Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scrisul la comandă, în regim de urgență: Matei Vișniec

 

Evenimentul despre care voi scrie astăzi nu s-a petrecut recent, dar îl am proaspăt în minte, și cu ajutorul câtorva foi mâzgălite în timpul derulării. Este vorba despre o conferință susținută de către Matei Vișniec la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, pe scena sălii mari, pregătită, la acea vreme, pentru premiera spectacolului „Caligula”, după Albert Camus, montat de Laszlo Bocsardi. Cât timp ne-am ocupat locurile și am răspuns apelului domnului Mircea Cornișteanu, directorul teatrului, să oprim telefoanele mobile, căci „nu șade frumos” să sune în timpul expunerii, Matei Vișniec își punea în ordine ideile, pe o canapea, în fața noastră, dar nu în prim plan.

„Vă mulțumesc că îmi acordați timp”, au fost primele sale cuvinte, timpul fiind „cel mai mare cadou”, în zilele astea, zicea. Conferința a fost, de fapt, o confesiune despre propriul scris, de la nostalgia începuturilor sale poetice, a Cenaclului de luni, al cărui membru fondator a fost (evocarea unei scene cu Forin Iaru târându-se în patru labe mi-a prilejuit un plăcut exercițiu de imaginație), a farmecului luptei cu cenzura, de exemplu prin 1984, în cazul poemului „Corabia”, despre un vas care se scufunda, încet, dar tot se scufunda, și până la destinul său de autor într-o lume tot mai multiculturală, după „fuga” în Franța, în ’87, când „Bucureștiul era Teheranul” (o actriță din capitala Iranului are și ea probleme de cenzură, nu poate să danseze, să arate senzualitate sau erotism. „Acum cânt. Acum dansez”, îmi șoptea, de alături, Nicolae Coande). Nu a reușit să scrie versuri în franceză, „poezia se oprește la granița dintre limbi”, ne-a vorbit însă despre capacitatea Franței de a oferi o șansă, despre spațiul de supraviețuire pe care l-a găsit acolo, despre tăvălugul de subcultură anglosaxonă, care a venit peste noi, „că dacă venea unul unul de cultură, nu era nicio problemă” (altă replică, mai târziu, după ce a povestit o vizită la Hollywood: „Ce lume oribilă avem, a scenariștilor în marile mașini de făcut filme!”), despre munca onorantă - „Ori de câte ori am un succes încerc să îl uit și a doua zi mă apuc din nou de lucru”, despre romanele pe care le scrie pentru a tăia fluxul dramaturgic.

A vorbit și despre piesele sale scrise la cererea Convenție Teatrale Europene sau a altor „organisme” - „Hotel Europa (Complet)”, „Occident Express” etc, despre drame, războaie, crime și niște tipi care cereau 2.000 de dolari unei mame ca să îi dea cadavrul de la groapa comună, „umanitatea a ajuns atât de jos, încât nu mai are unde coborî”, genul de povești cu subiecte jurnalistice, de impact, dar și cu iz ideologic, realizate cu profesionalism de autorii buni, atrași „în circuit”.

Și iar despre spațiul românesc, cu Nicolae Balotă amintindu-și cum l-a întâlnit pe Eugen Ionescu în pușcărie, la Jilava în 1959. Nu fizic, ci sub forma teatrului său. Venise Nicu Steinhardt și, întrebat ce mai e pe afară, le-a spus, printre altele, că Ionescu s-a apucat să scrie teatru și le-a povestit în acea noapte, o piesă. „Atât am putut să râdem în celulă, a fost o evadare, ne-a dat energie pentru câteva luni, atât de absurdă, dar atât de comică, iar Steinhardt o juca!”, spunea Balotă. Matei Vișniec a completat cu o indicație dată, de un regizor parcă, actorilor cărora nu le ieșea neam o piesă a lui Eugene Ionesco: să o joace ca și cum ar interpreta niște englezi caraghioși. „Și atunci toți au înțeles imediat!”

L-a evocat și pe Cioran, cel naiv și sentimental, despre care a și scris două piese, filosoful ce își descoperă boala -Alzheimer - pe trotuar, după ce iese de la editură și constată că a uitat drumul spre casă. Vișniec a povestit că l-a întâlnit o singură dată, când a căzut comunismul, la o petrecere cu pălincă și colăcei dată de Alexandru Paleologu, la Ambasada din Paris. Erau de față, între alții, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, iar Cioran se învârtea aerian, cu un colăcel sub braț, prin ambasadă. Omul care și-a rupt legăturile cu casa și cu limba română avea încă accent ardelenesc.

Am fost atent și la ceea ce înseamnă pentru scriitor „întâlnirea cu hazardul, misterul care se strecoară într-un fapt divers și gândul că fiecare fapt divers are un etaj metafizic și ascunde o metaforă”. Așa a fost pentru Matei Vișniec o zi din anii de navetist, din 1984 mai exact, când într-o fântâna părăsită pe lângă care trecea a auzit lătrând un câine, la vreo doi metri și jumătate adâncime. Sătul  de navetă și de rezistență culturală, și-a spus: „Ăsta sunt eu!”. Și de aici o piesă, cu discuții eternizate despre câinele care poate nu vrea să iasă sau o fi turbat, mai bine să îi arunce mâncare acolo, asta îi face să se simtă mai bine pe cei strânși lângă fântână.

„Mai scrie-mi o pagină sau două în care personajele să discute despre boli!”, l-a rugat cineva, cred că Virgil Tănase, care a încercat să monteze piesa, cu un Dumitru Furdui atât de atras de alcool încât nu era în stare să învețe rolul.

Autorul se conformează, personajele își scot pe tarabă suferințele: „am platfus!”, „Dar să vezi tu ce herpes a avut taică-meu!” și o țin tot așa. M-a surprins atunci această disponibilitate mărturisită a lui Matei Vișniec de a scrie la comandă, ba chiar în galop, cum a făcut-o pentru o companie japoneză care a dorit o piesă despre Ioana D’Arc, pentru alți japonezi care, după un workshop în jurul lui Cehov, au vrut „utopie”, iar el s-a întors acasă și a început să reflecteze „Peste 100 de ani lumea o să trăiască mai bine. Cehov nu a fost un revoluționar, a murit în 1904, la 44 de ani, n-a apucat să fie strivit de literatura socialistă. Ce ar fi să plasez trei personaje în Revoluție - acțiunea din Pescărușul, să se întâlnească în Revoluția din Octombrie?”.

După ce Dan Hăulică i-a cerut un text despre Beckett pentru revista „Secolul XX”, a scris o piesă despre întâlnirea dintre Godot și Beckett, a fost jucată în stradă la Festivalul de la Avignon. Un hoț urmărit de polițiști a trecut printre cei doi actori, și-a cerut scuze și a fugit mai departe, spectatorii au crezut că face parte din spectacol.

Un director de teatru îi spune „Scrie-ne o piesă! Peste trei luni o montăm, dacă ne-o scrii!” și el răspunde. Un profesor: „Am șapte fete și un băiat care termină acum actoria și vreau să pun un spectacol. Scrie-ne o piesă cu șapte personaje feminine și unul masculin”. „De ce nu?”

Matei Vișniec este un profesionist, își asumă imediat presiunea unui deadline, nu refuză o comandă. „Adevărata creativitate își acordă timpul și spațiul necesar”, zicea Ariane Mnouchkine, și sună plauzibil, dar remarca poate fi și adăpost sau scuză pentru leneși. Vișniec este însă un scriitor harnic, știe că atunci „când e bine lansat, un text are propriile sale energii, își impune propria lui logică, iar autorul merge în urma lui. Un text literar are viață și autonomie, iar autorul simte că acesta nu va fi niciodată bun, dacă busola nu îi arată nordul”. Chiar dacă are în sertare și un cimitir al textelor ratate, mi-l imaginez scriind cu febrilitate, în direcții și ritmuri impuse de alții, contracronometru, apropiindu-se de finaluri: „Mai am 7-8 replici și trebuie să rezolv situația!”. Și chiar dacă unii spectatori înțeleg că vreuna din piesele lui este „un poem ecologic” sau „o poveste extraordinară despre ajutorul acordat lumii a treia”, când e vorba despre cu totul altceva, ținta e atinsă: autorul este respectat, tradus, jucat în multe colțuri ale lumii. Așa cum o arată și întâmplarea că 18 membri ai unei companii teatrale japoneze au venit să-și ia rămas bun de la el, deși avionul pleca la 6.30 dimineața. De la japonezi a învățat că și eșecurile sunt fructul eforturilor noastre, iar când muncești foarte mult și un eșec e onorant. „Între succes și eșec este un milimetru, o senzație”.

L-am întrebat, după conferință, cum a fost salvat câinele din fântână, dar nu i-am dat o carte, știam că primește multe de fiecare dată când vine în România și că are o limită de bagaje, nu le poate lua pe toate în avion.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey