Xenia Karo

 
sus

Xenia Karo

 

Din Africa ne tragem...

 

P. Picq, L. Sagart, G. Dehaene, C. Lestienne, Cea mai frumoasă istorie a limbajului, traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu, Editura Art, colecția Demonul teoriei, București, 2010, 180 pp.


Că superlativul este structura gramaticală ascunsă sub patul fiecăruia o demonstrează, cred, seria „cea mai frumoasă” a Editurii Art. Titlurile popularizează subiecte care, de altfel, dau bătăi de cap omenirii (și-mi măsor cuvintele) de ceva vreme (să nu zic, de când ne-am ridicat în două picioare) și transgresează superlativul de care, aparent, fugim cu toții. Au mai apărut, spre exemplu Cea mai frumoasă istorie a fericirii sauCea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu.

Cea mai frumoasă istorie a limbajului este, în fapt, o hoinăreală prin câmpurile de cercetare pe care trudesc cercetători de care noi nu avem habar (nu neapărat cercetătorii britanici și americani care alimentează articolele feature ale jurnaliștilor de week-end). Pe toți, însă, ne fascinează rezultatele lor, ne atrag, ne pun pe gânduri tăcute și plăcute. Hoinărim, așadar, din rezultat în rezultat, din concluzie în concluzie, din floare în floare, ținuți de mână de jurnalista Cécile Lestienne care intervievează trei cercetători pe care i-a considerat în măsură să dea ipoteze despre apariția și evoluția vorbirii omenești.

Promisiunile cărții o fac irezistibilă. Primul paragraf din carte, din Cuvânt-înainte, ne deschide o fereastră către Graal: „Prin ce mijloace poți să induci anumite combinații de idei în creierul cuiva? (...) Ajunge să vorbești” (p. 5). Și promisiunile curg în cascadă, paragraf cu paragraf. De la surprinzătoarea apoftegmă „Omul nu e singurul animal care gândește” (p. 5) la „tot ce-i mai rămâne omului în cutia cu superiorități este un creier mare, cu o grămadă de circumvoluțiuni. Și limbajul” (p. 6), curiozitatea noastră ajunge la paroxism. E și nu e satisfăcută, ca să-l parafrazez chiar pe unul dintre cei trei eroi.

Cartea este împărțită în episoade, rostuite să simuleze un fir narativ. Pornim, așadar, dinspre izvoarele limbajului, survolăm „saga limbilor” și ajungem în mintea nou-născuților, adică în momentul „renașterii cuvântului”. Fiecare episod are care sursă câte un specialist în limbaj (într-un sens foarte larg al termenului).

Cercetătorii pe care Cécile Lestienne îi trage de limbă sunt: Pascal Picq, Laurent Sagart și Ghislaine Dehaene. Pascal Picq este paleoantropolog, profesor la Collège de France. Studiază evoluția hominizilor. Picq ne este prezentat ca un cercetător nonconformist (scuze pentru tautologie!), care „nu-și  măsoară cuvintele” (p. 8). Și nu și le măsoară! Dincolo de reacțiile pe care le are față de ipotezele cu care nu este de acord, reușește să țină pasul în materie de expresivitate cu ceea ce se cheamă o profesionistă a limbajului, respectiv o jurnalistă foarte ageră și inteligentă (nu, acesta nu este un paradox!).

Următorul pe listă este lingvistul Laurent Sagart, director de studii la CNRS, specialist în evoluția limbilor, un susținător al plurilingvismului. Cu Laurent Sagart, Cécile Lestienne vorbește despre limba nr. 1, limba-mamă, limba adamică, problemă controversată în lumea lingviștilor. De pildă, Merritt Ruhlen crede că a existat o limbă numărul unu. El crede chiar că, în limbile actuale de pe globul pe care stăm noi, se găsesc cuvinte din acea limbă. Astfel, unu și deget în limba mamă s-ar fi spus tik, doi - pal, copil - mako, apă - aq‘wa etc. (p. 79). Finalmente și crono-logic este adusă la masa curioșilor Ghislaine Dehaene, medic pediatru, directoare de studii la secția de neuroimagistică cognitivă din cadrul CNRS, specialistă în studiul limbajului la sugari. Ce înseamnă limba maternă? Ce și cât știu deja nou-născuții? Sunt întrebări ale căror răspunsuri există deja în bună măsură.


Abstractizarea/Superdespăducherea humanum est

Că limbajul este granița umanului ne-o dovedește insistent Pascal Picq. Chiar dacă papagalul imită sunetele, chiar dacă maimuțele vervet, de pildă, au trei tipuri de strigăte de alarmă în funcție de atacator, toate aceste specii nu au o facultate (apud Victor Bălosu al nostru), anume nu abstractizează.

Cimpanzeul produce un anumit sunet care anunță că-i este foame, dar nu are un sunet anume pentru ce ar avea poftă să mănânce. Nu putem spune alună, banană pe cimpanzeește.

Deși, iată, drumul de la concret la abstract nu e de-o aruncătură de băț, noi, the humans, nu avem o genă anume (nici măcar FoxP2) care să ne înnobileze cu vorbe, și nici măcar un organ. Capacitatea noastră de a jongla cu noțiuni abstracte, de a vorbi despre Dumnezeu sau despre constanta lui Planck (exemplul cercetătorului) este o „exaptație” (p. 28 și urm.), prin urmare este un efect al unui bricolaj, unul, desigur, „genial” (p. 30). Exaptațiile apar din acțiunea „neuronilor-oglindă” (descoperiți de Giacomo Rizzolati), care „se activează în același fel când efectuăm o sarcină și când vedem pe cineva că o îndeplinește” (p. 34). Altfel spus, repetitio mater studiorum est.

În timp ce maimuțele - ni se povestește în secvența „Cuvântul ca despăduchere” - au rămas la simplul și concretul stadiu de „despăduchere”, oamenii au evoluat către „superdespăduchere”, în sensul că „un individ nu poate despăduchea decât câțiva semeni, în timp de vorbirea permite să te adresezi la sute de persoane (apud etologul Robin Dunbar și neurobiologul Jean-Didier Vincent, p. 46).

Picq propune, alături de Yves Coppend, ipoteza existenței unui Homo eragster, primul om adevărat. Acesta ar fi avut 1, 60, spre deosebire de hominizii de numai 1, 30. Avea un creier mai mare și era un „biped modern”. Pleacă din Africa și ajunge în Asia și Europa, iar „mersul îndelungat și alergatul cer o fiziologie a respirației adaptată. Cutia toracică a lui Homo ergaster, la început în formă de con, (...) va căpăta forma de butoi ca a noastră. Și laringele lui coboară. (...) suntem într-un proces de exaptație: laringele nu a coborât pentru că trebuia să vorbim, ci pentru că am început să alergăm” (p. 59). Vorbirea este, iată, un efect secundar.

Din foc a ieșit limbajul

Finalul primului episod aduce o ipoteză pe cât de frumoasă, pe atât de surprinzătoare. Limbajul nu a apărut așa cum am învățat la școală, „în procesul muncii” - situație în care maimuțele ar fi mai deștepte decât noi, ci a apărut din dorința noastră de a sta la taclale. Pascal Picq leagă apariția limbajului de descoperirea focului. Acesta ne-ar fi „deschis lumea nopții” (p. 64), cu nălucile, misterele și spaimele ei. Jean-Louis Dessalles este convinsă că limbajul a apărut din „nevoia viscerală de a spune povești” (p. 71).

Cred că după o astfel de carte (numa’ bună pentru o vacanță deșteaptă) altfel vom privi plăcerea articulării, adică a sporovăielii.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey