. Iată un exemplu: „Emoția este substratul umorului, râsului și plânsului. Este, deopotrivă, secretul bunei dispoziții și al proastei dispoziții, al bucuriei, al fericirii, depresiei și al exaltării, al stărilor de stres și al bolilor afective.” Tot în acest registru expresiv și accesibil, este urmărită istoria emoției începând cu Aristotel (sec.I î.Hr.) și până la John Kihlstrom, Philip Johnson-Laird, Bernard Baars, Klaus Scherer, ș.a. din zilele noastre. Aristotel considera emoția ca „un act de purificare a organismului uman”, pe care l-a denumit catharsis și care va dobândi atributul de purificare spirituală ce acționează prin muzică, poezie și dramaturgie. Acest catharsis aristotelian se va acorda cu psihanaliza freudiană prin metode cathartice psihanaliste. Sunt amintite Carnetele lui Leonardo Da Vinci (1510)  în care artistul-savant continuându-l pe Spinoza susținea superioritatea invențiilor făcute de natură față de ingeniozitatea umană. Dar transferul emoției de la filozofie la știință îi aparține lui Charles Darwin prin lucrarea sa Expresia emoțiilor la om și la animale (1872). Dincolo de aceste informații indispensabile cercetătorilor sunt demne de semnalat abilitățile naratologice ale autorului care îi oferă cititorului momente epice emoționale. Unul dintre acestea este povestea copilului din Aveyron care crește în sălbăticie și nu poate fi adaptat la condiția vieții umane, pentru că depășise vârsta de 12 ani până la care se poate educa vorbirea. Nu are nici simțul frigului, deoarece acest sentiment este educat la om prin folosirea hainelor. 

Jean Askenasy se dovedește și un bun degustător de umor. Este urmărit studiul umorului de la Platon la Aristotel, la Kant și Kirkegaard... După ce reprezintă grafic originea umorului în zona creierului emoțional, aparținând sistemului limbic și enunță faptul că nu trebuie confundate cu umorul, pentru că ironia, sarcasmul și satira sunt considerate categorii inferioare umorului, asigură exemplificarea cu o culegere de anecdote de bună calitate. Iată câteva: 
„Chelnerul către o doamnă: - Ați observat că soțul dvs. a căzut sub masă? - Te înșeli, domnule, soțul meu tocmai a intrat pe ușa restaurantului.” ; „- Câte persoane lucrează în biroul acesta? - Cu șef cu tot, cinci. - Deci fără șef patru? - Nu! Fără șef nu lucrează nimeni.” Sau: „ - Domnule psihiatru, soția mea mă crede nebun. -De ce? - Fiindcă după ce beau cafeaua, mănânc și ceașca. - Toată? - Nu, las toarta. - Chiar că ești nebun! Toarta e cea mai gustoasă!”.

Cum e și firesc, umorul provoacă râsul și aflăm că țipetele de triumf și bucurie ale primitivilor au devenit râs și surâs și că râsul spontan datorită raționamentului este și o expresie a umorului. Râsul își are originea în latinescul hilaris și în grecescul hilaria și este cercetat de-a lungul istoriei de către filozofi, scriitori și gânditori (enunțați în carte în spațiul unei bibliografii de 31 de pagini), fiind asociat cu emoțiile pozitive care au caracter social. O notă comună a tuturor este aceea că eliberarea energiei se face prin râs. Printre metodele de terapie prin râs sunt identificate și descrise: terapia clovnului, terapia prin impuls, meditația prin râs și cura simplă prin râs. S-a constatat că a râde de 100 de ori este egal cu exercițiile fizice de 10 minute. Atunci să mai surâdem sau să râdem chiar și cu sprijinul  unora dintre numeroasele cugetări culese de Jean Askenasy: „Succesul înseamnă să mergi din eșec în eșec fără să-ți pierzi din entuziasm.” (Winston Churchill); ”Într-o țară subdezvoltată să nu beți apă. Într-o țară superdezvoltată să nu respirați aerul.”(Jonathan Raban); „Întrebarea dacă un computer gândește este ca și întrebarea dacă un submarin înoată.”(Edgar Dijkstra); „Sexul la 90 de ani este ca atunci când încerci să joci biliard cu o frânghie.”(Camille Paglia); „Ca să înțelegi că ești prost trebuie totuși să-ți meargă mintea.”(Georges Brassens); „Numai după invidia altora îți dai seama de propria ta valoare.” (Tudor Mușatescu); „E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră.” (Jules Renard); „Inteligenții se împart în două: buni și răi. Proștii se împart în una: răi.” (Garabet Ibrăileanu). 

Cura de râs are efect antalgic, adică ajută la calmarea sau chiar la eliberarea de dureri, intensifică producerea anticorpilor, are efecte benefice și asupra inimii, circulației sanguine, glicemiei și respirației, reduce stresul, ameliorează astmul... Nu atât de benefic este însă râsul omului bolnav, care râde neadecvat, situat în afara „bunului simț”. Menținerea echilibrului dinamic, al homeostaziei bunului simț în limitele normale asigură adecvarea și beneficiul surâsului, râsului, umorului și plânsului. Pierderea acestui echilibru transformă aceste manifestări în sfera patologicului. Fiecare dintre manifestările râsului patologic sunt descrise profesional, cu trimitere la studiile de specialitate consacrate. Este amintit Dostoievski care suferind de epilepsie frontală a descris-o în operă influențându-i și pe alți scriitori să prezinte asemenea cazuri, printre care: Machado, Salam Rushdie, Wilton, Barnhardt. Despre aceste „excitații emoționale” au mai consemnat și Roger Caillois, Charles Dikens, Jean D’Omerson, Joan Aiken ș.a.
Poate ar mai fi interesant de aflat din această scriere excepțională, că emisfera cerebrală dreaptă favorizează emoțiile negative, iar cea stângă pe cele pozitive, adică plânsul își are proveniența în emisfera dreaptă, iar umorul și râsul în cea stângă. Recomand cu încântare această carte.

(Recenzia a apărut și pe hârtie, în Luceafărul de dimineață, nr.4/ 2013.) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Demnitatea. O istorie cât o poveste

 

 „Poporul nu a înțeles că Revoluția
 va schimba niște ploșnițe cu niște păduchi.” 
Demnitatea, Anul I, nr. 21, septembrie 1990 (p. 127)

 

Nicolae Marinescu, Săptămânalul Demnitatea. Libertatea pe cont propriu, Editura Aius, Craiova, 2013; cartea poate fi descărcată gratis de pe
http://www.revista-mozaicul.ro/pdf/libertatea-pe-cont-propriu.pdf

demnitateaOrice lucru își are povestea lui, dar foarte puține lucruri își găsesc povestitorii. Nicolae Marinescu continuă, prin acest volum, dintr-un soi de religie a istoriografiei care cred că-l caracterizează, să ne facă părtași la propriul exercițiu autocontemplativ, la propriul ritual (auto)narativ. După Mozaicul și Aius, deci, cumva, într-o cronologie inversă, a venit firesc și rândul Demnității. Săptămânal de opinie democratică, publicație inițiată sub coordonarea sa de Frontul Salvării Naționale Dolj, la Craiova, pe 28 martie 1990, cu 45 de apariții, cât a adunat până în martie anul următor.

Redacția Demnitatea a însemnat: Nicolae Marinescu, George Mitricof, Nicolae Petre, Dan-Ion Vlad, Ileana Petrescu, Traian Bărbulescu, Petre Constantinescu; apoi Constantin Trancă, Aurel Cărășel, Liliana Hinoveanu ș.a. Observăm și subliniem cultul numelor pe care-l are autorul, dintre care unele sunt rostite ritualic în toate consemnările istoriografice de până acum.

Cartea de față prezintă, într-o primă secvență, evenimentele care au circumstanțiat Demnitatea, moment pentru autor și pentru craioveni să mai arunce o dată o privire asupra tensiunilor din Piața și Palatul Prefecturii din timpul și după zilele de foc. O parte secundă adună materialele publicate de Nicolae Marinescu în săptămânal, ocazie cu care reușim să întrevedem și noi ceva-ceva din năuceala anilor 90-91. Ultima secvență oferă o bibliografie în care se regăsesc toți cei care au semnat în această publicație.

Așadar, și de această dată cu și mai multă îndreptățire, intriga este susținută de evenimentul care pare că l-a reinventat și pe eroul nostru povestitor, Revoluția din 1989. Nu știm foarte de ce, refuză s-o mai considere altfel decât revoltă populară într-unul dintre momentele de răzgândire presărate în această carte. În fapt, putem numi aici una dintre obsesiile autorului: vrea să înțeleagă ce (i) s-a întâmplat în decembrie 1989, vrea să dea un nume acelei „întâmplări”, vrea s-o descrie, s-o cuprindă cu mintea.

Ca și în celelalte cărți, și aici ne bucurăm de plăcerea de a spune (în diferență cu a povesti) a lui Nicolae Marinescu. De multe ori, printre frazele-i interminabile, ghicim tușe ingenue, dar strălucitoare, care ne pot trimite cu gândul la lucrările lui Henri Rousseau le Douanier.

Oprimare și lașitate

Viziunea asupra evenimentelor, asupra istoriei, până la urmă, este literar maniheistă. Ușor ironic, ușor intransigent (dacă mi se permite acest oximoron), naratorul face un joc de raționamente în ceea ce privește cv-ul și dosarul de la securitate: „Diferența fundamentală dintre acesta și banalul CV de astăzi este că «dosarul» era construit ca formă de supraveghere, urmărire și șantaj politic, nu ca expresie sintetică a expertizei (sic!) profesionale” (p. 16) sau în ceea ce privește propria persoană: „Inflexibil, am văzut în această propunere o «trădare a Frontului» și am perseverat, ca un vajnic samurai să-mi fac seppuku” (p. 62). Sau construiește viziuni romanești, sumbre, emfatice: „Mașinăria socială bolșevică reușise prin tenebroasa ei putere să impună milioanelor de români cea mai distructivă dintre legile oricărei tiranii: tăcerea.” (p. 23). Din această încleștare trecut vs. prezent, prezentul e pus la colț: „După mai bine de douăzeci de ani, când mediocritatea și incompetența s-au instalat temeinic în toate instituțiile statului român, să ne amintim și să înțelegem un moment de istorie recentă a națiunii noastre”  (p. 42). Prezentul germinează un nou trecut al terorii, presimte naratorul: „Mai gravă decât această ruină materială este însă cea morală. Ideile de Revoluție, de Libertate și Democrație, de spirit civic și solidaritate, de cultură, educație, competiție onestă sau valoare intelectuală, spirit creator și chiar aceea de muncă sunt deja compromise pentru generații, căci modelele de succes ale României de astăzi nu au nimic în comun cu ele. E momentul să conștientizăm că recăderea «românilor» - mereu invocați, dar mereu ignorați și disprețuiți - în resemnarea cenușie dinainte de 1989, alimentează cu o periculoasă nostalgie potențialul unei alte explozii sociale” (p. 44).

Nu la fel de intransigent este cu trecutul. Anii de lașitate, voioșia denunțării, voluptatea ascunderii, a dedublării și a compromisului sunt văzute drept „oprimare”: „Revoluția, dospind patru decenii suferința românilor oprimați, s-a plămădit, prin toate formele de rezistență imaginabile - de la cea armată din anii ’50 la aceea neîntreruptă «prin cultură» sau mișcarea disidentă din anii ’80 –, din încrederea că Răul va fi învins iar Adevărul se va revela.” (p. 37).

Mărturisesc că în spatele acestei nemulțumiri personale față de viziunea lui Nicolae Marinescu se află o nedumerire ca o resemnare a mea. Pe măsură ce descopeream (din cărți, din poveștile de familie) mizeria comunistă întrebarea „Cum a fost posibil?” mă chinuia de-a dreptul. Pe măsură ce mă întrebam, am mai și crescut. Și văd acum cu ochii mei cum a fost posibil. Nu cred că între cei 40 de ani de comunism și 20 de ani postdecembriști e vreo fractură sau vreo contradicție.

Să (nu) ne temem de cuvinte?

Pretențiile lucrării sunt foarte mari. De la fraze străbătute de fioruri când cetățenești, când patriotice, când biblice și metafizice, până la forări după „adevărul adevărat”, după „Adevărul”, cartea ne dezvăluie vulnerabilități pe care extrem de puțini dintre noi le-ar aduce măcar în discuție: „Suntem datori deci să lucrăm, după puterile noastre, pentru a mărturisi Adevărul plătit cu viață.” (p. 25). Acestea sunt enunțuri pe care nu doar că nu le-aș lua în serios sau le-aș asculta rostite doar de anumite persoane (foarte puține). Dar nu spunea Cicero despre istorie că este „creație, înainte de toate, retorică” (De oratore)?

Este momentul să-i spunem autorului că se înșală din nou, de data aceasta crezând că eforturile sale dau prea puține roade, cel puțin în anumite privințe: „Tristețea de a nu fi regăsit «Mozaicul» lui Constantin Lecca de la 1838-1839 în studiile și cursurile universitare, nici măcar în cele de la Craiova, dedicate începuturilor presei românești, se convertește în speranța unei provocări, pentru tinerii care studiază această profesie vocațională ca și pentru tinerii sociologi din Bănie, de a studia aprofundat și sistematic o experiență ce poate oferi un background fertil practicilor din mass-media actuală și viitoare. În măsura în care, desigur, Craiova, Oltenia își vor continua destinul spiritual” (p. 36). Nu știm de alte programe universitare din țară, dar la Craiova experiența istorică a Mozaicului este studiată cu seriozitate.

Alții ar putea numi aceste vulnerabilități drept „naivități”, „ingenuități”, „fraze ce din coadă au să sune”. Aici cred că intervine și subiectivitatea mea, pentru că nițel îl cunosc pe autor și știu că are o mare capacitate de a crede cu totul și de aceea cred și eu că știu că „naivitatea” este în fapt energia de a crede, „ingenuitatea” este hotărârea de a crede, „frazele” au în spate faptele cu orice preț.

Pe lângă revoluție, un alt concept de mare interes al cărții este acela de „jurnalist”. Fără îndoială, profesia aceasta are nevoie de cât mai multe astfel de discursuri, care să caute s-o rostească, s-o înțeleagă cu bună-credință, iar perspectiva lui Nicolae Marinescu, credința lui, încrederea lui este pur și simplu măgulitoare.

Asupra evenimențialului nu are însă o perspectivă de jurnalist, așa cum crede, ci de scriitor, de povestitor în căutare de fire narative. Temele articolelor sunt temele mari ale vremii: străinii ușor obtuzi care ne ocupă țara, nevoia de repornire a industriei, definirea privatizării, libertatea presei, fel de fel de critici cetățenești etc. Stilistic, textele antologate din Demnitatea sunt de pură extracție militantistă și/sau partizanală, cu o scriitură țipată, plină de referințe literar-canonice. Nici zvonistica nu este lăsată la o parte. Faptul că „lumea vorbește” (p. 157) este suficient să devină fapt de presă și s-o regăsim în paginile Demnității.

Citim și această mărturie ca pe încă un gest de generozitate pe care îl face Nicolae Marinescu față de Craiova, față de noi. Ne sunt oferite niște pagini de înțelesuri, de potențiale sensuri, dacă, în vâltoarea noastră relativistă, ne acordăm luxul de a le citi concentrați.

Cu vocația sa de întemeietor, ne simțim îndreptățiți să sperăm că prin demersurile sale istoriografice, cronicărești, Nicolae Marinescu întemeiază și o practică în Craiova, aceea a exercițiului demnității, a restituirii povestirilor care ne-au făcut.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey