Celălalt peşte


 
sus

Xenia Karo

 

Supa de supape de la ora 5

 

Ioan Moldovan, Celălalt peşte, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005

 

Poetul Ioan Moldovan face parte din acea familie de poeţi optzecişti care se sustrage de la ceea ce s-a numit "poezie semiotică", prin simplul fapt de a nu respinge lirismul, de a nu parcurge în totalitate drumul de la decodarea lingvistică la cea semiotică.

 

Critica referitoare mai ales la prima etapă de creaţie a poetului pare uşor derutată de încăpăţânarea autorului de a nu acorda credit absolut nici unei formule şi de a transforma actul creator într-un demers personal. Sub efectul indus de "melancolia sofisticată" a "erlebnisului de toamnă" (în Exerciţii de transparenţă), sentinţele critice se întâlnesc în sfera referenţială bacoviană (punct suprem de convergenţă) ezitând în decantarea dozelor de emoţie şi livresc. Totuşi, melancolia, stare vinovată de această grăbită înregimentare, câteva pagini mai departe, este montată într-un context deloc echivoc, deloc metamorfozant: "Şi poesia este o îndeletnicire onorabilă/ în infern, deşi în planul secund o mănuşă/ de box uscă-n bătaie melancolia" ("Genunchii din copilărie", acelaşi volum).

 

Astfel, Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă include poezia lui Ioan Moldovan în categoria "fantezismului abstract şi ermetic", descriind-o ca pe un "act de trăire pură, extatică, nealterată de agresivităţi exterioare" (120). Ion Simuţ în Critica de tranziţie, nuanţează ca semne "distinctive" ale acestei poezii "controlul intelectual al emoţiei şi filtrul livresc al expresiei" (185) şi observă imanenţa relaţiei dintre subiect şi obiect: "Disperarea dinamizează resursele interioare şi răvăşeşte desenul realităţii" (185). Irina Petraş în Despre locuri şi locuire descifrează în demersul poetic al lui Ioan Moldovan o  gradualitate a "dezintegrării poemului" (182), o concentrare aşadar pe valenţele perlocuţionare ale poeziei. O descriere suprinzătoare o întâlnim la Gheorghe Perian în Scriitori români postmoderni unde criticul vedea la Ioan Moldovan "o umanizare a inspiraţiei, o restrângere a orizontului uman" (123) deşi între "grotescul îmbinat cu oroarea" şi "oţiul, starea bucolică" văzute ca trăsături ale aceluiaşi poet, se înfiripă o oarecare contradicţie! Desigur, lista referinţelor este mult mai amplă, ca un ecou firesc al ezitărilor poetului însuşi.

 

Citim la Ioan Moldovan o poezie în căutarea echilibrului (cu sine, cu exteriorul, cu poezia) de la volumul debutului şi până la Celălalt peşte. Se pot face discuţii pe modalităţile de echilibru între livresc şi existenţial, între afară şi înăuntru, între solitudine şi social, între tehnicile de scriere pe care poetul le-a stăpânit de la bun început şi prin care a mutat conflictul din cel cu lumea, în cel cu sine şi cu propriile capacităţi.

 

Un efect constant al acestei voinţe de echilibru pe care l-am identificat este efortul de (re)orientare a atenţiei cititorului de pe instanţa enunţiativă, pe falsa referenţialitate a exteriorului. Astfel, ceea ce pare, în primele volume, peisaj exterior, nu este altceva decât ricoşare a propriilor stări de spirit. Eul încearcă în permanenţă o punere în acord cu materia (lingvistică, ideatică etc.) atitudine pe care am descifrat-o prin inventarul asonanţelor, al diminutivărilor (deloc ironice), al traseelor expresive de o varietate aproape ostentativă.

 

În postura de subiect logic al enunţării (apud Käte Hamburger), poetul nu-şi duce niciodată până la capăt exteriorizarea, exhibiţionismul (de orice fel)  fiind o soluţie necunoscută eului, după cum observa şi Ion Simuţ în cartea citată mai sus că Ioan Moldovan "nu se dă în spectacolul sfâşierii lăuntrice" (Simuţ, 187). În actul (auto)comunicării, merge cel mult până la o minimă informare, la o rezumare, până la o telegrafiere, mai bine zis, a stării de spirit. De aici, probabil şi dificultatea interpretărilor care au fluctuat pe spaţii bizar de ample (până la antagonism, cum am văzut) între categorizări bucolice şi accese expresioniste. Prins în bibliotecă, la jumătatea drumului dintre cer şi pământ, între enciclopedie şi simţire, eul topeşte, caută să topească (să ne menţinem în zona relativizării) în enunţuri neutralizante ameţeala (în accepţie kierkegaardiană) pe care o dă marginea prăpastiei (cu variantele primejdie, pericol), deşi de la bun început se ştie "cu simţurile pregătite ca nişte puşti cu lunetă" ("O dimineaţă", din volumul Exerciţii de transparenţă).

 

La suprafaţa textului sunt ciocnite programatic câmpuri semantice, nu neapărat dintr-un impuls de reconciliere a contrariilor, ci, probabil, din nevoia de căutare a esenţialului. În fiecare zonă de conflict semantic actul simbolizării este exploatat la maximum, legitimându-se chiar o citire în chiasm ca încrucişare de acte ontice. Realul nu este turnat în pagină şi numit poezie, act artistic, ci este transfigurat invariabil prin montura cotextului şi prin beneficiile metonimiei. Astfel, la nivel stilistic, atitudinea aceasta transpare din predominanţa parafrazărilor (reverenţioase sau ironice), a calambururilor, a jocurilor de cuvinte, a zeugmei semantice, a chiasmului şi paronomazei, scurtcircuitate sistematic de ingambament.

 

Cu aceste considerente generalizante în memorie, întâlnim în "Argumentul" care gardează volumul Celălalt peşte anularea implicaţiilor artistice printr-o autotemperare care nu face decât să reafirme gravitatea atitudinală a unui poet născut în miezul poeziei perlocuţionare: "(mă rog, noi măcar în sensul de o altă încercare)" (subl. aut., n.m., X.K.). Nu este tipul călătorului prin epoci şi stiluri, exteriorul contemporan liric nu-l atinge, nu-l influenţează, cum se întâmplă în cazul altor poeţi care ţin să marcheze o discuţie exterioară despre un stil nou printr-un volum personal. La Ioan Moldovan elucidarea interiorităţii, rezolvarea relaţiei cu sine şi cu propria disponibiliate lirică este ceea ce mobilizează scrisul. O aprofundare a aceloraşi stări din perspective diferite. Rezultă astfel o poezie scrisă în marginea primejdiei (sau pericolului, depinde de volumul la care facem referire) sau adusă la suprafaţa unei ironii grave precum "Mă cam tem", în ameţeala contrasă acum în dormitare.

 

În nici un moment nu este abandonat livrescul, trimiterile livreşti prin intertextualitate interlingvistică ("docta puella" nominaţie de carieră în opera poetului). Acolo unde este ironie, de cele mai multe ori, şi în acest volum al lui Ioan Moldovan se impune să căutăm o nevoie de eschivare sau o încercare de abatere a atenţiei de la miez, de la problema "reală" a eului-în-lume, sau, mai pragmatic, se impune să căutăm o disimulare a grotescului sau tragicului. Într-atât de insistent este căutat echilibrul, stăpânirea, (auto)temperarea încât niciodată versurile nu sunt lăsate să cadă firesc (înţelegând prin aceasta chiar aleator): "Nu trăim între clarităţi ci între supe şi supape" ("Azi în livada cu vişini"), iar atunci când sunt epuizate pe moment calităţile combinatorii poetul apelează la imbricări adverbiale. Voinţa aceasta de (auto)dominare o identificăm şi în "mainimicul", termen care supervizează acţiunea aceasta de negociere permanentă cu materia. Aceeaşi strategie a echivocului studiat, asumat este de identificat şi în Celălalt peşte: "o, tăiţeii/ cu brânză şi scrisul cu gel/.../ o, tăiţeii/ cu mare brânză şi burduful negru/ cu gel" ("O zi scrisă pe alese").

 

Deziderate de armonie, de iertare, cu varianta postmodernă a toleranţei sunt contrapunctate macrosegmental prin răbufniri care în atâtea simboluri ale restului, ale domesticului, între diminutive fin strecurate, între îngeri bonomi şi toleranţi, aproape trec neobservate, îşi pierd gestualitatea ostentativă a exteriorizărilor patetice. De fiecare dată, într-un joc al absurdului parcă, eul se disimulează în descripţii precum "caraghiosul de mine", "sunt un bucătar amărât" ("Anche io"), pentru ca în acelaşi text sau câteva pagini mai departe să explodeze furia - "eu sunt sătul".

 

Se desprinde astfel starea tutelară de lehamite, de abstragere autoimpusă: "rupt tot mai rupt din pânza lumii" ("M-am enervat într-o sâmbătă la unu fix"), de respiraţie ilegală, furată prin supapele nimicului sau "mainimicului": "fulgerare de nimicuri în nimicul vieţii mele/ vietate-nfricoşată stând pitită într-un crâng/ peste care curge-ntruna sângele stricat din stele/ şi prin care oase triste se fărâmă şi se frâng" ("Tumul", 34). Ritmul disperării (din prima etapă de creaţie) este în continuare creditat, dar doar în contextul controlului intelectual. Eul nu îndrăzneşte faţă cu sine să se ia în serios în nici un moment, să-şi acorde circumstanţe, libertăţi, iertare: "îţi iei pe umeri blazonul şi-n timp ce un cârd de curci/ clămpăne semnalele lor/ în a doua te urci" ("Siestă de iunie"). O autoflagelare de la care nu se îndepărtează, fiind probabil singurul drum parcurs până la capăt. Nici furiile atunci când răzbesc din strânsoare, când ies din "moţăială", din "dormitare" nu sunt lăsate prea mult timp singure în câmpul semantic, fiind relativizate, ca într-un gest reflex, fie prin în articulare indeterminată: "În dimineaţa aceea ca niciodată m-a cuprins o furie fără capăt" ("O furie"), fie prin inserarea precipitată de tonuri ironice, cum am văzut mai sus.

 

Un poem elocvent şi exemplar pentru atitudinea faţă de cuvântul poetic, faţă de efectele pe care acesta le produce este poemul "De bucătărie". Planuri perfect contrastive sunt ciocnite sub presiunea unui abandon, a unei pasivităţi văzute ca suprem gest de protest: "Chestiunile naturale şi chestiunile sufleteşti/ peste care voi presăra îndată verdeţuri tocate mărunt/ vor da o zeamă hrănitoare/ pentru bicisnicul serv care sunt// pentru bătrânul comandor dormind încă/ lângă groapa de zoaie dintre mesteceni şi salcâmi/ pentru insul care nici nu mai ştie să plângă/ nici de-i dai, nici de-i iei, nici de-l dărâmi". Nimic nu este până la capăt ceva. Alterarea a orice este resimţită prin toţi porii, iar faţă de această alterare, eul intră într-o mişcare de autoprotecţie, de conservare, de unde, probabil, şi autodesconsiderarea, autoumilirea: "Aceşti porumbei pe jumătate îngheţaţi/ pe sfert domestici şi pe celălalt/ uguind un mister" ("Pervaz").

 

Şi unde altundeva şi-ar putea găsi supapa cuvenită un asemenea spirit tumultuos dacă nu în mişcarea absolută a cuvântului? Din bibliotecile de cartier bântuite de ochiul lui Dumnezeu drumul duce chiar în inimă, în Logos, adică în ceea ce leagă, asamblează, adună fiinţa înainte de a fi spusă (sau după). Pornind din bibliotecă fiinţa se întâlneşte cu adevărat pe sine în limbajul parmenidian: "Deschid caietul/ îmi vâr capul între fălcile crocodilului/ Dorm, speculez-/ mi-s ochii duşi în lumi de sânge" ("Tumul", 49). Iar între locuitor şi locutor diferenţa este dată doar de sonoritatea metalică a vocalei "i" (pp. 71-72).

 

Complexitatea instinctivă a poeziei lui Ioan Moldovan nu este, aşadar, asigurată de buna cunoaştere a tehnicilor scriiturale, deşi labirintul stilistic al poemelor sale este intimidant, indiferent de etapa asupra căreia ne-am opri. Complexitatea este maitotul câştigat prin credinţa similireligioasă (dacă avem în vedere momentul debutului) în "celălalt versant al limbajului" (Michèle Aquien), adică în limbajul poetic, viu şi individual, care nu poate fi relecturat.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey