Preview - expoziție Gabriel Giodea & Florin Constantinescu
eBănuți la Galeria Arta
Am văzut întunericul - Xenia Negrea
Turneul literar al lui Mircea Cărtărescu la Barcelona și Palma de Mallorca
Lansarea volumului 'Per què ens estimem les dones' al lui Mircea Cărtărescu

 
sus

Lucian Irimescu

 

 

'Preview' - expoziție Gabriel Giodea & Florin Constantinescu

 

previewExpoziția PREVIEW a fost găzduită de Galeria Arta 1 a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Au expus doi creatori vizuali magmatici, cu o seamă de răspunsuri la câteva întrebări ale lumii contemporane. Conceptul artistic se înscrie cu firul întins dintre obiect, ansamblaj, instalație - elemente de limbaj plastic stăpânite cu acuratețe, delicatețe și forță de către Gabriel Giodea și coerență articulată volumetric sau fotografic de Florin Constantinescu.

Prospețimea și contemporanul au invadat simeza galeriei de artă cu gesturi plastice ce oferă compoziției un drum de la bidimensional la tridimensional. Un mecanism, o construcție în spațiu și timp, cu marcă. Expoziția poate pune bazele unui demers artistic cu rezultate benefice în dialogul dintre artist și public.

Comentarii cititori
sus

MD

 

eBănuți la Galeria Arta

 

banutiEmil Bănuți revine cu o expoziție după destulă vreme și, din nou, surprinzător. Așa cum sublinia Cătălin Davidescu la vernisajul „finisaj” din 24 noiembrie, artistul continuă să inoveze.

Perisabilă, bătută-n cuie feat. Trauma oferă o asociere provocatoare de fotografie, colaj, obiect și instalație.

banutiPentru cine a prins ceva din epoca respectivă, rola unui zugrav, expusă în postura ei de lucru, are impact. Colajul fragmentelor de zugrăveală impun meditația asupra efectelor timpului.

Cartofii pironiți reprezintă cel mai spectaculos punct al expoziției, prin impactul realității lor dar și prin mărturia fotografică dintr-o secvență temporală.

Conjugarea unui verb, cusută cu ață albă, la propriu, lasă gândul săbanuti curgă aidoma firului ce cade într-o grămadă. Sau care se hrănește de acolo. Tablourile din extremă punctează decisiv asupra erodării lucrurilor dar și a vieții noastre.

Expoziția este de revăzut acum. Ea rămâne în memorie și este de căutat în timp.

Comentarii cititori
sus

Xenia Negrea

 

 

Am văzut întunericul

 

Joi seara, pe 27 octombrie, la 19.30, câțiva dintre membrii Clubului LIONS Craiova s-au adunat într-un restaurant care s-a încumetat să găzduiască un astfel de eveniment (Sofia Bistro, Craiova). Dintr-o dată, toamna nesuferit de grăbită nu mai părea atât de supărătoare. Fiecare dintre noi era mult mai preocupat de sine, copleșit de ceea ce urmează să se întâmple, copleșit de teama că va face ceva greșit. Nu ne dădeam seama dacă vom avea putere asupra noastră.

Râsete emoționate, grijă curtenitoare, dar și priviri fugitive aruncate către cel de lângă noi sau către cel din fața noastră. Parcă ți-e și frică (sau chiar rușine) să te uiți. Când și când, arunci priviri hulpave în jur: „Aha! Acolo e un ceas, acolo este roll-up-ul, suntem atâția la masă, furculița e aici, cuțitul aici, paharul – doar întind mâna puțin” – cam așa cred că (își) spunea fiecare dintre noi. Și apoi, îndoielile: „Dacă răstorn ceva? Dacă o să mă fac de râs?”. Și-apoi, amuțire. A venit domnul Leontin Mladinescu și domnul Marin Sandu și doamna Petronela Dumitrașcu și domnul George Deliu și domnul Florin Jianu. De la Asociația Nevăzătorilor din Craiova.

Ne este imposibil să ne mascăm uimirea: „Cum puteți?”. Și domnul de lângă mine, care nu vede, ne învață calm, egal cu sine, fără să se mire, fără să râdă, fără să se plângă: „Folosiți-vă mâinile! Pipăiți! Nu, nu! Pipăi! Miroși!”. Ascultăm ca și cum am asculta un ghid în vârf de munte, care ne spune cum să ne ținem de frânghie, cum să pășim ca să trecem podul plutitor. „Când sunt răcit, trebuie să-mi spună cineva mirosurile că întreb! Și așa ne descurcăm”.

Eu mă refugiez în referințele mele infantil-mitologice. Arunc priviri după priviri absolut indiscrete dincolo de ochelarii întunecați ai domnului de lângă mine și insist să mă gândesc la Tiresias, la toate câte le-am citit despre ochiul minții, despre „ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă”, cum zice poetul, despre revelații și altele asemenea. E ridicol, știu, dar între speculațiile imaginarului și spaima neputinței – spuneți-i lașitate – aleg să mă gândesc la potențialități, la lumi inaccesibile mie. Mă întreb și acum câte gafe discursive am reușit să fac. Așa că-mi mai dau seama de un lucru – oamenii ăștia nu sunt doar nevăzători, sunt și nevăzuți (puteți citi și „neînțeleși”, deși cuvântul este bolnav de orgoliu).

Sunt aduse niște sticle de apă. Este prima etapă a experimentului. Fiecare dintre participanți își acoperă ochii cu eșarfa albastră. Domnul Constantin Enceanu tocmai coborâse de pe scenă, dar a ținut foarte mult să vină. Își dă seama că este în veștmintele în care concertase – mă uit cum își atinge ocrotitor cămașa și cojocul. Spune cu vocea pierită, mai mult pentru sine, ceva despre valoarea (de patrimoniu) a costumului. Aproape că nu-l auzim – știm că există o mare probabilitate să se producă un accident. Nu-i răspundem. Nu ne răspundem. Nu vedem nimic. Nu ne mișcăm.

Dr. Iulian Diaconescu, președintele LIONS Craiova, se ridică și începe să vorbească: „Ne propunem să atragem atenția asupra acestor oameni. Ne dorim ca prin această seara-experiment să fie deschisă o serie de acțiuni care să le vină în sprijin, să-i ajute să-și găsească șansele în viață, șansele la o viață mai bună”. Vocea i se repliază în sine, în așa fel încât ultimele cuvinte le spune aproape în șoaptă. Întunericul eșarfei nu-i anulase doar privirea. Hm! Că nu vezi nu înseamnă doar că nu percepi lumina și obiectele din ea. Ne-văzul te pune în alertă. Ne-văzul îți anulează distanța de siguranță față de ceilalți, față de exterior, față de rest. Nu vezi, deci nu știi. Nu vezi, nu-ți vine să te miști. Îți vine să te ascunzi. Să dispari, să nu te pierzi măcar de tine. După ce toți abia deslușesc nemișcați cuvintele, sorb o gură de apă și își eliberează ochii. N-are nimeni niciun chef să râdă – asta fusese marea mea teamă – să nu râd de rușine, din cauza neîndemânării.

Alina Cojocaru, reportera TVR Craiova, trece cu microfonul pe la personajele-cheie ale serii. Culege informații, stări la cald. Eu rămân agățată de aparatul de fotografiat. Sunt aduse alimentele. Cine are vedere o acoperă. Nimeni nu are niciun chef să facă vreun comentariu. Mi se pare deja că invitații (nevăzătorii) se simt cumva datori să ne încurajeze. Cred că scopul serii a fost atins: știm în ce abis sunteți.

Chipurile acoperite de eșarfe se apropie de farfurii. Nu crezi bezna. Te tot împingi înainte, doar-doar vălul negru se va risipi. Liniște. Câte o șoaptă de mirare. Tacâmuri care lovesc în gol în farfurii. „Folosiți mâinile” – spune cineva susținut imediat de tonicul Sandu Marin. Mă uit la fiecare dintre noi. Mă uit la doamna Rodica Mixich, gata să sprijine cauza. Mă uit la echipa LIONS. Se vede în ochii tuturor că am văzut întunericul.       

      

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 Turneul literar al lui Mircea Cărtărescu 
la Barcelona și Palma de Mallorca

  

Saramago spunea că scriitorii fac literatura națională, iar traducătorii o fac universală.

Cu ocazia primei traduceri din limba română în limba catalană a volumului de povestiri De ce iubim femeile, realizată de Xavier Montoliu-Pauli, Mircea Cărtărescu a fost prezent la două lansări, una la Barcelona și alta la Palma (Mallorca), organizate de Editura Lleonard Muntaner Editor și Institutul Cultural Român de la Madrid. Aceste lansări au fost precedate și de un recital de poezie organizat de Institutul Literelor Catalane și Centrul Cultural Arts Santa Mònica.

mircea cartarescuDe ce iubim femeile, una dintre cele mai citite cărți în România, a fost cartea de prezentare a lui Cărtărescu în literatura catalană. Îmi aduc aminte că atunci când aveam cursuri la universitate, iar studenții mei auzeau că vin din România, mă întrebau ce părere aveam despre literatura lui Cărtărescu și exista cel puțin o persoană care citise volumul De ce iubim femeile, pe atunci tradus doar în spaniolă, de Manuel Lobo.

(Mircea Cărtărescu cu  Xavier Montoliu și Maria Muntaner. Foto: Xavi Vidal)

Creațiile lui Mircea Cărtărescu au intrat, însă, în sistemul literar catalan odată cu participarea autorului la Festivalul International de Poezie de la Barcelona din 2014, invitat de criticul catalan de originea americană, D. Sam Abrams, tot în traducerea lui Xavier Montoliu-Pauli. Așadar, Cărtărescu a avut prima legătură cu limba catalană prin intermediul poeziei; atunci a revizitat poezia și a citit din volumul poetic Nimic.

Turneul literar a lui Mircea Cărtărescu din această toamnă a început cu un recital de poezie în cadrul ciclului “Dilluns de poesia a l’Arts Santa Mònica”, alături de traducătorul său. În acest un recital s-au auzit poezii alese de autor și publicate într-o plachetă în limba catalană ce conține și o mică prezentare a poetului scrisă de Xavier Montoliu, în care vorbește despre universul literar cărtărescian și generația optzecistă, urmat de o scurtă reflexiune despre poezie semnată chiar de scriitor, intitulată Pisica moartă a poeziei de azi.

Publicul a putut asculta o serie de poezii citite de către scriitor și traducător atât în română cât și în catalană (evenimentul poetic poate fi vizionat online aici). Nu au lipsit micile inserțiuni anecdotice și complicitățile între autor-traducător, însă poezia a avut undă verde. O oră poetică în care se trecea de la română, la catalană aproape hipnotic.

copertaA doua zi, pe 15 noiembrie, a avut loc lansarea volumului Per què ens estimem les dones, o ediție frumoasă - cu o fotografie originală a artistei Veru Iché și o introducere explicită și detaliată despre creația cărtăresciană făcută de traducător -  publicată la editura Lleonard Muntaner din Mallorca, care până acum a publicat deja alți autori români precum Petre Solomon, Marin Sorescu, Tristan Tzara și urmează un poet admirat de Mircea Cărtărescu: Nichita Stănescu.

(Coperta volumului tradus în catalană. Foto: Veru Iché)

Prima lansare organizată de editura Lleonard Muntaner, librăria Nollegiu și Institutul Cultural Român de la Madrid, a avut loc la Biblioteca Poblenou-Manuel Arranz din Barcelona, și a fost moderată de editoarea colecției, Maria Muntaner. Evenimentul a fost gândit ca un dialog între scriitor și criticul D. Sam Abrams, care au discutat nu doar despre această carte, dar și despre opera lui Cărtărescu și situatia globală a literaturii contemporane. Poetul și editorul Marc Romera a citit una din povestirile cărții, Irish Cream, în limba catalană, iar traducătorul a interpretat dialogul pentru cei peste 50 de oameni care s-au adunat în sală. 

După aceste întâlniri din Barcelona, scriitorul a fost invitat la Palma, capitala insulei Mallorca, la Centrul cultural Pelaires, unde a avut o altă dezbatere în jurul traducerii inițiată de editoarea volumului. Au fost prezenți celebra scriitoare Antònia Vicens, cunoscută pentru vocea ei poetică puternică și sublimă, scriitorul Sebastià Perelló, apreciat și recunoscut pentru literatura de călătorie și, bineînțeles traducătorul și editoarea.

cartarescu

(Maria Muntaner, Antònia Vicens, Mircea Cărtărescu, Xavier Montoliu, Sebastià Perelló; Foto: Jaume Muntaner) 

Aceste întâlniri cu cel mai cunoscut scriitor român au intensificat relațiile literare între cele două culturi, Mircea Cărtărescu fiind un autor iubit și apreciat de publicul catalan, iar literatura română are o sonoritate excepțională în limba catalană. Traducerea făcută de Xavier Montoliu Pauli are finețe expresivă, impresionează prin sensibilitate și frumusețea transpunerii în altă limbă, care te face să uiți că e vorba de un autor român și să redescoperi un volum de povestiri pe care l-ai citit cu ani în urmă, „la timpului lui”, așa cum mi-a răspuns însuși Mircea Cărtărescu, în timp ce-mi dădea un autograf pe prima pagină a traducerii. 

 *

Prezentarea făcută de Sebastià Perelló, aici

 

Comentarii cititori
sus

Sebastià Perelló

 

De ce ești de partea cealaltă [*]

 

La femme, la femme, toujours recommencée.
Rafael Umberto Moreno-Duran

Recibe lo que hay en mí que eres tú.
Alejandra Pizarnik

Literatura lui Cărtărescu este expansivă, fluidă, debordantă. Salah Stétié afirma că les chercheurs de solide sont des possedants. Les chercheurs de fluide sont de poètes. Iar autorul cărții De ce iubim femeile spune despre sine că este mai ales un poet și un magician al fluidității și elasticității, care mânuiește transparența și lupele literaturii. Face din ezitare o poetică, pare un pod suspendat care, cu scripeții ficțiunii, ne duce spre vârtejul crahurilor noastre. Arată o realitate curbată sub greutatea viselor și scrisul lui se arcuiește, se îndoaie sinuos, se încrețește și se ondulează în valuri care se sparg și, brusc, lumea este această nesfârșită, furioasă propagare în labirinturile probabilității. Ghidajul imposturii este cel care ne lasă senzația de vâscozitate în proza lui Cărtărescu, de parcă ar fi un lichid lipicios care ne vânează, ca pe o pasăre care se prinde în clei. De parcă, totodată, ne-ar purta spre fascinația de a afla că literatura este incapabilă să spună ceva despre lume și realitate și, din acest motiv, jongleriile lui ar fi desenul cel mai precis al lucrurilor care se întâmplă. De parcă felul lui de a scoate la vedere ceea ce este înșelător și ceea ne captivează în ficțiune și limbă ar fi momeala cea mai atrăgătoare, care ne face să ne lăsăm prinși în cărțile lui. Când, brusc, înțelegem că ceea ce ni se întâmplă, treburile și zilele, memoria și uitarea, totul are consistența aceasta înșelătoare și vâscoasă care ne prinde chiar în aceste mângâieri. Această grăsime a faptelor unse cu clei, de a fi doar o încâlceală care ne salvează aparențele.

În opera lui Cărtărescu, scrisul este o mașinațiune. Tramele lui exagerate, malițiozitatea, discordanța, halucinarea hiperrealistă, onirismul, deriziunea, narațiunea lui tentaculară sunt modul de a eschiva ceea ce face și literatura: fixează și imobilizează, de parcă plăcerea lui ar fi asemenea aceleia a unor colecționari de fluturi. De aceea, textele lui se structurează în pliuri și simetrii, au configurația cochiliilor moluștelor, granițele se dizolvă și se pun în mișcare mecanismele concatenării imprevizibilelor, jocurile de aluzii, de paralelisme și analogii, elipsele și cezurile, urzelile se sfâșie și, așa cum spunea Artaud, convulsia devine un veritabil mecanism speculativ. Mereu în căutarea ebuliției. În acest sens, este un ironic și, sub aparența de capriccio și de rapsodie a multora din textele lui, cu aerul lor de control diluat și cețos, de deplasări, fugi și spirale, ne lasă între realitate și vis, când ficțiunea este tocmai fricțiunea aceasta, joc de rezistențe care se ascut. Este această ciocnire. Pentru că aici literatura nu aruncă ancora, ea este rupere de ancore și cabluri sau pare un mușchi care lunecă. Pentru că suntem în casa unui săpunar și în ea cine nu cade alunecă.

Într-un interviu, Cărtărescu, afirma că într-un text trebuie să poți vedea o evanghelie. Din grecul ευαγγέλιον, cuvântul pare a desemna atât mesajul îmbucurător, cât și recompensa dată aducătorului de vești bune și bucuria pe care o trezește în cel care o primește. Este în scrisul lui un hedonism al vocii, o respirație veselă. Și sigur este și un nu știu ce sărbătoresc, care totuși lasă să se vadă o obscuritate care vine din urmă, ca și cum cineva în mijlocul unei petreceri privește în altă parte și brusc se îngrozește.

Aceasta oblicitate. Separare. Proza se sfâșie, textul se fisurează și se desface și lasă să pătrundă incertitudinea despre ceva care părea cunoscut, un vânt care se infiltrează prin crăpături, năzuința celui mort de sete și de foame, scrisul lui cu muchii, textul cu brazde, parcă incizii pe un fus. Legate de pierdere. Ca atunci când vrei să repari, să aranjezi o casă, reîmbraci totul, dar brusc se deschid crăpăturile și fisurile și o teamă, o spaimă animalică provoacă o prăbușire care ne expune dispersării și intemperiilor. Literatura este brusc această stupefacție.

Trebuie să luăm aminte la Severo Sarduy când afirma la escritura es el arte del remiendo [scrisul este arta descompunerii ordinei]. Acum înțelegem opera lui Cărtărescu ca dispersie și cicatrici, literatura este ulcerația care supurează, o permanentă pornire a celor care au învățat s-o creeze în mijlocul unui ocean de propagandă, împletiți cu perversiunea cenzurii. Ceva ce smulge autorul în procesul scriturii. Această distrugere voluptuoasă face parte din mecanismele fascinației scrisului său. Această juissance, limba voluptuoasă, arabescurile fragmentate și proteice ale tramelor povestirilor, discursul său furios, care proliferează mutant și liber printre resturile și urzelile dense ale țesăturilor textuale, într-un joc al delapidării și furtunilor baroce. Și această aspersie descentrată, aceasta realitate pulverizată  este, totodată, vizuina unei găuri negre perturbatoare. A imagina, aici, este și a goli și a înnoda scrisul și descompunerea într-o tensiune constantă și de nerezolvat, ca într-o rană care nu se închide, un text care nu fixează și nu caută nici stupoarea sau odihna, ci supraviețuiește în schimbare și în metamorfoză și este capabil de a se conforma și în același timp de a păstra polemica, într-o tensiune a oglindirilor și a mirajelor.

În De ce iubim femeile, Cărtărescu scrie între obstinație și rătăcire, ca și cum grupajul de narațiuni ar fi anamneza din care trebuie să iasă o imagine care se naște din éclair-urile trecutului. O voce care pare un flâneur care vagabondează prin memorie. Și primul lucru care atrage atenția este aerul heteroclit al textului, care s-ar putea citi ca un roman pe care s-a pariat, în sensul că totdeauna este un proiect neîncheiat, care pare să se construiască ca o excrescență, resturi de amintiri. Aceasta ar fi dinamica lor. Fragmente care simt atracția unui magnet pentru a trasa crochiul unei vieți pornind de la evocarea de figuri, de neliniști filtrate printr-un soi de nostalgie ambiguă. Deși nearticulate, formează o țesătură care se desfășoară în vieți minuscule, imagini efemere și întâlniri fugace ce trasează o hartă, ca labirintul lui Borges care, în final, este imaginea unui chip. Sau a unei măști, am putea adăuga. Obiecte găsite și concizie. Știm deja: tout, au monde, existe pour aboutir à un livre.

La început au fost articole și povestiri publicate în revista „Elle”, știm și un titlu care nu a fost să fie: Diavolul de hârtie. Suntem deja în fața maliției lui Cărtărescu: diavolul, διάβολος, este cel care se divide, care desface, și când minte are proprietatea termenilor. Acuma suntem pliul care merge spre infinit și o fantezie de origami. În plus, vocea care înșiră textele este un joc autoficțional al autorului, care într-un interviu spunea că nu toate povestirile sunt adevărate. De parcă ar fi scris pe spuma unor forțe antagonice care împing cartea și o aruncă la țărm: la început ai spune că sunt resturile unui naufragiu, dar deodată sunt insula pustie unde a ajuns cititorul. Dar, deodată, insula aceasta făcută din resturi și vestigii de memorie este desenul unei vieți simple și totodată un loc eliberator. Stilul este de la bun început o imagine: grația unduitoare a algelor alungite de curenți care merg în sus și în jos. Sunt cuvintele autorului. Și stilul, se zice, este omul. Textul va avea  această formă sinuoasă pornind de la reminiscențele și de la urmele pe care le-au lăsat femeile în viața lui, volute, spirale, o curbă trasată de un punct în jurul unei axe care se îndepărtează continuu. Nu mai trebuie spus că citim aceste volute, aceste răsuciri, serpentine în splendida traducere a lui Xavier Montoliu Pauli, care scoate la vedere ritmul discursului și în același timp ne expune alterității textului, pe care nu îl asimilează, nu îl anexează tradiției noastre, îl lasă descentrat, român în catalană, între două poetici. În această limpezime îl lasă să strălucească.

Sub această formă de vălătuci, de învălătucire volumul lui Cărtărescu s-a prezentat ca un șirag de povestiri care, pornind de la relațiile dintre bărbat și femei, împletesc figura eternului feminin. Dar se înlănțuiesc într-o spirală de mutații identitare care își au echivalentul într-o succesiune de fleșuri ale figurii masculine, de la inocența copilului la adolescență, care este ca o piele incendiată a lumii, până la bărbatul matur, care, așa cum se spune, este copilăria putrezită și care, după Salinger, este phony. Ca într-un fel de fervoare manieristă. Neobișnuit aici este curentul, rapsodia de fragmente care se unesc capabile se creeze o atmosferă fluidă și densă care spune ceea ce nu poate spune niciuna dintre povestiri și este vizibil doar când ai perspectiva întregului. Un fel de sedimente pe care povestirile le depun și care lasă o imagine totuși fragilă, ca o aluviune care decantează eforturile totalizatoare, mereu pointillistă. În suprapunerea povestirilor și firelor pierdute, în dispersie și în diversitate, reușește un bié sintetic care arată unghiurile vii a ceea ce suntem. Așa, par tableaux détachés.

Cărtărescu a afirmat că textele din această carte constituie un omagiu adus operei lui Salinger, mai ales Nouă povestiri. Este poate ceva din autorul Veghii în lanul de secară când declara că visul lui era o carte pe care nu o poți lăsa din mână și când o termini ai vrea ca autorul să fie un prieten căruia îi poți telefona când simți dorința. Găsim o cadență care întră în dialog cu ritmurile lui Salinger, un anume umor, o grație, dar nu și răceala, asprimea sau ferocitatea lui. De asemenea, singurătatea înfricoșătoare a adolescenței și a primei tinereți sau senzația de diafan și de trecere neobservat, pliurile dintre literatură și dor, un aer confidențial, o voce care este un flux de cuvinte, adulții falși și pretențioși, dar fără disprețul și cinismul cu care sunt tratați în textele lui Salinger. Mai degrabă găsim o exaltare a inocenței și abilitatea de a izola întâmplări, tranches de vie, în care personajele sunt tratate cu tandrețea pe care Pessoa o considera adevărata filozofie. Atunci textul lui Cărtărescu se transformă într-o oglindă în care se pot găsi suferințele de care ne vorbea Salinger. Și, o spunea deja maestrul, o oglindă nu în sensul de educație. Este istorie. Este poezie. Ceea ce știm chiar înainte de a cădea jucându-ne într-un lan de secară. Dar dacă despre singurul roman al lui Salinger s-a spus că nu este un roman despre adolescență, ci despre Statele Unite după război, poate am putea crede că opera lui Cărtărescu este un fel de autobiografie a României. Și a României de după.

Dar mai mult decât o formă caleidoscopică de bildungsroman, poate trebuie să considerăm De ce iubim femeile ca o educație sentimentală. Am auzit spunându-se că scrisul este posibilitatea unei ferestre luminate în mijlocul nopții întunecate. Ceea ce este luminat în această carte nu este eternul feminin, nici măcar alteritatea ei sublimată. Pentru că, în acest punct, codurile culturale despre gen își arată volatilitatea, dacă vrem să pornim de la oricare esențialism. Vocea este, întâmplător, locul aparițiilor lui Arreola când spunea: La mujer que amé se ha convertido en fantasma. Yo soy el lugar de sus apariciones [Femeia pe care am iubit-o a devenit o fantomă. Eu sunt locul aparițiilor ei]. și nu trebuie uitat că era o Poveste de groază. O fantasmagorie. Dar femeia, în cazul de față, nu este o terra ultra silvam. Suntem departe de un fel de feminitate milenară sau de un absolut eteric. Nici nu i se pune piedestalul suprarealismului. Pentru că poate trebuie citită din perspectiva desfacerilor genului, a performativității lui, unde apar figuri în permanentă construcție departe de fetiș, deși e în joc, fără să nege dependența de sistemele de reprezentare a femeii. Dar, de asemenea, biciuiește sistemele dinspre singularitatea fragmentară, atât a femeilor, cât și a bărbaților care privesc. Demitizează corsetele simbolice, femeia se prezintă ca acel accueil al lui Lévinas, ca deschidere. Aici feminitatea este un concept erotic cu care te poți juca, care permite inconveniențele și chiar folosește un fel de a fi direct pentru a spune totuși altceva. Lasă loc pentru nonidentitățile de gen și propune o circulație infinită și jucăușă din perspectiva unui erotism urgent și ironic care desființează stranietatea tulburătoare a Femeii. Lacan afirma: la femme n’existe pas. Pentru că feminitatea, cu fețele ei, este multiplă, în evantai. Astfel desface clișeele și locurile comune, se smulge din ceea ce s-a spus repetat. Pentru că nici bărbatul nu există. Suntem foarte departe de aria listei din Don Giovanni. Este nonconformarea lui. Arată femeile în forma lor neîntreruptă, refuzul de a se fixa într-o imagine, mereu fugind, divergente. În același timp, se volatilizează esențialismul unei masculinități care pare să tragă cu ochiul, ironică, din titlul cărții. Chiar și când vocea pare să fie ceea ce nu este. În mod ironic, din propunerea de complicități festive se lasă văzută curentată și vulnerabilă în fața jocurilor clișeelor, credulă și naivă. Nu se întronizează, pentru că face parte din comedie, pentru că mereu scârțâie când se încurcă și se dă de gol. Se folosește de parodie când se urcă pe piedestalul unei masculinități fără complexe și pare sufletul normei, dă glas și surdină sistematizării arhetipurilor și arbitrarietăților acestora. Și între fragmentele în libertate, femeile care au lăsat urme în viața lui, văzute în ansamblu, nu configurează un nucleu al feminității eterne, deoarece li se arată contradicțiile, tensiunea de nerezolvat, fără reverențe. E de citit în acest sens textul final, care dă titlul volumului. Și, totodată, prezintă o cartografie complexă a masculinității prin vârstele și mutațiile ei. Îi refuză pe neașteptate codurile și, în unele momente, această voce fugară și dispersată reciclează în piruetele ei masculul și avatarurile lui cu maliție, dinspre porozitatea cea mai ironică.

Aceasta este luciditatea lui, care țese o pânză de păinjen cu fire foarte subțiri pentru a lăsa în aer misterul a ceea ce este radical diferit: o panoplie care face din carte un loc eliberator. Mereu la limită, pe punctul de a se revărsa. Până când se produce revărsarea și se ușurează și explodează într-o fericire delirantă. Totuși în aceste narațiuni rămâne mereu ceva nedus până la capăt, sau spune ceea ce bănuiești, dar nu ești sigur. Nu știi ce, dar îți scapă. Ca și cum în umbra cea mai deasă a scrisului său ar exista o prezență care conspiră și un nucleu de singurătate și absență când ne îndreaptă spre certitudinea că repetarea trecutului este imposibilă: fire pierdute. Juego, pérdida, desperdicio y placer [Joc, pierdere, risipă și plăcere], cum zicea Sarduy.

Exuberanță și horror vacui. O literatură care este generare perpetuă, transfugă, capabilă de a evoca și de a-și devora constelațiile interioare, geografiile umbroase ale adolescenței, capabilă de a exprima imaturitatea unui Gombrowicz, de a avea aparența benignă a unei suprafețe netede și de a sugera totodată labirinturile cele mai inextricabile ale lui Borges. Și la sfârșit ne apare în cale Salinger, când ne temem că, pentru o clipă, totul trebuie să se dizolve în nostalgie: nu povestiți nimic nimănui. Dacă o faceți, ni se va face dor de toată lumea.

*

Iată textul rostit de scriitorul și criticul literar catalan Sebastià Perelló (Mallorca, 1963) cu ocazia lansării volumului în limbă catalană Per què ens estimem les dones [De ce iubim femeile] al lui Mircea Cărtărescu, la Palma pe 16 noiembrie 2016, la Galeria Pelaires. Acest text a fost publicat în Revista de Cultura Núvol pe data de 20.11.2016

**

Depre turneul lui Mircea Cărtărescu, aici

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey