Cosmin Dragoste
Xenia Karo

 
sus


Cosmin Dragoste


Erorile ciclice ale celor care fac istoria,
sau despre iubirea de aproapele și de trecut




Catalin Dorian FlorescuCătălin Dorian Florescu, Jacob beschließt zu lieben
C.H. Beck, München, 2011, 403 pagini

Romanul cu numărul cinci al lui Cătălin Dorian Florescu, Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească), continuă tentativa autorului începută cu Zaira (2008, C.H. Beck), anume aceea de a oferi o frescă generaționistă a unei familii, a unei regiuni și, prin extrapolare, a unei țări. Dacă în Zaira, cronica de familie (cu destule părți artistice redutabile, care se susțin pertinent, dar și cu altele care prezintă vizibile deficiențe de credibilitate, precum și câteva tușe trasate mai în grabă) cuprindea câteva decenii (perioada interbelică românească până în prezent), în Jacob beschließt zu lieben scriitorul originar din Timișoara este cu mult mai curajos, mai inovator, înglobând în povestea sa secole întregi, din țări diferite, ducând la extrem o genealogie care să poată explica istoria unei comunități, a unei familii, a unui destin național tragic, cu repercusiuni dezastruoase asupra celui la nivel de colectivitate mică și a celui individual.

În anul 1772, primăvara, în satul Triebswetter (Tomnatic) din Banat poposesc cei dintâi 200 de coloniști, germani și francezi, plecați din zonele apusene ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, aflat sub conducerea autoritară a Mariei Tereza. De aici, perspectiva temporală variază continuu, de la Războiul de 30 de ani, cu toate privațiunile și grozăviile lui, până la perioada interbelică românească, ajungând apoi la cea postbelică, în care comunismul face ravagii în România mai rău decât ciuma în conflagrația mai sus menționată.

Romanul lui Florescu debutează, la propriu și la figurat, furtunos: o furtună face ravagii în Triebswetter, în miezul lui iulie 1924. Fulgerele puternice lovesc gospodăria „americancei”, a Elsei Obertin. În mijlocul ruperii de nori devastatoare, în sat își face apariția un străin, un sas apărut de nicăieri, Jakob, care, de la bun început, asemenea lui Ion din romanul lui Rebreanu, se dovedește a fi foarte sigur pe el, hotărât, dincolo de orice impedimente, să-și atingă scopul. Iar țelul său nu este altul decât să se însoare cu celebritatea locală Elsa și să devină stăpân peste proprietățile acesteia. Jakob, a cărui origine și al cărui trecut rămân permanent învăluite în mister și într-o ceață care lasă mereu să se bănuiască anumite lucruri necurate, are o adevărată artă de persuasiune care, combinată cu dârzenia lui, îl fac, în foarte scurt timp, să obțină ceea ce nimeni din sat nu și-ar fi imaginat: mâna frumoasei Elsa, dar și banii și proprietățile celei întoarse de curând din America, despre care el citise într-un ziar local, astfel venindu-i ideea de a merge la ea, cu scopul de a o cuceri (într-o manieră frustă, trebuie să recunoaștem, lipsită de gesturi mărețe și de orice romantism, în ciuda apariției personajului în sat, oarecum forțate, încadrabilă într-o schemă romantică sau preromantică). Perfect calculat în tot ceea ce face, Jakob va avea degrabă și un moștenitor, Jacob. Jakob nu se mulțumește doar cu averea dobândită prin căsătorie, ci se gândește s-o înmulțească. Spiritul capitalist îl face să înceapă afaceri la Timișoara, unde își petrece majoritatea timpului, în vreme ce soția și micul Jacob (pe care îl consideră un urmaș nevrednic al său, deoarece copilul, care nu este dotat cu o forță fizică ieșită din comună, are înclinații intelectuale și este o fire mai degrabă meditativă, decât una de acțiune) rămân în Triebswetter. Ajutorul de nădejde al lui Jakob devine Sarelo, fiul țigăncii Ramina, un individ cu sânge iute și descurcăreț în orice situație. Persistă în continuare o mare umbră asupra trecutului despre care Jakob nu spune nimic și care este reconstituit din presupuneri, vești contradictorii colportate de oameni, din știri la mâna a doua, care conturează un portret controversat al acestui alogen.

Perioada interbelică pune capăt păcii din mediul multicultural al Tomnaticului: țiganii din sat sunt deportați, încep epurările etnice (în cadrul cărora va fi ucisă și Katica, micuța sârboaică, prima dragoste a lui Jacob). Acum se deschide și prima „falie”, cu efecte existențiale zguduitoare în viața lui Jacob: în fața autorităților venite să ia oamenii pentru deportare, Jakob afirmă că Sarelo este fiul său, astfel încât Jacob va fi cel ridicat și deportat. Calculele lui Jakob sunt pragmatice și nu implică vreo urmă de sentiment: Sarelo posedă atuul forței fizice, astfel încât este un element necesar în afacerile sale, în vreme ce Jacob este un element de care se poate oricând dispensa. Dacă în Wunderzeit și Der kurze Weg nach Hause aveam de a face cu adevărate monumente ridicate tatălui, văzut în ipostaza unui model uman peren, capabil de sacrificiu de sine în favoarea fiului,  acest roman al lui Florescu aduce în prim-plan o altă fațetă a relației tată-fiu, care este foarte problematică, tensionată, diferențele de înțelegere și de apropiere a lumii conducând la grave rupturi ontice și precipitând evenimentele către un final dezastruos.

Deportarea este, de fapt, debutul formării propriu-zise a lui Jacob. Povestea aventurilor legate de deportare constituie adevăratul Bildungsroman al lui Jacob, care trebuie să învețe să supraviețuiască și să trăiască. Jacob reușește să evadeze din trenul cu deportați, rătăcește zile întregi pe câmpuri înghețate și este găsit mai mult mort decât viu de un preot, care îl va adăposti în casa lui, în schimbul ajutorului dat de fugar în munca depusă de cleric: anume de a strânge oseminte umane dintr-un mormânt comun, de a le curăța și de a le îngropa creștinește. Dar și aici, Jacob este smuls din liniștea sa, întrucât este recunoscut de bătrânul țigan care face sicrie pentru preot: acesta îi cere să părăsească locul, nu înainte de a-i dezvălui un secret: și Sarelo este fiul lui Jakob, care, în tinerețe, se iubise cu țiganca Ramina.

Ajuns în Timișoara, Jacob devine o vreme „vehiculul” regelui cerșetorilor, Muscă, un olog care trebuie purtat în spate, fiind în imposibilitatea de a se deplasa. Cătălin Dorian Florescu dovedește că stăpânește arta de a face vii mediile descrise, fie ele rurale, sau urbane. Timișoara din Jacob beschließt zu lieben este la fel de plauzibil și de colorat redată precum Tomnaticul, mediile prin care Jacob se mișcă ghidat de ciudatul și infernalul Muscă, conturează un tablou veridic al urbei de pe malurile Begăi.

După ani de peregrinări și de aventuri, Jacob revine în Tomnatic, pe care îl găsește radical schimbat de orânduirea comunistă. Discrepanța între satul știut de băiat și cel actual este prea mare ca să poată fi integrată într-un sistem propriu de valori. Tatălui său, Jakob, îi fusese luată averea de către Sarelo, care, la rândul său, o pierduse în favoarea comuniștilor. Comunitatea germană din Triebswetter se hotărăște să emigreze în Germania, să revină la izvoarele de unde plecase cu circa două secole în urmă. Numai Jakob dorește să rămână în sat, împiedicându-l și pe fiul său să părăsească România (reclamă autorităților comuniste că Jacob este un fugar din trenul deportării). Este a doua trădare a tatălui, care acționează egoist: rămas fără Sarelo, și-l dorește pe Jacob alături de el. La puțin timp după această nouă ruptură în relația tată-fiu (care începuse să funcționeze pe niște coordonate ale normalizării după revenirea lui Jacob în Tomnatic), cei doi sunt deportați în Bărăgan, împreună cu alți etnici germani din România, sub pretextul „vinei colective”.

Dincolo de cadrul narativ relatat anterior, romanul, care alternează narațiunea la persoanele 1 și 3 singular, „se joacă” inspirat cu spațiul și timpul. Acțiunea este permanent interpunctată cu episoade din secolele 17 și 18, care îi au în centru pe predecesorii din Lothringen ai familiei Obertin, Caspar și Frédéric. O tentativă temerară, foarte riscantă, care îl putea costa scump pe Florescu în cazul unui eșec: însă autorul câștigă suveran acest pariu, conturând atmosfera halucinantă a războaielor civile, a dezumanizării, într-un decor metopic, aproape atemporal, cu o atmosferă a cețurilor veșnice, în care oamenii pâlpâie spectral prin peisaj. Apoi este descris drumul plin de peripeții și de sacrificii pe Dunăre, până în Banat, o comunitate dezrădăcinată, care își găsește loc la marginea unui imperiu, într-o zonă străină și ostilă.

Nu degeaba desemnată cartea anului 2011 în Elveția, cartea lui Cătălin Dorian Florescu este o revanșă a autorului față de sine după Zaira, dar și un tablou comunitar generaționist polimorf, plurisemantic, cu o sumedenie de posibile unghiuri de atac. Peste 300 de ani de istorie turbulentă manevrați riguros, atent, talentat de către scriitorul capabil să managerieze narațiunea atât pe spații extinse, cât și pe cele reduse. Un roman care atrage atenția asupra ciclicității istoriei, asupra faptului că, în ciuda repetabilității evenimențiale, nimeni nu pare dispus / capabil să învețe din erorile majore.

 

Comentarii cititori
sus


Xenia Karo

 

Ploua, ce ploua, // parcă lătra
                                         („Sfântul Ioan, patronul”)

 

Liviu Ioan StoiciuLiviu Ioan Stoiciu, Substanțe interzise, Editura Tracus Arte, colecția Neo, București, 2012


Dedic poeziei prima intervenție publicistică din acest an. Îmi este greu pentru că nu mă părăsește sentimentul zădărniciei. Nu știu ce șanse să-și întâlnească cititorii are cartea pe care o pun pe raft acum. Fără prea multe librării și librari (doar cu critici și editori) e greu să întrevezi ceva în bezna tirajelor. Nu-i bai, în bezna asta multe înfloresc.

Totuși, cred că se cuvine să scriu acum despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu. Despre el se poate vorbi mult. Căutările sale oferă deschideri câte vrei în așa fel încât să-ți faci de lucru criticesc după pofta inimii. Până acum, criticii l-au văzut când post-expresionist (evident, Al. Cistelecan), când postmodern pur (Gheorghe Perian, Mircea A. Diaconu), iar lui Andrei Bodiu i se părea că Liviu Ioan Stoiciu „descoperă un nou drum”, după Poemul Animal.

Liviu Ioan Stoiciu (http://www.liviuioanstoiciu.ro/) nu-și poate lua ochii de la grotescul existenței materiale în niciuna dintre poeziile sale, după cum nici nu se crispează și începe să-l provoace cu tăișul precis al ironiei. Așa îl recunoaștem și în volumul de față. Citim aici poezia împreunării trupului cu pământul, prin care se zămislesc „substanțele interzise” ale reveriei, ale eternei prefaceri și reîntoarceri.

Structurat pe trei paliere - Cu mâna pe inimă, Parcela K, Hai cu tata - discursul ia ritmul unei rătăciri între explicații și intuiții. Din această perspectivă, volumul îmi pare transcrierea și interpretarea unui moment, ale cărui foițe se lasă desfăcute doar de creierul de poet. Fiecare text este „un montaj mintal” (Singur), este o contemplație din diferite locuri (mai apropiate sau mai îndepărtate), mai atentă sau mai pierdută în reverii a momentului în care oamenii pe rând sau pe epoci ajung pe buza gropii în care, nu-i așa?, își vor dormi somnul de veci.

În primul grupaj sentimentul zădărniciei, al predestinării și conștiința morții adună cadru cu cadru filmul pulverizat al eternei apocalipse, care se tot desfășoară de la Ieșirea din Egipt (O lăcustă) și până la cuvântul Noului Testament (Sfântul Ioan, patronul).

Predestinarea (baterea în cuie) lasă doar victoria unei ocheade aruncate către viitorul, oricum repetitiv. Totul - lumea, ființa - este o moarte continuă, o dematerializare în ritmurile tăcute, dar monstruoase ale materiei. Omul nu intră în pământ pur și simplu, ci „se scurge”, într-un dans al dezlipirii de viață, se „dematerializează”, nu îngheață pur și simplu înainte de a intra în putrefacție:

...Arșiță.

a sufletului impregnat cu evenimente trecute: bat câmpii,
îmi vine să mă omor.
Mi-am pierdut și ultimul dram de candoare... (Ultimul dram de candoare)

Grupajul secund cuprinde lumea din Parcela K. Aici, pe terenul forțelor vitale (Ka) se dă bătălia alegerii îngerilor dintre demoni. Exorcizarea și ieșirea din lume par stări identice. Ambele sunt însă stăpânite de brutalitatea materiei:

Parcă se simte mort un pic, nu mort, ci
Dematerializat, înainte de soroc, îmbătrânit brusc, nu se
Poate, e beat? Vedeți cum îl bocește fosta
Iubită, cu părul despletit. Crede că i se refac
biocâmpurile, de fapt. (Vasile).

Parcela K este zona incantațiilor de sfârșit și de început de lume. Numai cuvântul scris mai ține împreună Geneza și Apocalipsa:

Fizician, totuși, nu metafizician, citește ce scrie pe
cruce, nu-i vine să creadă, visează? /.../
Ajuns în halul ăsta pentru că nu-și mai înțelegea propriul
scris, dar înțelegea scrisul unui
„grup arhaic de inițiați”, cum le spunea...
Scrisul, o linie în zig-zag: ce-i amintea de ața morților (Din parcela K)

În ultima parte sunt adunate flash-uri de imagini și sunete de dincolo de „fenomen”, adică regresie isterică, adică moarte (M-am stricat), pe tărâmul postsenzorialului. După cufundarea în întunericul viscolit al sinelui („Înlăuntrul/ nostru e viscolul” - Iarba elefantului), apare firescul prăbușirii în terestru:

...Totuși, nu

vă aventurați: rămâneți
să așteptați Luna întâi și pândiți vocile crude ale
celor ce au venit înaintea dumneavoastră
pe aici. Hăituiți cu torțe până pe culmea unui mal
prăpăstios, de unde

animalele se aruncă în gol. (Oamenii viitori)

Stilistic, îl recunoaștem pe Liviu Ioan Stoiciu în spatele fiecărei construcții cioplite cu tăietura fină a ingambamentului. Poetul ține să dea semne că simte limbajul și-l domină. Îl regăsim la fel de prins în lupta cu armoniile, cu perfecțiunea rostirii. Fiecare cuvânt pare lăsat în pagină atâta timp cât pulsează în el ritmul rostirii, duhul repirației. O poezie a vremurilor noastre, a tenebrelor noastre, chiar dacă se găsește în refuz reciproc cu hipermarketurile.


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey